Un roman confesiv, „sfâșietor” și „tragic”. Anișoara-Violeta Cîra: „Memento vivere. Cartea Marianei”

Autoare a unor apreciate eseuri literare („Realismul simbolic”, 2018; „Drumul spre sens”, 2020), ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA (n. 3 mai 1968) abordează, de data aceasta, beletristica. „Memento vivere. Cartea Marianei” (Editura „Eurostampa”, Timișoara, 2023, 142 p.) este o proză memorialistică, în principal confesivitatea fiind de dată recentă, evocând „substanța vitală a unei povești” (de viață și de moarte), cum scrie pe coperta a IV-a maestrul Eugen Dorcescu, mai direct zis „agonia și moartea surorii sale mult iubite”, de la aflarea cumplitei vești (în urma diagnosticării într-o clinică germană), survenite la Oțelu Roșu pe la sfârșitul lunii decembrie 2022, până la slujba înmormântării din data de 6 aprilie 2023, oficiată în biserica evanghelică St Ulrich din Nűrnberg.

Cum se vede, este vorba de o scriere nu numai recentă, dar urgentă și plină de gravitate în mesajul ei, titlul „Memento vivere sau Cartea Marianei” fiindu-i sugerat autoarei de soțul bunei sale prietene Mirela de la Timișoara, poetul Eugen Dorcescu, familia respectivă fiind ținută la curent cu vești despre deplasarea în Germania în vederea ajutorului dat bolnavei.

E ceva „sfâșietor” și „tragic” în toată această trăire și relatare jurnalieră, autoarea venind, la chemarea disperată a familiei, lângă iubita „sorella”, care chiar în ziua pensionării sale (de la Klinik Erler) „a primit diagnosticul crunt, însoțit de previziunea că mai avea de trăit 4 luni”. Cu 15 ani în urmă, la Clinica Chirurgie II din Timișoara, „am primit și eu un cadou similar – osteclastom, o tumoare care mi-a invadat coloana”, scrie autoarea. Neavând nicio șansă în țară, surioara din Germania, „îngerul meu păzitor”, o cheamă și o internează la spitalul unde lucra ea. Va trece prin nu mai puțin de patru operații „dificile și cu multe complicații”, revenind, iată, după atâția ani, lângă Mariana, care, aflând diagnosticul, refuzase să fie, în timpul spitalizării, „intubată sau resuscitată”.

„Singura prietenă alături de care îmi încep și sfârșesc fiecare zi e Mirela-Ioana Dorcescu, Doamna Poetului Eugen Dorcescu”, care, regretând că nu i-a trecut prin cap să scrie „cartea despre Emilia” de la Carani, profesoară, sora mamei sale și nașa copiilor ei, căzută pradă unui „Krebs păcătos” (personaj din viața și proza sa), se bucură aflând că Anișoara-Violeta gândește la scrierea unei cărți, în care să se regăsească nu numai agonia și moartea surorii dragi din perioada efectivă 15 februarie (data internării la Klinica din Fűrt/ Klinik Erler, pentru patru săptămâni) – 6 aprilie 2023 (ziua prohodirii), dar și chipuri și întâmplări din familie și din lumea prietenilor.

„Mirela m-a îndemnat să scriu, să mă descarc. Vede în scris o terapie pentru durerea mea și un omagiu pentru unica mea soră”, precizează autoarea (p. 20), cu îndemnul ferm: „Scrie cât de mult poți! Nu lăsa să se piardă nimic!”. Și astfel, această „tragică” și „sfâșietoare” poveste de viață și moarte prinde contur: „Azi i-am spus Patriciei (nepoata, n.n.) despre proiectul meu: de a scrie o carte, la cald, pe care să i-o dedic Marianei. Ne-am strâns în brațe și am plâns împreună.” (p.29). În principal, această carte-jurnal consemnează fapte trăite curent de la data sosirii în Germania (în seara de 15 februarie 2023) până la plecarea în țară, a doua zi după înmormântarea surorii care își dăduse ultima suflare în brațele ei (7 aprilie 2023). „Cam romantică” de felul ei, cum își surprinde felul de a fi și  dovedind o sensibilitate aparte, personajul-narator, care în cazul de față este însăși autoarea (instanțe clare in naratologie) notează  în jurnalul ei,  la „26.03, ora 00.05”, că scrie, printre insomnii și neliniști, „la foc continuu și cu foc” (p.35), două preocupări reușind s-o liniștească întrucâtva: „predarea” online (la clasa de la Otelu-Roșu care urma să aibă în curând  „simularea națională”) și „scrisul”: „E și asta o terapie. Încerc să mă mențin pe linia de plutire prin predare, prin scris. Condeiul meu deocamdată e tastatura telefonului sau a tabletei.” (p.36).

Impresionată de felul demn prin care  îndură suferința, „chinurile agoniei”, autoarea pune în pagină imaginea surorii dragi cu evocarea unor amintiri din familie. Aflăm, astfel, că iubita fiică a Tatălui și surioara mai mare, Mariana („feminină, fină ca o floare”), născută la 6 septembrie 1957 și absolventă a Facultății de Educație Fizică și Sport, emigrase în Germania, angajandi-se cadru medical la un spital. Se stabilise împreună cu soțul Hans la Nűrnberg, având o unică fiică, pe Patricia, căsătorită cu Andy. La casa lor cu grădină din Nűrnberg, Mariana va deceda, după îngrijiri primite atât din partea soțului, fiicei și surorii (venite de la Ocna de Fier), dar și al asistenței sanitare (sugestiv portretul „angajatei” grosiere și care nu realizează momentul grav din familie, dovedindu-se o slujitoare egoistă și mărginită!). În cele opt zile ce s-au scurs de la moarte până la prohodire, autoarea retrăiește secvențe din familie, constatând că, după „emigrarea” în Germania, acum o pierde pentru a doua oară (și definitiv) pe sora iubită, mai mare cu aproape unsprezece ani, care îi fusese de mult ajutor în viață. În urmă cu 11 ani, Mariana o chemase (ba chiar o dată o aduseseră cu mașina) la Nűrnberg pentru analize, tratament și operații, lăsând în țară un soț iubitor și doi copii mici, ambii urmând mai târziu facultăți: „Mariana nu s-a mișcat de lângă mine. Colegele și prietenele Ei, Corina și Marilena, au stat, de asemenea, cât a fost nevoie, chiar și peste program, cu mine.”

După moartea surorii, povestitoarea are grijă „să se respecte toată rânduiala creștină și ortodoxă”, rugăciunile, parastasele, pomenirile, arătându-i astfel „că dragostea mea pentru Ea este infinită. Mă voi da peste cap să păstrăm legătura. Să fim tot două surori bune, chiar dacă în două lumi… Căci moartea, numai moartea!, ne-a despărțit. Așa a vrut Dumnezeu!”. (p.135). Așadar, o atitudine nu de revoltă și contestare, ci de împăcare în fața ordinii supreme, a ceea ce ne este sortit, ceea ce-i confirmă buna prietenă Mirela de la Timișoara. Cele două surori sunt, de fapt, suflete creștinești, nu ocolesc lăcașurile sfinte și pe duhovnici (țin legătura cu Misiunea Ortodoxă în Europa Occidentală,  cu preoți și maicuțe). Mariana, pe numele ei de botez Maria-Magdalena, primește împărtășania din urmă cu un sentiment de ușurare, iar sora rămasă în viață se arată hotărâtă să-i cinstească amintirea în spiritul tradiției noastre creștine (posibil, peste ani, cazul acestei povestiri-jurnal să fie reluat, continuat, dus mai departe, în urma a tot ce va fi să se întâmple)…

„Absența Ei e o uriașă prezență”, mărturisește autoarea, citând poemul „Absența” de Eugen Dorcescu, din care reținem:

„Absența e-o prezență negativă,

E-un gol, o așteptare, o latență.

E moarte și viață, deopotrivă –

Chiar Domnul, pentru simțuri, e-o absență…

……………………………………………………….

Absența e-o prezență mult mai cruntă,

Mai greu de îndurat decât prezența.”

De-a lungul îndureratei confesiuni, apare episodic și portretul autoarei, care constată că viața ei a mers din eșec în eșec (la intrarea în liceul preferat, la facultatea dorită, pensionată pe caz de boală la 40 de ani, înscriindu-se târziu la facultate, însă obținând licența și masteratul  în Litere la Universitatea din Timișoara). Îndrumătoare i-a fost universitara Mirela Ioana Dorcescu („sorella din Timișoara”). Anișoara-Violeta Cîra este una dintre membrele Școlii de Literatură „Eugen Dorcescu – 80” de la Timișoara. Din poezia Maestrului va cita poeme sugestive în cartea de față, iar prietenei îndrumătoare îi va purta recunoștință și prețuire necondiționate: „Îi sunt recunoscătoare ei, îi sunt recunoscătoare lui Eugen că m-au integrat în lumea lor. Mi-au găsit un loc potrivit firii și aspirațiilor mele.” (p.115)

Din același cerc al Școlii de Literatură regăsim în micul roman-confesiune numele unor profesori-literați deja cunoscuți precum poeta almăjeancă Mariana Pâșlea din Bozovici, Gabriela-Silvia Almăjan  de la Ramna, Marian Cătălin Ciobanu, Mari(a)na Anghel și Monica M. Condan de la Timișoara ș.a. Din partea Școlii de Literatură „Eugen Dorcescu – 80”, putem citi anunțul funerar apărut în ziar. Regăsim, între mesajele de condoleanțe, trimise în aprilie curent, de cunoscuți și prieteni, și numele nostru, cu îndemnul „Tărie pentru îndeplinirea celor necesare!” (p.57)…

Devenită „Duh”, Mariana – „îngerul păzitor” – este, definitiv, mobilul scrierii acestei cărți, mărturisind totodată menirea scrisului de a transfigura „cantitatea de ființă” adusă de autor, „prin ființă înțelegându-se sinteza de nepătruns dintre viață și moarte” – „ceea ce oferă cititorului reflexiv și sensibil exact experiența existențială și lectura gravă, ziditoare, pe care, cu siguranță, le căuta.” (E. Dorcescu).

Nu va fi un „sfârșit”, desigur, ci „o linie, ca la capăt de drum. Dar nu de sfârșit implacabil”, de vreme ce – scrie în ruga din final, cu trimitere la Psalmul 6, 4, de izbăvire sufletească, autoarea – „mai e de luat în calcul și… o proiecție metafizică”.

Memento Vivere / Amintește-ți să trăiești!, cu subtitlul „Cartea Marianei”, este, în ciuda cumplitei experiențe autobiografice, un îndemn la viață, la redresare și recăpătarea echilibrului, la pacificarea înțeleaptă a sufletului, transfigurarea/ salvarea prin artă fiind, vorba lui Blaga, „unicul surâs al tragediei noastre”.

Zenovie Cârlugea