Ce fel de dioptrii i-ar trebui omului ca să-şi poată vedea semenii? Ce fel de aparate auditive i-ar folosi ca să asculte „Oda Bucuriei”? Ce fel de maşinării extrasenzoriale ca să-şi simtă aproapele cât mai aproape? Doar Tu, Doamne deţii măsura tuturor lucrurilor şi a fiinţelor… doar Tu – balanţa dreptăţii… numai Tu, Doamne ai măsura Milostivirii. Iertare şi Milă. Bucurie perfectă.
A căuta înțelesul, miezul rărunchiului acestei taine, numită îndeobște OM, este o întreprindere temerară, operă la realizarea căreia s-au străduit filozofii, poeții, istoricii, antropologii, astrologii, geneticienii… dar care n-au aflat un răspuns pe măsura demnității acestui cuvânt.
Numai Dumnezeu îl știe. Există un miez al firii, un miez nevăzut care clocoteşte-n adânc, deşi arareori se simt vibraţii la suprafaţă; un miez, o rădăcină, o celulă onirică palpitând neştiut în sinea fiecăruia.
Adiere de Duh şi Lumină… foşnet de vers inefabil. Acolo sunt eu locuind toate pustiurile
Omul este inegal chiar și cu sine. Lui îi cade prea lesne aura în ţărână din fruntea-i nevrednică. Uneori, omul este înjugat la oiștea singurătății și e necesară o adâncă introspecție de sine pentru a ști cum stă.
De atâtea ori mi-am văzut anxietatea care poate fi alungată, refuzată, dacă nu cumva chiar învinsă. Prin ce antidot? Prin disponibilitatea de a face lucruri noi, de a cunoaşte, a mă cerceta, începând cu propria persoană.
Cine poate pretinde că se cunoaşte atât de bine încât să nu mai aibă nici o surpriză?
Investigaţiile de suprafaţă nu sunt suficiente. Trebuie săpat cât mai mult, prin câte neînţelesuri, câte necunoscute! S-ar zice că e un teren minat. Dar dacă noi nu ne cunoaştem suficient terenul, cum am putea să ne ferim de neplăceri şi dezastre? Și cum am putea să-l cunoaștem pe celălalt de lângă noi, sau pe departele nostru?
În mod surprinzător, putem afla şi lucruri plăcute, dar cele mai multe, nu ne vor procura neaparat motive de bucurie.
A lupta permanent cu tine însuţi, iată un bun motiv de a merge mai departe, de a ne depăşi limitele… de a purcede mai sus… spre EXCELSIOR, spre larg (Duc in altum).
Să începem încet, step by step!
Lucrurile grăbite, pripite, nu conduc la adevăruri. Temeinicia poate fi învăţată treptat, nu dintr-o dată… restul poate rămâne doar la capitolul de concluzie bună de tras oiştea singurătăţii.
Omul se are pe sine şi-atât, nici măcar părinţilor nu le aparţine. Soţul nu-i aparține soţiei, nici soţia soţului; nici bunicii – nepoţilor, nici nepoţii – bunicilor; căci nu avem în proprietate nimic… nici măcar persoana noastră, aflată temporar, în custodie.
De aici, sentimentul de singurătate.
Am văzut cupluri plecând în excursii, mergând la distracţii împreună. E un fel de a spune, căci nimeni nu era fericit. Fiecare voia să stea – doar cu sine – îşi era de ajuns ca să-şi populeze gândurile, imaginile, cu personaje noi, mai atractive, într-o singurătate colectivă; sau pur și simplu voia să mediteze asupra condiției sale de creatură, între alte atâtea creaturi și un singur Creator!
Singurătatea-mpreună: morţi de cu vii; morţi pe picioare; burete stors de ultima picătură de apă; plantă uscată sfaroc; cupluri de uzură; jucării stricate; buni de şicane; distracţii domestice.
Nici măcar visul nu mai încape într-o astfel de inimă. Orizontul de aşteptare a devenit demult lipsa oricărui orizont, iar dincolo de ziduri, de gardurile de sârmă, ferestrele reflectorizante, nu se mai întrevede nici o zare de om înăuntru.
Ascunși ca-n containere, ca-n buncăre, îngropați în cutii de metal şi de sticlă în care nu-ţi poţi auzi, nici măcar gândurile, prin străinătatea atingerilor, ale tresăririlor, având ochii închiși și lehamite, cât cuprinde … asta a devenit omenirea în care Omul nu-și mai găsește locul, în acest infern al tandreţei, numit societate.
Astăzi omenirea se află în liberă cădere…
se duce de-a rostogolul, cu tot cu noi, oamenii. Ce putem face ca să ne împiedicăm prăbușirea? Tot ce este mai rău a năvălit în lume și este peste putință să facem față invaziei, pentru că uneori, depășește chiar și Binele.
Dar, ceea ce este imposibil la om, este perfect posibil la Dumnezeu. Să apelăm la El, de câte ori simțim că răul ne copleșește. Există multă răutate în lume, diavolul a intrat până și în amvon. Unii se zbat ca să iasă la suprafață din întunericul care amenință omenirea. Cei mai mulți vorbesc despre sfârșitul timpurilor. O mână de oameni se roagă, alții respectă postul, fac mortificații, merg în pelerinaje, cinstesc moaște … și cu toate acestea „răul” proliferează mai curând decât „Binele”.
Și totuși, mai sunt semne bune că Dumnezeu ne va asculta în cele din urmă și nu ne va lăsa pradă celuilalt.
Încrederea e mai necesară ca oricând. Răbdarea, trezvia și veghea sunt și ele necesare în cea mai mare măsură. Dumnezeu va auzi în cele din urmă strigătele celor puțini care pot schimba lumea. De multe ori, o pietricică poate răsturna un bolovan. Să nu ne pierdem cu firea.
Se pune întrebarea: Omul poate fi deasupra vremurilor în care trăiește sau sub vremi?
Pentru a răspunde la această întrebare, la care s-au trudit să afle răspunsul, o sumedenie de oameni de știință, cultură, artă, din toate domeniile, omul trebuie să întindă punți către semeni, să-i ajute să le treacă și să vină în întâmpinarea celuilalt, cu brațele deschise, după pilda Samariteanului milostiv din Biblie, fără să se întrebe sau să se scandalizeze de originea celui căzut și lovit, nici de religia, nici de condiția lui umană.
De ajuns că avea nevoie de ajutor. Și Biblia e foarte concludentă. N-a stat nici o clipă la îndoială … l-a ridicat pe om, l-a sprijinit, l-a condus spre cel mai apropiat han unde putea fi îngrijit, a plătit pentru el și abia apoi a plecat mai departe urmându-și drumul, promițând că se va întoarce ca să vadă cum se simte cel lovit. Ce dovadă mai mare de Omenie, de mărinimie mai trebuie să aducem?Există atâtea citate, maxime, aforisme, pilde de Omenie, în toată literatura, încât nu s-ar putea să fie cuprinse în nici un catalog, dicționar, culegere, antologie, nici contabiliza. Doar Dumnezeu este contabilul principal, El știe măsura Omeniei fiecăruia dintre noi și răsplatra va fi după faptele noastre.
Se spune în popor: „A fi om e lucru mare!” … ceea ce e perfect adevărat, chiar dacă uneori e dificil a rămâne în limitele Omeniei. Cu toate acestea, e bine să ne străduim să nu ne îndepărtăm de la această noțiune pe care trebuie s-o avem în minte și inimă, alături de celelalte virtuți creștine.
Da, Omenia poate fi considerată o virtute morală de primă mărime în existența omului.
Cezarina Adamescu (gazetanord-vest.ro)
CEZARINA ADAMESCU
https://www.gazetanord-vest.ro/