Florin Dochia este un poet al dragostei, un seducător total capabil şi-şi invită iubita să-nfăptuiască miracole “hai iubito să-nflorim caişii / ca-ntr-un dans ce-l ştiu dervişii” şi nu-şi reprimă nicio voluptate fiindcă pe lângă senzualitatea naturală are şi geniul vorbelor meşteşugite, ştie să valorifice din orice femeie nimfomana latentă şi să-i ducă feminitatea la cote pe care nici măcar ea nu şi le-ar fi închipuit, chiar dacă s-ar fi visat o mică Lilith.
Are tristeţea lui Adam “la marginea unui univers indecis” şi devine liric, aproape eminescian, când scrie versuri de-o suavitate aparte :
“coboară pleoapa uşoară / peste ochiul tău de miere, / somnul fără bariere / sânul tău îl înfioară / aripă-i o mângâiere / cu dezmierdul ea măsoară, / zbor din strune de vioară / lin de cântec adiere”.
Nevoia de dragoste (dependenţa), asemenea pământului arid pentru ploaie, îl determină pe Florin Dochia să scrie versuri de dragoste antologice :
“Iubirea ta, mereu nevinovată, pe inima-mi cu sângele grevată / cere să înflorească, blândă, / să sature privirea mea flămândă”.
Se lasă “prins în sfinte juguri”, când “seara va veni cu grele osânde / pentru trupurile (noastre) prea flămânde”, iar el Florin Dochia are luciditatea de a-i spune iubitei “acum trupul tău umple totul / se răspândeşte cu sânii / pântecele / pubisul / pulpele / genunchii / gleznele/ tălpile / pleoapele / şi cu toate celelalte forme geometrice / să acopere paginile / manualului tău de călătorie / spre inima mea”.
Paradoxal, pe Florin Dochia nu mi-l imaginez decât ca pe deţinutul fericit (“tu eşti o temniţă şi eu doar deţinutul”), când lucid constată că fără temniţa devoratoare plină de voluptăţi, ar fi “rămas mereu nepriceputul / un rătăcit prin timpuri şi nătâng”.
De aceea, în astral o seduce şi o determină pe Lilith să-l înşele pe ADAM (şi să nu-i mai facă acestuia copii monstruoşi) pentru ca în cele 36 de zile (cu nopţile lor) tocmite pentru a fi petrecute împreună, să-i facă lui copii zeieşti care (în astral) să-i şoptească la ureche Euterpei stihurile sale.
Şi propune Lilithei “o seară încântătoare / fără veşminte şi prejudecăţi” şi o provoacă la întrecere “să-ncepem cursa / cu obstacole dintre două singurătăţi / vrem să fim una; suntem jumătăţi.”, găsind şi rostul părţilor în întreg spre a realiza unitatea supremă “cănd tu eşti calea/ eu sunt călătorul”.
Este gelos şi deranjat că Adam n-a uitat-o pe Lilith, care alungată începe să bântuie lumea, fără istov şi fără saţietate în căutarea poetului căruia i-a promis 36 de zile şi mai ales nopţi, iar el lucid scrie :
“omul tău cel vechi încă te visează
a fost alungat şi el din grădina sfântă
tu tot bântui lumea , mereu trează,
fără istov, niciodată înfrântă”
şi se lasă bântuit de toate clipele viitoare ale celor 36 de zile cu nopţile lor zicând :
“umbrele mă cheamă să îţi fiu amant
şi să îmi fac culcuş lângă fructul sfânt
de aroma lui mereu să mă încânt
până la plecarea spre orice neant”.
După nopţi devastatoare în care repetiţiile capătă valoarea firescului, se îmbracă la lumina sorilor Lilithei, surâzând ostenit, dar fericit pentru a-şi trăi anostul lumesc şi a pregăti următoarea orgie “prin grădinile de mentă înflorită / şi busuioc de-nţărcat copiii”.
Are ştiinţa amantului genial, deoarece oferă “dezmierdul buzei SALE (mele) dinspre gleznă” , şi aude “cum îngerii-nteţesc ardoarea” şi “adâncul” iubitei îl “cuprinde / cu moliciunea lui atâta de fierbinte” aprinzându-i “sufletul şi carnea” până la dăruirea supremă, fără bariere, când ascultător renunţă la cuminţenie ca mai apoi să aibă siguranţa că “nimeni nu mi te poate vinde / vreunui levantin din scrieri sfinte”, nici măcar atunci când incandescenţa trăirilor evaporă apa lagunei dintr-o veneţie care de atâta ardoare, îşi abandonează gondolele într-un deşert.
Senzualitatea de tip baudelairian, împletită cu ardoarea de tip shakespearian îl fac pe Florin Dochia demn de a le fi în astral profesor înaintaşilor Don Juan, de Sade şi Boccaccio.
Aşteaptă o a doua venire a furtunii perfecte, care să-i spele păcatele desăvârşite, ca să aibă ce repeta (“dincolo de ziduri / inima mea aşteaptă (aşteptând) a doua venire / a furtunii perfecte”) şi ignoră “un rug gata pregătit / şi un înger cu chibritul la îndemână” , ştiind că “cea mai bună versiune a morţii (mele) / ar trebui desenată cu mierea buzelor (tale)” şi că “în pustia cărnii (tale) nu e loc / pentru o moarte de hârtie”, pe care-o evită preferând condiţia de călător rătăcit care încearcă să păstreze “în faţa ochilor viaţa”.
S-ar părea că tentanta Lilith l-a urmărit şi l-a alungat până şi din locurile “de joacă / din care a fugit timpul” şi l-a hărţuit până când “nu mai ai unde te-ascunde i-a (mi-ai) spus”, “pentru că se cere să nu fi (fiu) absent / şi se cere-nalte scări să urci (urc) ; torent / să fi (fiu), sclav, de trupul meu (tău) să fi (mă las) înfrânt”.
Înţelege şi devine cetate capitulată şi recunoaşte “tu eşti o temniţă şi eu doar deţinutul” spunându-şi “Sunt însăşi colivia care aşteaptă-n van / o pasăre de aur un corb magician”.
Putem trage concluzia cǎ dacǎ a satisfǎcut-o pe nesǎţioasa Lilith, Florin Dochia meritǎ împerecheat poetic cu orice femeie superb a lumii, cǎreia sǎ-I dǎruiascǎ versuri nemuritoare.
ICĂ SĂLIŞTEANU / UZPR