Premiile Năsturel-Herescu, trei la număr, create la 30 august 1873 de Academia Română, proveneau din fondurile realizate prin donația făcută instituției de Generalul Constantin Năsturel-Herescu (1798-1874), strănepot al vestitului cărturar Udriște Năsturel (n. circa 1596 – d. 1659), autor de versuri și traducător, mare boier de loc din Herești-Giurgiu, logofăt al II-lea în timpul domniei lui Matei Basarab și mare logofăt în timpul lui Constantin Șerban, cumnat cu acesta.
Dacă pentru premiul de 5.000 lei nu au existat vreodată propuneri valide (era dedicat „celei mai bune lucrări în limba română asupra unui subiect propus la concurs de către Academie, din domeniile istoriei, arheologiei, lingvisticii, literaturii, științelor morale și politice”), Premiul Năsturel-Herescu, în valoare de 4.000 lei (acordat unei lucrări apărute în timpul anului respectiv din domeniul literaturii, al istoriei, filosofiei, artei) a fost atribuit în 1884 etno-folcloristului bucovinean, prof. Simion Florea Marian (1847-1907), membru titular al Academiei Române din martie 1881, pentru lucrarea „Ornitologia poporană română” (2 vol.).
Marele Premiu de 12.000 de lei (acordat „odată la patru ani celor mai bune lucrări apărute în acest interval”) a fost acordat unor personalități cu merite cultural-literare recunoscute în epocă: Vasile Alecsandri (în 1881 pentru drama „Despot-Vodă”), Alexandru Odobescu (pentru „Scrieri Literare și Istorice”, în 1889), George Coșbuc (pentru traducerea „Eneidei”, în 1897), pr. dr. Ioan Sârbu (pentru „Istoria lui Mihai Voda Viteazul, Domnul Țării Românești”, în 1909), George Murnu (pentru traducerea „Iliadei”, în 1913), neacordându-se, după cum se cuvenea, în 1893, 1901, 1909.
Premiul Năsturel-Herescu de 4.000 lei – la care era îndreptățit Mihai Eminescu pentru volumul editat de Titu Maiorescu în preajma Crăciunului din 1883, dar având pe copertă imprimat anul 1884 – a revenit, așadar, în 1884, folcloristului Simion Florea Marian, iar în anii următori altora: Ion G. Licherdopol (1895), Ioan S. Nenițescu (1896), Alexandru Vlahuță (1900), Ioan Mihaly de Apșa (1902), col. Constantin N. Hârjeu (1903), Octavian Goga (1906), Barbu Ștefănescu Delavrancea (1910), Mihai Codreanu (1914), Liviu Rebreanu (1920), Eugen Nicoară (1934), Alexandru Bădăuță – Al. Cicio Pop – Valeriu Pușcariu (1940), Galia Henegariu (1944), Gh. G. Bezviconi (1947). (Cf. Academia Româna, Scurt Istoric – Repere cronologice).
A existat nedumerirea (și încă se pune întrebarea) de ce Eminescu a fost „exclus” de la Premiul Năsturel-Herescu (4.000 de lei), în anul 1884. Pentru simplul motiv că volumul de poezii cuprindea texte din ultimii zece ani și mai bine, iar pe copertă era clar imprimat „1884”… Mai exact, din cele 63 de poezii, 26 fuseseră publicate de-a lungul unui deceniu. Ediția va fi reluată întocmai în 1885, a treia apărând în 1888 includea alte trei poezii („La steaua”, „De ce nu-mi vii” și „Kamadeva”).
În anul 1884, în perioada ianuarie-martie, Eminescu încă se afla departe de țară, la sanatoriul Ober Döbling de lângă Viena, iar de pe la sfârșitul lui februarie (din 26) se afla în călătoria recomandată de medicul curant prin Italia (Milano, Florența, Veneția), de unde revine în țară la 27 martie, fiind trimis după câteva zile la Iași (chiar în vinerea Sf Paști), prin grija aceluiași Maiorescu, care-i asigură acolo mijloace de existență. Și care, având în vedere mediul politico-gazetăresc tot mai înverșunat, considera că Bucureștiul îi face rău poetului, acesta însuși fiind deprimat („demoralizat”, cum declara unor prieteni) de contextul social în care revenise după cele cinci luni de absență… Dar nici Iașul nu-i va fi mai prielnic poetului, după cum se știe, boala revenindu-i (după internarea la ospiciul/bolnița de la Mănăstirea Neamț, din noiembrie 1886– aprilie 1887, poetul va merge la Botoșani, unde va fi îngrijit de sora sa Henrieta și dr. Isak, apoi trimis de medici ieșeni la băile Hall din Austria, pentru ca în aprilie 1888 să plece împreună cu Veronica Micle la București…)
Totuși, în 1888, când Maiorescu scoate a doua ediție a Poeziilor, Eminescu a fost „nominalizat” pentru un premiu al Academiei Române (Premiul „Năsturel Herescu”), care i se va decerna mai tânărului Iuliu Roșca, autor de versuri modeste, pretendent la mâna Veronicăi Micle, filfizon pe care însuși Eminescu îl ironiza într-o epistolă adresată femeii iubite. „Propunerea” lui Eminescu la Premiul Năsturel-Herescu venea pe cale gazetărească, desigur aceasta nu a aparținut lui Maiorescu, care-l cunoștea foarte bine pe Poetul ce nu voia să audă în ruptul capului de „Bene Merenti”, premieri și astfel de recompense. O spune clar însuși Maiorescu în studiul „Eminescu și poeziile sale” (în partea întâi dedicată „Omului” Eminescu), publicat în toamna lui 1889, în „Convorbiri literare”: „Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a cărui lipsă se plânge o revistă germană din Bucureşti? Dar Eminescu ar fi întâmpinat o asemenea propunere cu un râs homeric sau, după dispoziţia momentului, cu acel surâs de indulgenţă miloasă ce-l avea pentru nimicurile lumeşti. Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit să-l vadă, şi Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am văzut şi eu la Curte, şi l-am văzut păstrând şi aici simplicitatea încântătoare ce o avea în toate raporturile sale omeneşti. Dar când a fost vorba să i se confere o distincţie onorifică, un bene-merenti sau nu ştiu ce altă decoraţie, el s-a împotrivit cu energie. Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putut să-l distingă? Şi aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desăvârşire lipsit, nu din sumeţia unei inteligenţe excepţionale, de care numai el singur nu era ştiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală, pentru care orice coborâre din lumea convenţională era o supărare şi o nepotrivire firească.”
QED…
NB: Este aceasta și o lecție de veritabilă demnitate scriitoricească față de „plutoanele” unor miluiți / premiați cu nemiluita pe la diferite festivaluri, într-o veselie anuală publicitară și, uneori, prin rotație… Aici îmi aduc aminte de o observație pe care mi-a zis-o la telefon regretata Dorli Blaga, conform căreia „prea dese sunt Festivalurile astea, care ar trebui organizate la câte 2-3 ani”… Precum, bunăoară, intervalul necesar decernării Premiilor Năsturel-Herescu…
Zenovie Cârlugea
Foto: Wikipedia