Sub titlul Efulgurații, poetul Teofil Răchițeanu a editat, de-a lungul vremii, o antologie de autor și pagini de jurnal (2002), apoi „Catrene” (2008), „Din vechi scrinuri adunate” (2009). Sunt, apoi, de amintit cele trei ediții, format „livres de poche”, intitulate „Cu doru’ și dragostea” (2012, 2013, 2019), precum și „Ultimele catrene” (2018), „Frunze – catrene de toamnă” (2021), „Efulgurații /Addenda” (2021), „Efulgurații – în zigzagul gândului / Addenda II – vechi-noi vechi efulgurații” (2022), „Efulgurații – Sentimente cu poeți” (2022).
Antologia de „efulgurații” din 2022, În zig-zagul gîndului, avea să cuprindă „în totalitate” catrenele scrise „de mine, de-a lungul vieții mele de până acum”, apărute, cum s-a văzut, în volume separate. Dar, surprinzător, la Casa Cărții de Știință din Cluj, apare la începutul acestui an, 2024, cărticica „de poche” (232 p.) intitulată EFULGURAȚII. Din varii scrinuri strânse, cu o prefață de Mircea Popa, care vede în poetul din Apuseni un mesager, cu încărcături de melos vibrând la unison cu spiritul mitologic și istoric al locurilor, amprentându-i poezia cu o sensibilitate orfeică și „corporalitate hieratic-păduroasă”: „Poetul Teofil Răchițeanu este mesagerul acestor strofe de tulnic, buciumând peste sate și coline, fremătând în articularea lor ingenioasă bolboroselile vechilor zei păduratici sau viforul ascuns al trecerii prin furtună al dacilor.” În complexitatea ei, poezia exprimă o viață de poet într-un cadru originar menit a contura cu fidelitate Epopeea Munților Apuseni, de la volumul de debut „Elegii cu stele” (E.P.L., București, 1969), la „Elegii sub stele căzătoare”, cuprinzând poezii rămase în afara volumelor publicate (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2023).
Recent, poetul ne mărturisește că a predat la editură „integrala mea poetică”, având promisiunea că va apărea în acest an, pe care, iată, îl începe cu al doilea volum de „efulgurații” menționat. În același timp, poetul ne trimite și manuscrisul Efulgurații (o sută una ultime catrene), „ultima mea suită de catrene”, cu rugămintea de a culege pe calculator întregul text de 101 piese și a-l însoți de câteva rânduri, aceasta fiind cartea ce ar încheia trilogia „teofilinelor” efulgurații…
Cele o sută de catrene însoțite de un „Epilog” sunt, la rândul lor, „eșantioane concentrate de mare poezie” (V. Fanache – coperta a IV-a, „Efulgurații”, 2024), în care acest „Orfeu al Munților de Apus”, cum i s-a zis, instalat într-o cantabilitate de grele melancolii, într-o meditație dolorică mai apăsată, de tranzitivități expresive, limpide, continuă să-și mărturisească sufletul împovărat de gânduri, în alodiul unei montanități afunde, pe unde curge „apa grea” a veșniciei. Aflat la meridianul senectuții, poetul trăiește un indeniabil și pacificator sentiment al divinității, dorind certitudine, „împăcare”, intrare în dialog cu „taina tainelor”, cerșind arghezian „un strop de îndurare”, când nu are, trăind în „greul lumii”, conștiința nimicniciei („o biată fărâmă de nimic, o fărâmă”), dar și revelația că „Sus, sus în Cartea Sfântă a Cerului cea Mare/ Pe care, de când lumea, Cerescul Scrib o scrise/ Cu litere bătrâne e scris și al meu nume/ Și-n dreptul lui un singur cuvânt: nefericire…” (31).
Dincolo de obsesiile thanatice, de viziunile premonitive, o mare parte din catrene sunt închinate iubirii, o temă care prinde iată relief într-o autumnalitate nostalgică, altele dedicate „bătrâneții” („boală fără leac”) sau binecunoscutului tărâm montan cu „Apa Obârșiei”, cerul cu stele, norii ducăuși („umbre ale gândului Lui sunt”), peisajul în devălmășie cu iz de străvechime „voievodală”, de „înveșniciri” eminesciene, chiar cu intuiția unor înluminări de „mare adâncă” (precum un mesager pontic), în general o natură a regăsirii de sine, plină de seve și de puteri ale htonicului, ale căror ritmuri poetul nu numai că le percepe dar le și trăiește într-un psihism de congruentă apartenență. Precum catrenul în care, dincolo de „greul iernii” (comunicat și în epistole), în Munții Apusului venirea primăverii trezește ritualic la viață deopotrivă natura și acel Dumnezeu din sufletul său, dătător de speranțe, oricât de provizorii ar fi și acestea: „Prier e sfânt și toate prind viață/ Înmuguresc și morții sub pământ/ Și Dumnezeu, ce mort era, în mine/ Învie azi ca un uitat cuvânt…”
În totul, „theofilinele catrene” – evocate fie aievea, fie în vis – constituie o „sinteză” a poeziei lui Teofil Răchițeanu, o convocare de teme și motive rezonând cu spiritul dintru început al „planetelor” sale de melancolie ori cu măreția acelui „Împărat al singurătății” hălăduitor prin codrii Apusului.
O trilogie de catrene, inspirate cu grație de „Măritul Domn”, pe care poetul ne-o oferă ca un buchet de flori de munte, cu albăstrele fragede, strălucind în „rouă de Răchițele”…
Zenovie Cârlugea
„Te vei lupta prin timpuri cu zeci de dumnezei,
Îngrămădiți pe tine și poruncindu-ți: «Crede»,
Să-ți fure giuvaerul ascuns, ce nu se vede.
Într-un avânt sălbatic te-ai dus până la stele
Și te-ai întors, aprinsă, cu una dintre ele.
Că mâna îți arsese cu care-ai scormonit
În jarul alb din câmpul de sus, ești răsplătit.
Ai pus-o să răsară, să-ți ardă-n vatra goală.
A fost, biruitoare, întâia ta răscoală.”
(T. Arghezi – „La stele”)