Pe 24 iunie 2009, la inițiativa Ministerului Turismului, Guvernul României adopta o ordonanță de urgență prin care completa Legea nr. 597/2001, privitoare la interzicerea anumitor lucrări pe Litoral, în perioada estivală. Ordonanța era absolut necesară, deoarece legea prevedea, inițial, că sunt interzise, în perioada 15 mai-15 septembrie, executarea lucrărilor de pregătire, reparare, curățare a clădirilor, precum și cele de reparare a străzilor, trotuarelor și dotărilor tehnico-edilitare subterane și aeriene în zona plajelor. Simplu și firesc, doar că legiuitorul uitase includerea pe lista respectivă a lucrărilor de construcție, omisiune care a trebuit îndreptată.
Mai cu seamă în zilele noastre, când vaste porțiuni de litoral au căpătat aspect de șantier perpetuu, legea, completată, ar trebui respectată, numai că punerea ei în aplicare cade în grija consiliilor locale, care pot avea, din varii motive, moduri mai aparte de a privi lucrurile. Altfel spus, până nu sesizează cineva autoritățile, acestea evită să îi deranjeze pe muncitorii deciși să termine rapid o lucrare amplă, pentru a trece, apoi, la alta. Iar sesizările pot fi trecute cu vederea, de ce nu, faptul că reclamanților nu li se oferă măcar o confirmare de primire demonstrând câtă importanță are solicitarea lor în fața funcționarilor publici, ocupați până peste cap cu probleme complexe, dincolo de înțelegerea noastră, a muritorilor de rând.
Scriu aceste rânduri la ora 14:30, în stațiunea Saturn, aflată în stricta proximitate a localității Mangalia – și făcând parte din municipiul cu același nume. Pe strada Corneliu Coposu, printre clădiri destinate turismului sezonier, se construiesc blocuri și alte edificii asemănătoare, cu multe etaje, iar șantierele funcționează, nestingherite, spre final de lună iulie. Bormașini și ciocane pneumatice, mașini de șlefuit și alte soiuri de utilaje teribil de zgomotoase urlă fără opreliști, în timp ce muncitorii își vorbesc unii altora, delicat, presărând cu înjurături mustos-fanteziste răcnetele emise în scopul precis de a acoperi tumultul mașinăriilor. Este un haos vesel, iar turiștii care nu au fost goniți pe alte meleaguri de propaganda agresivă îndreptată împotriva Litoralului românesc încep să își schimbe, convinși de vacarm și norii de praf, părerea… În scurtele pauze, tăcerea instalată pare atât de nefirească, încât simți cum îți țiuie urechile. Abia după orele 16-17, când lucrătorii merg la odihnă, poți să te bucuri de pacea pe care o visai atunci când ai decis să vii, în vacanță, la mare. Ceea ce înseamnă că ai sprijinit, cumva, operațiunile de construire, pe post de ascultător, cu normă întreagă și bonus de decibeli la cazarea și așa destul de piperată, conform vremurilor de criză pe care le trăim.
Ar trebui să se sesizeze din oficiu autoritățile? Ar trebui să dea curs plângerilor? Ar trebui alcătuite alte și alte misive furioase, care să le semnaleze neregulile? Nu știu. Nu mă pricep la modalitățile de trezire a consiliilor locale municipale, nici a angajaților acestora, remunerați din bani publici. Știu doar că am apărat Litoralul în fața multor persoane, convinse că vacanța are alt farmec în Bulgaria sau Grecia sau Turcia… Iar astăzi, printre vuiete, șuierături și urlete, mă gândesc că, poate, nu am avut dreptate. Deoarece numai românul știe să își gonească turiștii, cu un inimitabil talent, pentru ca, apoi, să se plângă, plin de amărăciune, că afacerile nu merg bine și plajele, restaurantele ori hotelurile sunt cam pustii.
Îmi spunea un prieten, hâtru, că se bucură enorm de vizibila dezvoltare a unor zone situate pe malul Mării Negre, dar că ar prefera ca aceasta să îi fie descrisă în știri și reportaje, nu să se desfășoare, la propriu, sub ochii lui, acompaniată de zgomotele inconfundabile și incompatibile cu liniștea pe care o căutăm, cred, cu toții, în concediu. Pentru că – supralicita el, mulțumit de reacția furibund-apreciativă a ascultătorului, adică a mea – nu-mi era deloc dor de vremurile când intonam cu toții, printre nori de praf și hârâit de betoniere, „trăim decenii de împliniri mărețe, trăim decenii de muncă și progres”, mergând, eventual, spre plajă în slip și cu o cască muncitorească pe cap, preventiv, așa cum este bine să faci în mijlocul șantierului…
Mai avem mult până departe, până la momentul de liniște împăciuitoare care se va instala, sper din inimă, în societatea noastră. Mai este destul de muncit până când vom deveni întru totul civilizați, lăsând deoparte interpretarea după ureche a regulilor nescrise și a legilor promulgate. Până atunci, măcar în privința aspectelor menționate mai sus, relația noastră cu anumite persoane întreprinzătoare și autoritățile locale competente seamănă izbitor cu scena descrisă în Cercul lui Marin Sorescu. Noi spunem: „Tu n-auzi că se cutremură pământul, vuiește, scoate praf”? Și ni se răspunde, eventual, într-un final, imperturbabil: „N-aud nimic. Nu văd nimic”. Legea care e degeaba…
pr. Alexandru Pripon