◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro24.07.2024

După 100 de ani
– o retipărire în ediție anastatică: „M. Eminescu – poezii lirice”

Cu prilejul ediției a XLIII-a a Festivalului Internațional „Lucian Blaga” (12-14 mai 2023, Sebeș), a fost retipărită antologia „Poezii lirice” de Mihai Eminescu, realizată de Lucian Blaga în 1923, la Editura „Cultura Națională” din București, patronată de Sextil Pușcariu și apărută în colecția „Cartea cea bună”. Este vorba de o „reproducere anastatică” a ediției de 94 de pagini, apărută, iată, după o sută de ani de la ediția princeps, la Editura „Ardealul” din Tg.-Mureș, sub îngrijirea universitarului târgumureșean Eugeniu Nistor, cu o postfață semnată de dna Nadia-Diana Arsin, directoarea Centrului Cultural „Lucian Blaga” din Sebeș (proiect editorial susținut de Primăria și Consiliul Local al Municipiului Sebeș).

M. Eminescu. Poezii lirice (102 p.) „cu o Introducere de Lucian Blaga”, este, de fapt, unul din cele două volumașe de poezii realizate de Lucian Blaga și apărute în colecția «Cartea cea bună», „îngrijită de Sextil Pușcariu, profesor de limba și literatura română la Universitatea din Cluj, membru al Academiei Române”, după cum se menționează pe contra-copertă, p. 2. Antologia respectivă apare în colecția menționată cu nr. 6/VI, 1923.

De fapt, în 1923, Sextil Pușcariu îi propune gazetarului Lucian Blaga, unul din inițiatorii „Gândirii” (1921), acum mutată la București, și colaborator permanent al ziarelor „Patria” și „Voința” din Cluj, să realizeze o antologie din lirica lui Eminescu. În acest sens, Blaga a îngrijit două volumașe de poezii, apărute în colecția respectivă cu numerele 5 și 6, Poezii filosofice, sociale și satirice (71 pagini, cuprinzând 14 poezii) și Poezii lirice (94 p., cuprinzând 45 de poezii).

„Alături de consultantul științific al Festivalului Internațional „Lucian Blaga” de la Sebeș, Eugeniu Nistor, având șansa de a fi în posesia o două cărți unice din această serie, M. Eminescu, Poezii lirice și M. Eminescu, Poezii filosofice, fiecare cu calde introduceri semnate de Lucian Blaga, ne-am propus – precizează dna Nadia-Diana Arsin în postfață – să oferim, după o sută de ani, o reproducere anastatică a primei lucrări prin mijlocirea editurii «Ardealul»”. Poeziile alese de Blaga se regăseau în ediția îngrijită de criticul și istoricul literar Ion Scurtu în 1908, autorul unei inedite teze de doctorat despre «Viața și scrierile în proză ale lui Mihail Eminescu» (1903). Iar portretul cu care se deschidea antologia este cel din februarie 1878, făcut la insistențele lui Maiorescu, conform consemnării din „Însemnări zilnice” (crezută de I. Scurtu a proveni din anii 1880-1883! și considerată de același „cea mai bună și cea mai credincioasă icoană a lui Eminescu, ceea ce mi-au mărturisit toți prietenii și cunoscuții lui” – cf. „Portretele lui Eminescu”, Minerva, București, 1903, p. 13).

Mândru a se considera  „fratele mai mic al lui Eminescu” (v. Anca Sîrghie, „Lucian Blaga și ultima lui muză”, Editura Techno Media, 2015), Lucian Blaga a acordat poetului național toată prețuirea cuvenită, raportându-se nu o dată, în articolele și studiile sale de filosofia culturii, la creația acestuia, ba chiar traducând câteva poezii în limba germană.

„Introducerea” la volumul M. Eminescu, Poezii lirice (Cultura Națională, colecția „Cartea cea bună”, nr. 6, București, 1923, 94 p.), al doilea din antologarea poeziei lirice eminesciene (primul fiind din poezia filosofică, socială și satirică), cuprinde mai întâi o schiță biografică în care L. Blaga punctează data nașterii poetului la Botoșani (15 ianuarie 1850), apoi „școala primară și vreo două clase de liceu la Cernăuți”, pribegia „cu diferite trupe de teatru prin depărtate ținuturi românești”, „iubirile marmoreene” dar mai ales iubirea „pentru pământul românesc de pretutindeni”. A urmat începând din 1869 până în 1872 perioada când a fost student „extraordinar” la Viena, interesat de studiul filosofiei (Kant, Schopenhauer, metafizica indică „cu misterioasa fază de inițiere: «tat twam asi», al cărei reflex poetic se va găsi și în opera sa”. De acum datează colaborarea la „Convorbiri literare” („cele dintâi și le publicase în «Familia» lui Iosif Vulcan, care i-a schimbat și numele: Eminescu din Eminovici”) și „noua învăpăiere a sufletului său pentru Veronica Micle, pe care o cunoaște în timpul acesta”, pasiune ce „l-a ridicat desigur nu numai o dată în văzduhul curat al inspirației”. Urmează doi ani la Universitatea din Berlin, Maiorescu „îi propune să-și ia doctoratul, dându-i-se un bun prilej de a deveni profesor universitar”, dar „o fatalitate ciudată a voit însă ca Eminescu să se întoarcă în țară fără doctorat”. Vor veni „timpuri grele”, când poetul, venit la Iași, va fi numit, prin grija aceluiași Maiorescu, „director de bibliotecă, revizor școlar, profesor, redactor (de la 1877 până în 1883 la ziarul «Timpul» din București)”. E o perioadă „de muncă intensă, de mistuitoare griji, de greutăți și de insomnie, totodată însă perioada celor mai însemnate creațiuni poetice ale sale”. În 1883 „înnebunește” și i se caută sănătatea la Döbling lângă Viena, „boala îi revine iarăși și iarăși” și moare „printr-un accident într-un spital din București în 1889”.

După această schițare a biografiei eminesciene, Blaga se oprește asupra poeziilor, observând că primele creații lirice „aduc înrâurirea evidentă a unora din poeții noștri mai vechi”, poetul ajungând mai curând „la un fond original decât la o formă originală”, un moment de evoluție „destul de interesant ca să fie reținut”. Sunt reținute „accentele de pesimism profund” din poemul „Mortua est” (sunt în carte două facsimile cu strofe din „meditațiunea” scrisă pentru „Elena”), pentru ca odată cu „Venere și Madonă” poetul să oglindească „desăvârșiri uimitoare”, poetul însuși dovedindu-se o „«tânără și dulce veste» a aceluia care avea în curând să dea literaturii noastre tablouri grav schițate cu penel maestru”, precum „Egipetul”, sau versuri „sprintene cu autoironii romantice, în care îl recunoaștem pentru totdeauna, ca «Floare albastră»”… De-acum natura și iubirea, în mod „idilic și senin”, vor deveni teme indisolubile ale poeziilor sale de dragoste. Desigur, „durerea nu întârzie” și „îl copleșesc melancoliile – ce-l înstreinează de sine: «Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost, de-mi țin la el urechea și râd de câte-ascult ca de dureri străine?»”. În „singurătatea” lui „îl tulbură numai șoarecii cu mersul mărunt și iubita cu mâini reci”.

De la astfel de observații general-tematice, prefațatorul trece la observații de măiestrie artistică și fond sufletesc: „Eminescu, variat în ritmuri, și de un înalt meșteșug în invenția rimelor, are perfecțiuni de formă neatinse până la el, vedenii de-o claritate cristalină, vorbe pline de sufletul străvechiu al poporului ce le-a gândit, și inversiuni de graiu care corespund dârzei ale personalități artistice cu adânci rezonanțe sufletești.”

Lucian Blaga privește creația eminesciană în contextul veacului său, relevând momentul de „desăvârșire” al limbajului poetic și, precum altădată Titu Maiorescu, vorbește de sinteza unui moment de „cultură a veacurilor” și, desigur, de „geniul” atotcuprinzător al creației:

„Eminescu desăvârșește opera poetică a unui veac întreg, al cărui aluat atâția l-au frământat, pregătindu-i drumul. Cu înclinări de gândire mare, va îmbrățișa lumea, stăpân pe cultura veacurilor, el și-a putut încerca geniul în cele mai diverse genuri literare; și o sporire a știut aduce oriunde a încercat o nouă exprimare a sufletului (…) Sonetele sale strâng în zale strict croite duioșii și melancolii de toamnă,  peisagii și măreții trecute; supt metalul sunător al formei rezistente veșnica trecere tresare în vorbe mari. (…) …în singurătate insul-poet tremură într-o nesfârșită atmosferă și ceață de amurg. Sfâșietoare îi pătrund ființa despărțirile de părul blond, de lume și de sine.

De-al mieu propriu vis mistuit mă vaiet,

Pe-al mieu propriu rug mă topesc în flacări…

Pot să mai renviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?

astfel se întreabă într-un moment de cumplită deznădejde poetul; și câțiva ani de tristă boală a sufletului au dovedit că: nu. Amintiri elegiace vin pe urmă să închidă cu un sărut un suflet ce-a suferit prea mult.”

Cu dragoste de „adevărat romantic” – conchide Blaga – „Eminescu s-a apropiat de geniul poporului și a creat pe motive auzite printre frunze de codru admirabilele sale poezii în formă populară.” „Codrul tomnatic” părăsit de cântătoare „devine un sugestiv simbol pentru sufletul pustiit al poetului”, ba chiar „un simbol al unui mare suflet anonim”: „Nuanțările de gând și de emoție înmiindu-se ca undele unui lac, joacă în curcubeie aproape imperceptibilă.”

Mai târziu, în „Spațiul mioritic”, filosoful culturii scria despre „Ideea Eminescu”, înțeleasă ca „idee forță”, catalitică și întemeietoare în „creșterea” noastră intelectuală și „devenirea” spirituală: „Ea este pentru noi, pentru neamul nostru, o idee forță. Nu știu în ce măsură izbutim să o facem să devină idee forță. Pentru creșterea noastră intelectuală, pentru devenirea noastră spirituală, este o idee esențială”. (Trilogia culturii, 1944: Orizont și stil, 1934; Spațiul mioritic, 1936; Geneza metaforei și sensul culturii, 1937).

 

*

 

Începând antologia cu „meditațiunea” Mortua est (cu datarea „1866”, poemul fiind publicat în 1870 în „Convorbiri iterare”, desigur o prelucrare mai târzie), urmată de Venere și Madonă (datat și acesta „1869”), Noaptea („1870”), Înger de pază („1871”), Blaga continuă, în menționarea cronologică, cu Egipetul („1872”), Floare albastră („1873”), Dorința, Crăiasa din povești, Melancolie, Lacul (datate „1876”), Povestea codrului, Singurătate (datate „1878”), Pajul Cupidon, O, rămâi, Pe aceeași ulicioară, Nu mă înțelegi, De câte ori, iubito, Atât de fragedă, Afară-i toamnă, Sunt ani la mijloc, Când însuși glasul, Freamăt de codru, Revedere, Foaie veștedă (după Lenau), Despărțire (toate datate „1879”), O, mamă („1880”), Doina („1883”), Odă, în metru antic, S-a stins viața (după Cajetan Cerri), Lasă-ți lumea ta uitată, Somnoroase păsărele, Și dacă ramuri bat în geam, Din valurile vremii, S-a dus amorul, Pe lângă plopii fără soț, Adio, De-oiu adormi, Peste vârfuri, De-or trece anii, Diana, Cu mâne zilele ți-adaugi, Ce te legeni, codrule, La mijloc de codru (toate datate „1884”), Sara pe deal („1885”) și Dintre sute de catarge (postumă, fără datare)…

Cum se vede, datarea, fiind luată din ediția I. Scurtu (1908), nu este una controlată prin variante, precum la „Mortua est” sau „Venere și Madonă”, ambele publicate de poet în 1870 în „Convorbiri literare” și comentate de Titu Maiorescu în studiul „Direcția nouă în poezia și proza română” (1872), în care îl consideră pe Eminescu „poet, poet în toată puterea cuvântului”: „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum așa de puțin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar, în fine, poet, poet în toată puterea cuvântului, este d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoaștem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare, care toate au particularitățile arătate mai sus, însă au și farmecul limbagiului (semnul celor aleși), o concepție înaltă și, pe lângă aceste (lucru rar între ai noștri), iubirea și înțelegerea artei antice.”

Pentru ca în studiul din 1889, mentorul junimist să repete de câteva ori cuvântul „geniu” în legătură cu omul și arta poetică eminesciană, lexem reținut și de Lucian Blaga când amintește de „geniul (poetului) în cele mai diverse genuri literare”…

Spre mirare este de observat neincluderea poemului filosofic chintesențial „Luceafărul” nici în această antologare, precum nu fusese reținut nici în cadrul primului volum din colecția „Cartea cea bună”, nr. 5, „Poezii filosofice, sociale și satirice”, care l-ar fi ridicat de la 71 de pagini (și 14 texte) câte are, la probabil tot atâtea pagini câte are volumașul antologic de Poezii lirice.

 

 

Zenovie Cârlugea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *