◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro21.06.2024

Călător prin Brașov

Magia orașului mă revigorează de fiecare dată, atunci când, nerezistând chemării lui, urc în tren și în aproximativ trei ore mă aflu în primul taxi din fața gării.

Deși cunosc bine centrul istoric al Brașovului, mă bucură, clipă de clipă, întâlnirea cu locurile, pe care le parcug cu aceeași plăcere și curiozitate a redescoperirii. Preferința pentru hotelurile situate îndeosebi în Piața Sfatului provine din voluptatea trăirii, chiar și pentru doar câteva zile, în cea mai frumoasă zonă, emblematică a orașului, unde trecutul se translatează cu atâta ușurință în prezentul celui care poate simți. Stând pe o bancă din Piața Sfatului sau savurând o cafea la una dintre terase, privesc clădirile, una câte una, și ajung „să văd” scene pline de culoare, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca și când prin fața mea s-ar derula un film de epocă, fiind cu siguranță influențată de cartea lui Sextil Pușcariu, „Brașovul de altădată”, pe care o recitesc din când în când.

Primele zile ale lunii aprilie, vreme schimbătoare, ca și firea oamenilor, așa cum era de așteptat. Iată-mă la Casa Wagner din Piața Sfatului nr. 5, existentă din anul 1477, plină de pașii nevăzuți, duși în eternitate, ai oamenilor care au trecut pe aici secole de-a rândul. Însuși aspectul clădirii, aliniată celorlalte din Șirul Grâului, cum era denumită odinioară această parte a Pieței Sfatului, ascunde misterul, descoperit acum doar de clienții hotelului, al unui interior inedit. Nu dezvălui mai mult, îi invit pe toți călătorii prin Brașov, admiratori ai construcțiilor din alte timpuri, pasionați de trecutul unui oraș uimitor, să se cazeze aici.

Cu alte ocazii, am ales Safrano Palace, palatul construit în anul 1870, care a aparținut negustorului grec Anastasie Safrano, a cărui fiică, Elena, a fost căsătorită cu Alexandru Vaida Voevod. Pe placa montată pe zid, se poate citi că aici a locuit în perioada 1901-1945 „Alexandru Vaida Voevod (1872-1950), ilustru om politic și patriot, unul din făuritorii Marii Uniri din 1918”. De altfel, asemenea plăcuțe se pot vedea pe multe edificii din oraș, indicând că acestea sunt monumente istorice și oferă alte informații importante. Clădirea impresionează prin multitudinea de elemente de arhitectură și decor, care s-au păstrat peste secole. Foarte multe camere sunt superbe, mai ales cele cu vedere spre Piața Sfatului, oferă o ambianță plăcută, liniștită, parcă desprinsă de lume, în ciuda situării într-o zonă trepidantă. Am stat și în alte hoteluri și pensiuni, îmi amintesc cu plăcere de Hotel Coroana, într-o clădire impunătoare în stil art nouveau, care datează din 1910. Acum hotelul este scos din circuitul turistic, nu mai funcționează nimic acolo, și mă întreb ce se va întâmpla cu impozanta clădire părăsită.

În scurtul timp petrecut în aprilie în Brașov, mi-am propus să revizitez câteva muzee, începând cu Muzeul „Casa Mureșenilor” din apropiere. Am ieșit din Casa Wagner pe… Corso! Așa se numea această parte a Pieței Sfatului pe la sfârșitul secolulul al XIX-lea. Loc de plimbare al brașovenilor duminicile și de sărbători, unde erai sigur că întâlnești cunoscuți. Domni cu bărbi și mustăți după moda timpului se plimbau la braț cu soțiile, cu rochii și pălării elegante. Aici trebuia să fii neapărat văzut! Până și fetele, când se logodeau, prima lor grijă era de a ieși pe Corso, ținându-se de brațul viitorului soț, pentru a-și etala verigheta în fața celor care nu o observaseră.

Mai întâi, am intrat în Biserica „Adormirea Măicii Domnului”, încărcată de istoria locului, aflată chiar la câțiva pași de hotel. Nu puteam să trec cu nepăsare pe lângă ea!

Apoi, am traversat, civilizat, pe la trecerea de pietoni și iată-mă în fața clădirii construite în secolul al XVI-lea în stil neoclasic, declarată monument istoric, din Piața Sfatului nr. 25, Casa Mureșenilor. Pe placa montată pe un perete scria: „În această casă s-a născut compozitorul Iacob Mureșianu (1857-1917), de al cărui nume se leagă întemeierea școlii naționale de compozistică și crearea muzicii culte la romîni”. Am intrat. Urcând pe scări mi-au atras atenția alte plăcuțe, care indicau că tot aici s-a născut și a trăit gazetarul și publicistul dr. Aurel Mureșianu (1847-1909), „luptător pentru emanciparea maselor populare din Transilvania”, și a trăit Iacob Mureșianu-tatăl, (1812-1887), pedagog, academician, „promotor al învățământului și animator al presei din Transilvania”.

Muzeograful Ovidiu Savu m-a însoțit prin muzeu, vorbindu-mi cu pasiune despre obiectele expuse. Conversația a fost cu atât mai plăcută, cu cât am descoperit că aveam multe cunoștințe comune, Dan Străuți și scriitori din Brașov. Muzeul, înființat în anul 1968, ca urmare a donației făcute de urmașii familiei Mureșianu, a devenit o instituție culturală autonomă din anul 1998.

De pe siteul muzeului am aflat că aici se află „o foarte valoroasă colecție de mobilier, pictură, sculptură și, mai ales, o arhivă de o inestimabilă valoare culturală, numărând peste 25.000 de documente. Muzeul este consacrat memoriei mai multor membri ai acestei familii cu mari merite în viața culturală și politică a vremii lor (…); ilustrează în special viața și activitatea poetului Andrei Mureșianu, autorul imnului de stat al României, a publicistului Iacob Mureșianu (1812-1887), a fiului său, Aurel Mureșianu (1847-1909), gazetar și publicist, continuatorul tatălui la conducerea «Gazetei de Transilvania», și a compozitorului Iacob Mureșianu jr. Cele patru încăperi ale muzeului cuprind exponate ce ilustrează viața culturală a Brașovului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea”.

Colecția este într-adevăr foarte interesantă, oferind informații ample despre familie și activitatea acesteia, dar și despre istoricul clădirii, situată în trecut pe Șirul Inului nr. 22 și al muzeului. Un arbore genealogic, multe fotografii cu Iacob Mureșianu și Aurel Mureșianu, poze de familie, altele din epocă, din oraș, de exemplu, cu Hotel-restaurant Coroana și cu strada Poștei (azi Republicii).

Ce român nu a învățat la școală despre Andrei Mureșianu (1816-1863), cel care a compus „Un răsunet”! El a ales o melodie foarte mult cântată în toate provincinciile românești, compusă de Anton Pann, și astfel a luat naștere „Deșteaptă-te Române”, imnul Revoluției de la 1848 și actualul imn de stat al României.

Mi-a plăcut mult o pictură realizată de Mișu Popp, reprezentându-l pe Iacob Mureșianu cu un exemplar din „Gazeta Transilvaniei”. Acesta „în 1850 devine proprietarul absolut al «Gazetei Transilvaniei», prin intermediul căreia a dus o luptă aprigă pentru obținerea de drepturi civice și politice pentru conaționalii săi”.

Muzeograful Ovidiu Savu mi-a arătat, cu mândrie, Stema „Gazetei Trasilvaniei”, realizată de Traian Mureșianu, cu ocazia Jubileului de 50 de ani. Expuse atractiv erau și câteva pagini din „Gazeta Transilvaniei” și „Foaie pentru minte, inimă și literatură”. Informațiile despre tipografia lui Aurel Mureșianu, unde din 1888 a fost editată „Gazeta Transilvaniei”, despre instituțiile muzeale din Brașov din secolele XIX-XX, despre primul tipograf al presei românești brașovene, Johannes Gott, oferă o imagine cuprinzătoare asupra preocupărilor acestor personalități privind presa românească. Dr. Aurel Mureșianu, fiul lui Iacob Mureșianu, doctor al Facultății de Drept din Viena, renunță la o strălucită carieră juridică în capitala imperiului pentru a prelua, în 1878, conducerea „Gazetei Transilvaniei”, devenind primul ziarist profesionist din Transilvania. Niciun jurnalist nu ar trebui să ocolească muzeul când ajunge în Brașov.

Colecția muzeului cuprinde piese de mobilier Biedermayer, ale familiei Mureșianu, tablouri aparținând pictoriței Elena Mureșianu, prima pictoriță româncă din Brașov, sculpturi lucrate de Traian Mureșianu, manuscrise ale Mureșienilor și ale corespondenților ziarelor conduse de ei, dar și instrumente muzicale.

Tot aici era amenajată și o expoziție permanentă, dedicată compozitorului brașovean „Gheorghe Dima” (1847-1925), cuprinzând un pian, obiecte, fotografii și documente aparținând acestuia.

Îndrumată de Ovidiu Savu, am intrat și în sălile unde se afla o expoziție temporară, Parfum de epocă (martie-iunie 2024), despre viața cotidiană din perioada 1900-1950. Imaginea acelor ani dinaintea impunerii comunismului în România a fost bine realizată prin expunerea unor fotografii, cutiuțe de cremă, de cafea, de ciocolată, cărți poștale, parfumuri, cărți, reviste, o mașină de cusut Singer, o mașină de scris, un ventilator, un patefon, un radio, jocuri, poșete, pick-up, ceasuri și multe altele. (n.a. – despre această expoziție vă invit să citiți articolului scris de Dan Străuți de la rubrica „Evenimente culturale”.)

Aflasem de mult de preocupările colectivului muzeului pentru activitățile desfășurate în domeniul cultural. Muzeograful Ovidiu Savu mi-a confirmat și mi-a vorbit despre diversele evenimente și acțiuni, organizate împreună cu Primăria din Brașov și alte instituții, cu scopul atât al promovării valorilor, cât și al informării. Spre bucuria mea, mi-a oferit o broșură color, Muzeele vin la școală. Cum am deschis-o, am citit – „Atelier de jurnalistică”, un text care cuprinde câteva informații despre jurnalism, despre „Gazeta Transilvaniei” și despre Aurel Mureșianu, primul jurnalist profesionist din Transilvania.

După ce am plecat de la „Casa Mureșenilor”, am traversat Piața Sfatului, admirând (a câta oară ?!) clădirile minunate, majoritatea monumente istorice. Casa Sfatului, vechea primărie a oraşului, este considerat cel mai important monument laic al Brașovului, datând din secolul al XVI-lea, cu modificări și renovări de-a lungul timpului. Am privit turnul cu ceas, numit în secolul al XVII-lea, „turnul trompeţilor”, parcă văzând cum urcă în turn un paznic, pentru a sufla din trompetă la fiecare oră. După ce în a doua parte a secolului al XIX-lea, administraţia oraşului s-a mutat într-o clădire nouă, în Casa Sfatului a rămas depozitată arhiva oraşului, păstrată aici până în 1923. În anul 1950, vechea primărie a devenit muzeu și, în prezent, aici își are sediul Muzeul Județean de Istorie Brașov, pe care l-am vizitat cu ani în urmă și mi-am propus să îl revizitez cu altă ocazie.

Înainte de a ajunge la următoarea mea destinație, Muzeul Civilizatiei Urbane a Brașovului, am aruncat o privire contrariată către o construcție, care părea lăsată fără niciun scop, Casa Negustorilor. Datată 1544-1545, hală comercială și depozit de mărfuri, construită de Apollonia Hirscher, văduva judelui Brașovului, Lukas Hirscher, deosebit de importantă în epoca medievală, a fost un loc de desfacere a mărfurilor executate de diferite bresle, în special a cizmarilor și a cojocarilor. Casa a avut multe utilizări, acum e părăsită. Cu ceva ani în urmă, aici a existat un restaurant, cu o cramă, în care am intrat și eu, la o degustare de vinuri.

La Brașov, nu am avut niciodată surprize neplăcute din partea oamenilor. La muzee, ca și la hoteluri, întotdeauna personalul a fost amabil. Plin de solicitudine. Cu atât mai mult, după ce am început să mă prezint ca jurnalist de la Presa Culturală a UZPR. Și totuși, o excepție trebuie sa existe, și chiar va exista. Însă, nu aici, la Muzeul Civilizației Urbane a Brașovului, din Piața Sfatului nr. 15.

Clădirea este atestată arheologic încă din secolele XIII-XIV și refăcută în anul 1566. Muzeul, inaugurat în anul 2009, după o perioadă de restaurare începută în anul 1993, ilustrează activităţile specifice unui oraș comercial şi modul de locuire al brașovenilor din secolele XVII-XIX.

Excepțional și acest muzeu. Despre expozițiile temporare de aici a scris și a publicat, de multe ori în Revista Astralis, Dan Străuți, reporterul din spațiul brașovean, așa că mi-a făcut plăcere să-l revizitez, dar și să le spun doamnelor de acolo despre promovarea făcuta de cunoscutul fotoreporter din oraș – cel mai recent articol se referă la expoziția temporară Lumea mărgelelor.

Secolul al XVII-lea este reprezentat la subsol, secolul al XVIII-lea la parter, secolul al XIX-lea la etaj, mansarda fiind destinată expozițiilor temporare.

În fiecare sală, am găsit fișe volante cu informații despre cuprinsul acesteia. Pivnița pentru depozitat mărfuri, un spațiu pentru schimburi comerciale, camera cu mirodenii, salonul cu specific patriciatului săsesc, camera copilului, atelierul de broderie și atelierul de fotografie din secolul al XIX-lea – reconstituiri ale diferitelor aspecte ale vieții locuitorilor brașoveni din acele vremuri.

La mansardă, din luna martie, a fost deschisă expoziția temporară Comerțul oriental în Transilvania – Negustorii „greci” din Brașov. Atractivă expoziție! Panouri mari ofereau informații despre negustorii „greci”, care au aprovizionat timp de secole Transilvania cu mărfuri orientale: numele lor și ce comercializau, practici comerciale, primele atestari ale grecilor în Brașov, compania grecească din Brașov. Toate acestea, împreună cu minunatele manechine îmbrăcate în costume superbe tradiționale grecești creau o poveste despre negustorii greci, care au avut o mare însemnătate în organizarea și desfășurarea comerțului intern și extern. Și mai aflăm că nu toți negustorii numiți greci chiar erau așa la origine. În mare parte, negustorii veniseră din Peninsula Balcanică, erau macedoneni, greci, bulgari, albanezi, sârbi. Totuși, se obișnuia să fie numiți toți – greci.

Purtând în suflet impresia deosebită lăsată de cele văzute în muzeu, am pornit pe strada Republicii (fostă a Vămii), cu intenția clară de a merge la Galeria Kron-Art. Foarte multă lume. Terase pline de oameni. Forfotă. Ca într-o zi de vară, în vacanță. Am făcut dreapta pe strada Michael Weiss, pe lângă restaurantul „Ursul Carpatin” și am ajuns pe strada Postăvarului, unde, la numărul 18, se află galeria de artă, o oază de liniște, de relaxare, de încântare a ochilor și a sufletului, un loc fascinant, unde se află expuse lucrările pictorului Gabriel Stan, atunci când nu găzduiește vreo expoziție temporară. Ca de fiecare dată, întâlnirea cu artistul plastic de renume internațional, jurnalist, editor, scriitor, a fost o bucurie. Îi sunt recunoscătoare pentru atmosfera deosebită oferită întotdeauna în acest loc și pentru faptul că mi-a acordat dreptul de a ilustra câteva dintre cărțile mele cu lucrările sale. Am avut prilejul de a-i dărui recentul meu volum, „Magia aventurii Astralis”, coperta 1 fiind realizată după pictura sa, „Căutătorii”. Câteva ore petrecute în compania pictorului și a câtorva persoane care frecventează galeria, aici fiind un loc de întâlnire al iubitorilor de cultură, la o cafea, au avut acel efect revigorant dătător de putere, acea putere de a merge înainte cu sufletul luminat. Iar eu am plecat cu dorința de a reveni cât mai repede. Până atunci, mi-am zis să merg în căutatea unor bijuterii, care să îmi amplifice stare de bine și de bucurie și încântare. Am ajuns pe strada Nicolae Bălcescu, apoi am luat-o pe strada Grigoraș Dinicu, strada Poarta Schei și iată-mă în fața Vilei Katharina – o clădire superbă, datată din secolul al XVIII-lea, restaurată și transformată într-un boutique hotel, în incinta căruia se află un magazin de bijuterii, Katharina Siegel, după numele iubitei lui Vlad Țepeș, intrată în legendă. Se crede că voievodul s-a îndrăgostit de frumoasa Katharina, fiica unui târgoveț saș din zona Brașovului. Iubirea lor a durat 22 de ani, finalizată cu moartea domnitorului. O dată am pătruns și eu în vila-hotel, nu m-am cazat acolo, prețul unei camere nu este deloc îmbietor, în schimb am vizitat interiorul, prin bunăvoința unei tinere de la Recepție. Ambianța, mobilierul, decorul te poartă cu siguranță peste secole. De data aceasta, am vizitat doar magazinul, atrăgător el însuși ca încăpere, și bijuteriile sale. Nu am plecat cu mâna goală de acolo. Niciodată nu o fac!

Încet-încet, magia înserării a cuprins orașul. Devenit irezistibil, înveșmântat în lumini romantice, m-a atras la Brasserie Luther din Piața Sfatului, unde m-am răsfățat cu o băutură colorată – campari orange.

Deodată, probabil pătrunsă de farmecul locului sau poate sub influența lichidului alcoolic, am auzit zgomote neobișnuite și am văzut desfășurându-se prin fața mea imagini din ce în ce mai clare.

Lume multă pe trotuarul lat al Șirului Grâului. Un car mare se oprește în fața librăriei din colț. Opt oameni coboară de pe el o traversă uriașă. Cu greutate, o duc în mijlocul librăriei. Uimit, librarul țipă la ei: „Eu n-am comandat nici o traversă! Trebuie să fie o eroare!” Unul dintre oameni râde: „Nu, ni s-a spus că e numai spre vedere. Dacă nu sunteți amator, o trimiteți înapoi. Fără nici o obligație!” Oamenii întorc spatele și pleacă. Un domn cu barbă lungă și mustăți arcuite îndreaptă bastonul spre librarul descumpănit: „Sigur e o farsă! Am recunoscut oamenii de la fierărie. Vedeți dumneavoastră, ați greșit foarte mult străduindu-vă atât să vă vindeți cărțile. Nu toată lumea e iubitoare de lectură. Cine v-a pus să trimiteți cărți la fierărie?! Nu toată lumea e ca mine, client fidel.” Librarul replică abia șoptit: „Dar eu știu că cea mai bună reclamă pentru o carte este să o faci cunoscută oamenilor. De aceea am obiceiul să trimit tuturor noile apariții de cărți, doar «spre vedere». I-am trimis și negustorului de la fierărie, el zicea că nu îl interesează, dar eu repetam – Numai spre vedere, dacă nu le cumperi, mi le trimiți înapoi. Fără nici o obligație!” Domnul cel în vârstă își mângâie mustața și începu să răsfoiască o carte groasă cu coperte negre. „Atunci, nu mă miră că a procedat așa. Sunt sigur că v-ați învățat minte. Să vedem acum ce veți face cu traversa!”, mai zise el. În timp ce librarul furios încerca să oprescă oamenii curioși să intre în librărie, domnul se scufundă în lectură.

Un cântec plăcut, franțuzesc, m-a făcut să mă dezmeticesc. Cred că am ațipit, că am visat. Imaginea aceasta, desprinsă din cartea lui Sextil Pușcariu, mi se derulase prin fața ochilor, părea aievea.

M-am uitat de jur împrejur, oamenii de la mese, împuținați, își vedeau de ale lor, liniștiți. La acea oră, cel mai bun lucrul pe care îl aveam de făcut era să plec la hotel. Câțiva pași până la Casa Wagner. Am adormit imediat în patul confortabil din camera mea.

Nu sunt prea bună prietenă cu somnul, m-am trezit devreme și am coborât la restaurant, unde am avut plăcerea de a savura un mic-dejun îmbelșugat și o cafea deosebit de bună. Ieșind din restaurant prin Piața George Enescu, am dat cu ochii de o plăcuță montată pe zidul unei clădiri, colț cu strada Michael Weiss. Așa am aflat că acolo se născuse poetul Ștefan Baciu. Însă, Casa Memorială se află în altă parte, unde urma să merg mai târziu.

Am ajuns pe strada Mureșenilor (fostă strada Vămii), apoi pe bulevardul Eroilor (fost Bd. Ferdinand). Era cam devreme, muzeele încă nu se deschiseseră, așa că am luat-o agale spre Biblioteca Județeană „George Barițiu”, situată la nr. 35, unde există toată colecția Revistei Astralis și multe volume donate de Editura Astralis. Dintr-odată, mi-am amintit cum, în urmă cu mai bine de zece ani, căutam Biblioteca. Nu existau telefoanele mobile sofisticate de astăzi, care să îmi ofere informații clare. Rătăcind pe lângă clădirea Primăriei, am întrebat mai multe persoane unde se află Biblioteca Județeană. Extrem de contrariată că niciuna nu a știut, a trebuit să mă descurc singură.

În sfârșit, ora 10. Din curiozitate, am intrat în Muzeul Amintirilor din Comunism, situat în incinta fostului Hotel Capitol (acum, închis definitiv, părăsit?). Primul muzeu interactiv dedicat vieții cotidiene în România comunistă, înființat în anul 2022, care dorește a oferi, conform celor scrise pe site, o radiografie completă a societății românești sub regimul comunist.

Surpriza neplăcută a fost (excepția despre care pomeneam câteva rânduri mai sus!) că noi, jurnaliștii, nu avem gratuitate, nici vreo reducere. Nu e vorba de suma în sine, biletul întreg costă 35 de lei (totuși, cam mult), ci de modul în care suntem tratați. Fata de la Bilete mi-a zic că banii se folosesc pentru acțiuni sociale. Bine, bine, foarte frumos, dar chiar și așa, international press card, legitimația de acces în renumite muzee ale lumii, fabuloase, aici nu înseamnă nimic?! M-am enervat, dar dacă tot venisem, am plătit. Undeva am văzut scris: „Profitul obținut din activitățile muzeului este direcționat către misiunea noastră socială, aceea de a socializa copii din grupuri vulnerabile prin vizite la muzeu, excursii, tabere etc”.

Piese de mobilier, televizoare, radiouri, tot felul de obiecte, pe care noi, cei cam am trăit în anii comunismului le cunoaștem foarte bine, iar unii, sunt sigură, le mai au și acum prin case. Albume, jocuri, păpuși, macrameuri, fotografii, pagini de ziar, având pe prima pagină fotografia lui Ceaușescu. „Scânteia Tineretului”, „România liberă”. Poze cu oameni la cozi și la muncă voluntară. Diferite informații din epocă, practica din facultate, culesul de struguri. Fragmente din cartea Ioanei Pârvulescu despre acea perioadă – „Și eu am trăit în comunism”, Editura Humanitas. O cămașă cu cravată de pionier, un steag cu stema republicii decupată, din decembrie 1989, simbol al libertății.

Muzeul răscolește amintirile celor care au trăit atunci, poate curiozitatea celor tineri și a turiștilor. Inițiativa înființării acestuia este lăudabilă. Trecutul nu trebuie uitat.

După câțiva pași, la numărul 21 se află un muzeu mult mai atractiv, cel puțin pentru mine, Muzeul de Artă Brașov.

De pe site aflăm că: „Expoziţia de bază a Muzeului de Artă Braşov este adăpostită în şase săli situate la etajul clădirii. Sunt reunite într-o selecţie reprezentativă peste 150 de lucrări de artă (pictură şi sculptură), ilustrând evoluţia artei din spaţiul artistic românesc într-un parcurs expoziţional riguros şi sistematic, structurat pe criterii cronologice şi stilistice”.

Așa cum era de așteptat, doamna de la Casa de bilete nu a obiectat când a văzut legitimația de presă. Parterul găzduia o expoziție temporară în perioada 13 martie – 30 aprilie 2024, intitulată „Urgențe”, recomandată ca „un dublu solo show al renumiților creatori contemporani Lia și Dan Perjovschi”. Se pare că, fiind necunoscătoare în domeniu, cele expuse m-au lăsat rece.

La etaj. Mi s-au părut mai puține lucrări decât cele anunțate pe site-ul muzeului. Însă, pot să spun că merită să fie vizitat. Dăruiește momente tihnite în compania unor pictori cunoscuți: Nicolae Grigorescu, cu o colectie amplă, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, Theodor Pallady, Iosif Iser, Nicolae Tonitza, Ion Ţuculescu, Corneliu Baba, Francisc Şirato, Alexandru Ciucurencu, Theodor Aman, Sever Frențiu, Hans Eder, Jean Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu, Ion Theodosiu Sion, Horia Bernea și alții. A! Să nu uit de busturile realizate de Carol Storck, ale cărui opere de artă le admir foarte mult.

Eiii, și iată că s-a încheiat și această vizită. Aveam în plan să ajung la Prima Școală Românească din curtea Bisericii Sfântul Nicolae, cea mai veche biserică ortodoxă din Brașov și la Casa Memorială „Ștefan Baciu”. Totuși, am continuat să mă plimb pe Bd. Eroilor, privind clădirile maiestuoase. Palatul Poștelor, clădire monument istoric, datat cca 1910, clădirea Primăriei Brașov, construită pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, drept Palatul Finanțelor, care combină stilurile neobaroc și Art Nouveau. Aruncând o privire spre Parcul „Nicolae Titulescu”, am trecut pe lângă Hotelul Aro Palace, existent din 1938 și pe lângă Clădirea Rectoratului Universității Brașov, ridicată la sfârșitul secolului al XIX-lea, în stil neorenascentist, pe locul fostei Porți a Vămii, de la intrarea în Cetate. Inițial, aici a existat Palatul Oficiului de Pensii și sediul Prefecturii. Urmând planul, am continuat călătoria mea pe strada Mureșenilor, cu privirea ațintită pe construcțiile în care altădată au locuit unele personalități importante ale orașului și nu numai.

Ca într-o clipă am ajuns în Piața Sfatului și am pornit mai departe pe strada Gheorghe Barițiu. Nu am rezistat să nu intru în Biserica „Sfânta Treime”. Pe frontispiciul edificiului scrie: „Această biserică cu hramul Sfânta Treime s-a ridicat în anul 1787 de către cetățenii de religie ortodoxă a răsăritului din interiorul cetății Brașov, în timpul prea-înălțatului Împărat Iosif al II-lea, cu învoirea cinstitului magistrat orășenesc, pentru folosul credincioșilor de acum, cît și al urmașilor lor, întru veșnică pomenire a fondatorilor ei”.

Mi-a trecut prin minte să revăd și Biserica Neagră, unul dintre cele mai reprezentative monumente de arhitectură gotică din România, datând din secolele XIV-XV, considerată leagănul culturii umaniste pentru regiune. Însă nu am vrut să îmi stric buna dispoziție stând la coadă la bilete, impresionantă pentru acea perioadă a anului. L-am „salutat” pe Johannes Honterus. Este vorba despre impunătoarea statuie de lângă biserică, a renumitului învățat umanist sas, reformator religios al sașilor din Transilvania, fondatorul gimnaziului săsesc din Brașov, din curtea Bisericii Negre, actualul Liceu „Johannes Honterus”.  

Mergeam pe unul dintre obișnuitele mele drumuri prin Brașov și am ajuns la Parcul „Gheorghe Dima”. Pe cealaltă parte a străzii, cu același nume, se află casa în care a locuit Gheorghe Dima, pedagog, compozitor, dirijor. Am trecut pe lângă bustul lui Ciprian Porumbescu și m-am așezat pe o bancă. Soarele încă bucura oamenii. Nu pentru mult timp, norii păreau că se adună. Dar să ne gândim la clipă, nu la nori! Iar clipa aceea a fost cu adevărat frumoasă! Și a trecut. M-am ridicat cu gândul la următorul popas, trecând prin fața Colegiului Național „Andrei Șaguna”, prestigios institut de învățământ, unde a avut în 1882 premiera operetei „Crai nou” de Ciprian Porumbescu și prin fața bustului lui Andrei Șaguna, personalitate marcantă a Transilvaniei, fost mitropolit ortodox, promotor al drepturilor românilor ortodocși din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov.

Pe strada Prundului, foarte mulți tineri. Nu eram obișnuită cu asemenea aglomerație în zonă. Abia așteptam să ajung în cocheta Piața Unirii, odinioară Piața Prundului, un loc încărcat de istorie, unde au avut loc multe evenimente importante și să mă relaxez câteva clipe șezând pe o bancă. Nu s-a întâmplat așa. Un eveniment sportiv ocazionase o adevărată desfășurare de forțe tinere. Nu găsisem liniștea dorită, așa că m-am strecurat printre sportivii din fața Casei Barac, splendidă construcție, cu elemente caracteristice stilului brâncovenesc, care a aparținut cărturarului Ioan Barac, editor al primului periodic brașovean ilustrat, ,,Foaia Duminecii”, din Transilvania. Am pășit în curte, îndreptându-mă direct spre vechea clădire a Primei Școli Românești, monument istoric, din secolul al XV-lea. Închis. Un domn elegant, de vreo 70 de ani, care cred că mergea spre biserică, mi-a spus că muzeul nu mai funcționează în clădirea unde fusese prima școală românească, iar colecția s-a mutat într-o casă din imediata apropiere. Dezamăgită, m-am dus până acolo, iar dezamăgirea s-a amplificat când am văzut că și aici m-a întâmpinat o ușă închisă. Nu am aflat motivul. Am plecat. Rămânea pentru altă dată să revăd muzeul, unde se păstrează primele tipărituri românești ale Diaconului Coresi, primele gramatici ale limbii române, colecția integrală a bibliilor vechi românești, documente originale ale domnitorului Constantin Brâncoveanu, manuscrise hrisoave românești și multe altele.

Din nou, pe strada Prundului. Am privit iarăși plăcuța montată pe zidul unei case, în care, potrivit acesteia, a trăit poetul Șt. O. Iosif. În sfârșit, strada Dr. Gheorghe Băiulescu nr. 9. Casa Memorială „Ștefan Baciu”, construită în anii 1930-1931, în stil modernist interbelic. Am intrat. După cum mă așteptam, am fost bine primită și invitată de o doamnă drăguță să iau un răvaș, cu versuri scrise de poet, dintr-un loc special amenajat, pe zile. Am luat unul.

Acea doamnă mi-a povestit multe despre viața și activitatea lui Ștefan Baciu, scriitor mai puțin cunoscut în țară, numit poet al orașului Brașov, așa cum era indicat și pe o plăcuță la intrarea în curtea casei. Interlocutoarea mea și-a amintit de scriitorul și jurnalistul Dan Anghelescu, vizitator obișnuit al Casei memoriale, având preocupări îndelungate și meritorii privind aducerea în atenția cititorilor a operelor literare ale scriitorilor români din exil. Despre aceștia și despre Ștefan Baciu, profesorul Dan Anghelescu a publicat și în Revista Astralis.

Provenit dintr-o familie de intelectuali, Ștefan Baciu (1918-1993), cunoscut în perioada interbelică pentru seratele muzicale și culturale, pentru preocupările în domeniul literar, a fost nevoit, ca atâția alții, să părăsească țara, împreună cu soția, în anul 1946. Călătorește în multe state din America de Sud, publică poezie, compusă în alte patru limbi în afară de română, devine renumit în cercurile literare americane și cele europene. Ajunge în Hawaii în 1964, ca profesor de literatură hispano-americană la Universitate. Poet, eseist, traducător, profesor universitar, jurnalist, critic de artă, Ștefan Baciu lasă în urmă peste 100 de volume și peste 5.000 de articole și studii în presa germană, franceză, nord americană, latino-americană și română.

În Casa Memorială se pot vedea fotografii, cărți, biblioteca, un arbore genealogic, diferite obiecte. Înainte de a părăsi muzeul, mi-a atras atenția Diploma de cetățean de onoare a Municipiului Brașov, acordată post-mortem lui Ștefan Baciu, de primarul George Scripcaru, pentru acte și merite deosebite în domeniul cultural.

După ce am ieșit din curte, mi-am zis că ar fi plăcut să îmi dedic câteva minute unei promenade sub Tâmpa. Am trecut pe lângă Bastionul Țesătorilor și am urcat panta pe Aleea Tiberiu Brediceanu. Locul oferă răcoare în zilele călduroase, bucuria unei superbe panorame a centrului istoric al orașului, întâlnirea cu Bastionele – Funarilor, Cojocarilor, Postăvarilor. Despre bastioane, turnuri și Muzeul Județean de Istorie Brașov mi-am propus să scriu altă dată. Coborând din parcul de sub Tâmpa, am ajuns pe strada Castelului, cu gândul de a merge pe strada Sforii, cea mai îngustă din Brașov. Am luat-o pe strada Cerbului și m-am oprit în capătul renumitei străzii, datând din secolul al XVII-lea, a treia cea mai îngustă stradă din Europa. Mi-a atras imediat atenția placa montată pe un perete, cu informații despre strada Sforii. Mâzgălită în totalitate, devenise imposibil de citit. Cum pot fi unii atât de lipsiți de bun simț! Intrigată, am așteptat să se elibereze străduța de oameni, pentru a avea loc și eu. Cei 80 de metri parcurși, până am ajuns pe strada Poarta Schei au avut un efect relaxant, liniștitor. În fond, nu eram oare obișnuită cu atitudini necivilizate din partea atâtor persoane?! Mai cu seamă, în marile orașe. Chiar alaltăieri, în metroul foarte aglomerat din capitală, o tânără își făcea loc printre călători cu un ditamai rucsacul în spate, lovindu-i. Ce dacă, în ultimul timp, în stații călătorii sunt atenționați să nu țină ghiozdanele în spate!

Pașii m-au condus pe strada Apollonia Hirscher. Am trecut pe lângă Centrul Cultural „Reduta”, unul dintre cele mai vechi lăcașuri de cultură din Brașov, ridicat în locul vechii clădiri a „Redutei” din secolul al XVIII-lea, demolată în 1892. Noua „Reduta”, reclădită între anii 1893-1894 în stil baroc, cu elemente rococo, este în prezent, un important centru cultural, unde au loc spectacole de teatru, film și muzică, precum și diferite evenimente culturale.

O melodie frumoasă, italiană, m-a făcut să încetinesc pasul și să intru în locul de unde se auzea. Restaurantul Da Vinci, din apropierea „Redutei”. Meritam și eu un pic de odihnă și relaxare, să fiu servită cu un pahar de vin și o mâncare bună!

Spre seară, a început să plouă. Vremea, devenită dintr-odată mohorâtă și rece, m-a îndemnat să rămân în Casa Wagner și să îmi pregătesc un ceai fierbinte (noroc că exista o cană de fiert apa în cameră!), pe care l-am băut pe mica terasă din curtea interioară, stând pe un scăunel frumos decorat și meditând. La oamenii din alte timpuri, la preocupările, obiceiurile și principiile lor, la frumusețea vieții și efemeritatea ei. Sperând la o altă plimbare prin Brașov, mi-au venit în minte versurile lui Ștefan Baciu din răvașul din Casa Memorială: „Castanilor de la Șaguna le trimit pe-un alizeu peste care bate luna salutul unui curcubeu.” (13 mai 1991). 

 

Camelia Pantazi Tudor / membru al UZPR-Filiala Presa Culturală

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *