Un bun jurnalist trebuie să aibă, pe lângă multe altele, și calitatea de a fi descurcăreț, să-și facă „loc cu coatele” mai ales în munca de teren, atunci când împrejurările o cer. În caz contrar, va rămâne un mediocru anonim, va crea doar „din ce pică”, „ciugulind” din firimituri rămase de la alții, traducând articole din presa internațională și copiind comunicate emise de instituții.
A fi un jurnalist descurcăreț poate însemna și să te folosești de poziția pe care ți-o oferă presa în societate, o „carte de vizită” utilă în rezolvarea unor mici probleme, care nu țin neapărat de meserie.
Într-un articol publicat recent în Revista UZP („Viața militară” și „Europa Liberă”), într-o notă comică, am povestit cum am beneficiat de puterea presei în anii în care am fost elev militar, alături de fiul ziaristului și scriitorului militar Ilie Zavragiu. În anii studenției la Academia de Poliție, am fost coleg cu fiul ziaristului Anton Bălan de la Pentru patrie, alături de care m-am bucurat de mici facilități, cele mai importante fiind câteva învoiri în oraș. La fel ca mine, cei doi colegi purtau și prenumele taților.
Tatăl meu era jurnalist la săptămânalul, în acea vreme, Poliția română. Unul dintre numeroasele sale articole despre viața cazonă studențească, despre condițiile de pregătire și de studiu, a constat într-un interviu cu comandantul de batalion. Era un ofițer care se mândrea cu funcția sa. Îi plăcea să se respecte și avea unele tabieturi, printre care cafeaua băută în tihnă în cancelarie. L-a primit protocolar pe tatăl meu, care și-a desfăcut mașina de scris portabilă și a început să redacteze direct materialul.
În timpul interviului, după o bătaie în ușă, urmată de acel „Da!”, a intrat un student cu o tavă pe care erau două cești cu cafea. A urmat regulamentarul „Vă rog să-mi permiteți să plec”, iar la un semn scurt făcut cu mâna de comandant, studentul a părăsit încăperea.
După pauza de cafea, dialogul a continuat în țăcănitul mașinii de scris. Abia de s-a auzit o altă bătaie în ușă. „Da!”, a strigat ofițerul, întrerupând, din nou, interviul. Nimic. „Daaa!”, a strigat ceva mai tare, iar pe ușă a băgat capul, timid, un alt student. „Intră!”, i s-a adresat răspicat, iar studentul a pătruns în birou abia după ce a tras, pe furiș, o privire în urma sa.
„Zi!”, a urmat, imperativ, iar studentul a început să toarne: „Popescu a părăsit unitatea înainte de stingere și a revenit la înviorare; Georgescu, Ionescu și Marinescu au introdus ilegal băuturi alcoolice în dormitor; Duinescu vinde cafea și țigări, dar și hârtie igienică; plutonul 1 a întârziat la înviorare; responsabilii sectoarelor de la etajul 1, de la spălător, grupul sanitar și hol, nu au făcut curat; iar la cursul domnului profesor Toader, studenții Iliescu și Constantinescu au ocupat locurile din spate, unde au dormit! Atât am avut de raportat, vă rog să-mi permiteți să plec!”.
A urmat acel gest scurt făcut cu mâna, parcă în silă. Surprinzând privirea nedumerită a tatălui meu, ofițerul s-a simțit dator cu o explicație: „L-ați văzut p-ăsta? Ăsta… e o jigodie! Dar, o jigodie necesară!”.
Paul Ulieru