A şti să primeşti este uneori mai important decât să dăruieşti.
A primi cu adevărat darul care ţi se oferă înseamnă a-i susţine, subtil, celui care oferă starea de deschidere pe care el o iniţializează în acel moment.
Dacă cel care dăruieşte va observa că darul său nu este primit cum trebuie (cu bucurie) va suferi, oricât de detaşat ar fi în ceea ce priveşte acţiunea sa de a dărui.
Cel cu adevărat generos este cel care ştie să primească dar cel mai important este că cel care primeşte să ştie să fie recunoscător să poată să mulţumească.
Există multe moduri de a exprima mulţumirea . A spune „mulţumesc” nu este doar o chestiune de bune maniere între oameni, dar, de asemenea, o expresie profundă de recunoaştere a bunătăţii.
Un sentiment bun devine, din cauza unei fapte bune , un mesaj pozitiv proiectată înapoi la persoana care a efectuat actul de bunătate.
E o expresie a recunoştinţei, el reflectă aprecierea şi gradul de îndatorare fată de persoana care a efectuat actul de bunătate .
Acest act , firesc în relaţiile cu oamenii, trezeşte şi împuterniceşte generozitatea dintre de beneficiar şi dăruitor. Aceste cuvinte sunt destul de simple să spun, dar încă foarte dificil pentru unii de a livra.
Este important să învăţăm cum să spunem „Thank You” pentru cei care împărtăşesc din a lor energie – şi resurse cu noi, deoarece ajuta la repararea eforturile şi repararea îndoielilor din interacţiunile noastră.
Binefacerea este în fond un dar, nu de fiecare dată meritat de cel care îl primeşte, aşa cum mulţumirea şi recunoştinţa reprezintă răspunsul la un act de generozitate.
Din cele mai vechi timpuri, oamenii aduceau pretutindeni mulţumiri zeilor pentru recolte sau alte bunuri dobândite.
Vechii greci onorau pe Demeter, zeul agriculturii, romanii celebrau festivalul Ceraliei, iar hinduşii ţineau un festival pentru Găuri, zeul recoltelor. În România aveam Ziua Recoltei (în care pieţele se umpleau cu produse de calitate, transformând sărbătoarea în prilej de achiziţionări de provizii pentru iarnă), reflex al mult mai vechilor sărbători tradiţionale legate de strângerea recoltei.
Nativii din America de Nord ţineau ceremonii de mulţumire pentru recolte cu mult înaintea sosirii primilor europeni în Lumea Nouă. Ei se rugau, dansau şi se antrenau în diferite jocuri, aducând mulţumiri divinităţilor pentru recoltele de porumb, fasole, dovleac, orez sălbatic şi fructe de pădure (berries). În Canada (v. Canadian Heritage), întreaga Confederaţie a sărbătorit, pentru prima dată în acelaşi timp, Ziua Recunoştinţei în 1872, în cinstea însănătoşirii Prinţului de Wales (cel care va deveni Regele Eduard al VII-lea), după o serioasă boala.
De atunci încoace, prilejurile de celebrare au fost diverse: sfârşitul războaielor sau al epidemiilor de holeră, predominând, însă, mulţumirea pentru binecuvântările şi binefacerile lui Dumnezeu pentru roadele toamnei şi pentru poporul canadian în general.
Imigranţii americani aduseseră şi ei în Canada tradiţiile Zilei Recunoştinţei.
Timpul strângerii recoltei în Canada este, insă, mai scurt şi recolta se coace mai devreme, aşa încât canadienii au început, din 1931, să sărbătorească Ziua Recunoştinţei în octombrie.
Şi totuşi, dincolo de formele exterioare perpetuate, sărbătoarea rămâne la confluenta dintre religios şi laic, ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile de peste an şi ca sărbătoare agricolă, a culegerii roadelor pământului.
Este resimţită ca atare chiar şi de către comunităţile contemporane urbane. Manifestarea este întâlnită la foarte multe popoare care organizează festivaluri de toamnă pentru a celebra recoltele îmbelşugate culese.
Binefacerea este în fond un dar, nu de fiecare dată meritat de cel care îl primeşte, aşa cum mulţumirea şi recunoştinţa reprezintă răspunsul la un act de generozitate.
Celor din casă li se pare firesc să primească în fiecare zi mâncarea pe masă, fie că au făcut, fie că nu au făcut ceva pentru a o merita, dar străinului (ostenit şi flămând) care este primit în casă şi ospătat, bunătatea gazdei i se pare o binecuvântare de la Dumnezeu şi inima îi e plină de recunoştinţa.
Mai apoi, în fiecare dintre noi, ca români, stăruie, sperăm, chiar dacă uneori superficial, o mentalitate creştină şi agrară, aşa încât o asemenea sărbătoare, înţeleasă în profunzimea ei, n-ar putea decât să ne umple inimile de bucurie.
Credem că în nici o ipostază „duhul sărbătorii” în cauză nu ne poate fi foarte străin.
Ca imigrant, fiecare dintre noi reface, într-o măsura mai mare sau mai mică, traseul primilor pelerini, confruntându-ne cu dificultăţile supravieţuirii în climatul Lumii Noi, iar când primele roade încep să apară, nu se poate să nu se nască măcar un gând de recunoştinţă pentru şansa oferită de a o lua de la început.
Cu acest prilej – şi nu numai – să fim adânc recunoscători Proniei Divine şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru că existăm, pentru sănătate, pentru împliniri, pentru depăşirea momentelor dificile ale vieţii, a bolii, a necazurilor.
Să fim recunoscători celor care au contribuit la formarea noastră, la constituirea experienţei noastre de viaţă, fie ei părinţi, profesori, colegi, prieteni.
Să fim recunoscători tuturor celor pe care i-am simţit aproape, celor care ne-au întins o mână la nevoie.
Să fim recunoscători familiilor noastre , înaintaşilor noştri care mai sunt lângă noi, memoriei celor care nu mai sunt, precum şi copiilor, nepoţilor noştri -pentru ajutorul şi afecţiunea lor.
Cititorilor, colaboratorilor, grupului creeat pe lângă „Observatorul” le suntem recunoscători pentru bunăvoinţă şi bunele intenţii.
La mulţi ani! Happy Thanksgiving!
Dumitru Puiu Popescu
(„Observatorul”, Toronto)