◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro26.05.2024

O scuză cu ouă

„Comisarul”

„Unde te duci?”, m-a întrebat soția, în timp ce încercam să mă strecor pe lângă ea, crezând că nu mă observă, fiind cuprinsă de febra pregătirilor pascale. „Mă duc după ouă!”, a fost răspunsul meu spontan, după care am ieșit mai bine de o oră din raza ei de acțiune, poate și pentru că tocmai scosese dintr-un vas mâinile înroșite de vopsea. Între timp, mi-am amintit o poveste al cărei protagonist a fost polițistul, ziaristul și scriitorul Traian Tandin.

Am căutat pe internet, în speranța că voi găsi acea întâmplare scrisă de însuși „Comisarul”, dar se pare că a rămas din ea doar ceea ce a povestit apropiaților. Am realizat că pe 9 mai se împlinesc patru ani de când el nu mai e. Și… am găsit numeroase articole scrise de jurnaliști care l-au admirat. M-a făcut să zâmbesc cu nostalgie unul semnat de Dana Fodor Mateescu:

Prima dată l-am văzut la redacția revistei Poliția Română. Văzut, e mult spus, pentru că plutea… efectiv printre nori. Stătea ca un pașă la un birou, fuma ca un turc și decupa, tacticos, articole din niște publicații (…). Un tip ciudat, dar simpatic, durduliu (…). Chiștocul de țigară jurai că era lipit cu superglue de buza de jos, când vorbea (…) Cred c-a fumat vagoane de țigări! Vapoare! Transatlantice (…).

Pe soția lui, pe care toți prietenii din Poliția Română o cunosc sub pseudonimul de „mama nașa”, am întâlnit-o pe palier. Cică vestitul comisar a cunoscut-o la un dublu asasinat (…).

 – Aaa, voi erați, frumoșilor?, ne-a zis ea foarte familiară, de parcă ne-am fi despărțit ieri, pe la prânz.

– Noi.

– Intrați. Nu vă speriați, nu e incendiu, fumează Comisaru`…”

La fel și eu, l-am cunoscut pe Traian Tandin în redacția revistei Poliția Română, pe când eram student la Academia de Poliție. La fel, l-am vizitat acasă, unde „Mama Nașa” m-a primit cu multă bucurie, fiind însoțit de tatăl meu, cu care erau prieteni apropiați.

În redacție, când am intrat în micul său „birou”, care era separat de celelalte prin panouri de nici doi metri, am observat cum norul de fum trece pe deasupra și coboară peste ceilalți redactori, din „birourile” cărora se auzea puternic țăcănitul mașinilor de scris.

I-am povestit că în copilărie am urmărit toate „Enigmele căpitanului Roman”, pe care le publicase în revista Pentru Patrie. A deschis un sertar, de unde a scos o carte, a scris câteva cuvinte pe prima pagină, apoi mi-a dăruit-o. „Ringo – celebrul câine polițist” a apărut în prea puține exemplare. Am început să o citesc în pauzele dintre cursuri, dar nu am apucat să o termin. Nu am reușit să dezleg enigma dispariției cărții din sertarul meu din bancă. M-am necăjit, pentru că pierdusem cuvintele pe care mi le dedicase „Comisarul”. Dar și pentru că noul „cititor” era viitor polițist.

Povestea, al cărei protagonist a fost „Comisarul”, nescrisă până acum din câte știu, am auzit-o cu mult timp în urmă, de aceea sper să nu o estompez sau sa o înfloresc prea mult.

Povestea

Traian Tandin îl aștepta pe generalul Nuță, șeful Inspectoratului General al Miliției, în anticameră. Fusese chemat pentru a i se propune coautoratul unei cărți. Generalul a intrat în sediu val-vârtej, urmat de un milițian îmbrăcat în uniformă, care ținea o gâscă la subsuoară. Subofițerul s-a așezat spășit lângă „Comisar”, după ce Nuță i-a făcut un semn scurt cu mâna. Ușa capitonată a cabinetului s-a trântit în urma sa, apoi, pentru scurt timp, s-a făcut liniște. Nedumerit, Traian Tandin, care îl cunoscuse în trecut pe milițian în timp ce rezolva un caz, îl întreabă:

– Ce-i cu tine?

– Ce să fie? Vă amintiți, sunt de la țară, din Teleorman, șef de post. Am venit cu un plocon la cineva, la București. Cu o gâscă. Am fost observat de tovarășul general. A oprit lângă mine o Dacie neagră, 1 B cu trei cifre. Mi-a ordonat să urc, să îl însoțesc. Acum mă va da afară.

Tandin a dat gânditor din cap. Apoi, îi încolțește o idee:

– Știe cum te cheamă?

– Nu.

– Știe de unde ești?

– Nu!

– Atunci… șterge-o!

– Cum?

– Fugi!

Milițianul a pornit cu tot cu gâscă spre ușă, unde a dat de șeful de cabinet, care l-a oprit:

– Unde te duci?

– Mă duc după ouă.

– Bine, dar să te întorci repede!

Și… dus a fost!

După un timp, ușa capitonată se întredeschide și se aude generalul strigând:

– Să intre ăla cu gâsca!

– Păi… a plecat, îi spune șeful de cabinet.

– Unde a plecat?

– S-a dus după ouă!

Strigătele generalului s-au transformat în urlete. Mai mulți milițieni au pornit în urmărirea fugarului. Acesta se făcuse nevăzut. La fel și gâsca.

 

Paul Ulieru

Un comentariu pentru “O scuză cu ouă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *