Unul dintre cele mai mari defecte ale basarabeanului este duplicitatea.
Moldoveanul nostru e patriot rus la Moscova şi patriot român la Bucureşti. Când revine la Chişinău, e şi una, şi alta. Sau nici una, nici cealaltă. În funcţie de atmosfera politică, climat, context, dispoziţie etc.
De la el s-au contaminat şi oamenii politici.
Aceştia profesează o politică duplicitară, considerând că aşa e bine.
Încă un fost preşedinte al Parlamentului ne sfătuia cu înţelepciune:
– Noi trebuie să fim ca viţelul care suge la două vaci…
Domnul Moţpan avea în vedere că Republica Moldova trebuie să sugă (credite, fonduri, ajutoare umanitare etc.) şi de la Uniunea Europeană, şi de la CSI, şi de la România, şi de la Federaţia Rusă, şi de la NATO, şi de la Uniunea militară Rusia-Belarus, şi de la Dumnezeu, şi de la cel-cu-corniţe… C-aşa-i cel mai înţelept.
Până cineva i-a atras atenţia speakerului moldav că viţelul care suge de la două vaci creşte, de regulă, bou…
Adică – un nesimţit.
Lucru care s-a şi întâmplat: azi boul nostru naţional se baligă tocmai în izvoarele din care s-a tot adăpat. N-am să recurg şi la exemple, pentru că sunt destule şi le cunoaşteţi.
În Basarabia există caste întregi de oameni duplicitari, cele ale preoţilor, ale militarilor, ale oamenilor politici îndeosebi.
Noţiunea de patriotism la ei variază de la un interlocutor la altul. Ei pot fi cei mai mari adepţi ai aderării la NATO, spre exemplu, dacă stau de vorbă cu cineva din Vest, şi cei mai mari adversari ai acestuia, dacă exact peste două minute după convorbirea de mai sus comunică cu cineva din Est.
Fiind la fel de sinceri şi într-un caz, şi în celălalt.
Despre ei, proverbul zice:
– Asta-i ţara lui Burducea,
Când cu steaua,
când cu crucea…
Dar, se ştie, un străin te respectă doar dacă te respecţi.
Un exemplu ar fi Ţările Baltice, care au ştiut să se facă respectate de Kremlin, dialogând mereu cu demnitate, spre deosebire de şefii noştri, care au comunicat numai stând în genunchi cu ruşii, crezând că astfel aceştia ne vor respecta mai mult.
Filozofia de care se conduce omul duplicitar e una: „Mie să-mi fie bine!”. Iar dacă nu e egoist de tot, adaugă: „Şi la alor mei”.
Nu are în vedere decât progeniturile sale, evident.
Iese din casă ca dintr-o vizuină. El e atent când salută, când e salutat.
Chiar dacă are tată şi mamă, el se consideră orfan. Cum îi consideră şi pe copiii lui nişte orfani. Se linguşeşte pe lângă alţii, privirea lui întrebându-i parcă: „Cine vrea să mă înfieze?!”
Nu are duşmani, dar nici prieteni. Nu are pe nimeni. Doar pe sine. El zice: „Toţi ţin cu dânşii, egoiştii dracului, şi numai eu cu mine!”
Omul nostru face pelerinaje la locuri sfinte, cu statutul p.c.u.s. în buzunar.
El se roagă într-un fel şi trăieşte în altul.
Când e cu toată lumea, fumează ţigări „Leana”, iar când rămâne de unul singur – „Marlboro”.
El locuieşte într-o vilă şi se revoltă că vecinii săi au vile ca şi el.
Îngenuncheat în biserică, se roagă să moară capra vecinului.
Dar de ce capra vecinului? Şi nu vecinul? Ca să-ţi rămână ţie capra?!, îl întrebi.
Aici devine brusc creştin: „De ce să-mi iau un păcat pe suflet?! Lasă să trăiască. Dar fără capră.”
Asta e filozofia lui, a omului duplicitar, care-şi urăşte, pe ascuns, fratele şi-şi iubeşte, deschis, în cuvântări, duşmanul, zicând c-aşa e creştineşte.
Duplicitatea are rădăcini adânci în istoria noastră.
Mulţi dintre domnitorii noştri aveau tratate secrete, încheiate cu toţi vecinii: cu ruşii contra turcilor, cu polonezii contra ungurilor, cu tătarii contra cazacilor, şi cu toţi aceştia – contra tuturor.
Învăţaseră şi ei să zâmbească din faţă, în timp ce pipăiau mânerul hangerului de sub caftan. De la aceştia deprinseseră că dacă vrei să distrugi pe cineva – mai întâi laudă-l. Ş-apoi strecoară-i şarpele în sân.
Cum zice şi proverbul:
În faţă mumă,
Iar pe din dos – ciumă.
Omul nostru, dacă e bărbat, zice despre sine:
Om al lui Dumnezeu cu coarne.
Dacă e femeie, se roagă de pedeapsa Celui de Sus astfel: Omoară-mă, Doamne, şi-mi ia zilele bărbatului.
Un pictor austriac, Barabas, călător prin părţile noastre în anii ’30 ai secolului XIX, e martor al trecerii concetăţenilor noştri de la moda turcească la acea europeană. Aceştia „obişnuiţi cu hainele turceşti, se lăsau numai cu încetul de ele, luând în locul turbanului o şapcă asemănătoare şepcii ofiţerilor ruşi, în loc de nădragi largi turceşti, pantaloni şi în locul papucilor galbeni cizme negre.”
Invitat în casa boierului Cantacuzino, aranjată „cu mobile moderne, căci portul european nu prea se potrivea cu divanele turceşti late, pe care oamenii se aşterneau fără papuci”, acesta rămâne stupefiat văzând în casa acestuia „vreo zece boieri fumând din nişte ciubucuri lungi, însă şezând fiecare turceşte lângă câte un scaun, pe jos, dar cu jobenul pe cap şi cu aripele fracului tăvălite pe duşumelele odăii”. Şi asta pentru că după moda turcească turbanul nu se lua de pe cap.
Am impresia că şi basarabenii care se doresc europeni mai stau lângă scaunele pe care ni le oferă noua situaţie politică, cu picioarele strânse sub ei, după obiceiul protectorilor de acum o vreme şi atunci când discută sau când iau masa, în amintirea turbanului turcesc sau a şepcii ruseşti, care le ţineau de cald, dintr-o inerţie mai ţin jobenul pe cap.
Fără să-şi dea seama cât sunt de caraghioşi în ochii Europei: cu comuniştii bătând mătănii prin biserici, şi cu credinţa că trebuie să fii marxist dacă vrei să ai dreptate.
Savanţii încă n-au descoperit hormonul duplicităţii. Şi nici tratamentul ei.
Dar omul nostru care stă pe cracă şi o taie cu fierăstrăul se gândeşte mai mult la faptul că o să aibă cu ce se încălzi şi mai puţin că poate nici n-o să mai aibă ce sau pe cine încălzi (dacă-şi rupe gâtul).
Iniţiativa lui e importantă, consecinţele – mai puţin.
El nu ştie – şi nici nu prea vrea să ştie, lăsându-se convins uşor de toţi trecătorii prin istoria şi sufletul lui – cine este, care e numele lui, care e numele corect al limbii vorbite de el, care e istoria de care aparţine cu adevărat, cine îi sunt duşmanii şi care i-s prietenii, în ce limbă urmează să i se roage lui Dumnezeu ca acesta să-l înţeleagă etc.
Iar această lehamite este un alt sinonim al laşităţii. Pe când laşitatea – această înţelepciune a fricii – până la urmă nu poate însemna decât moarte şi nicidecum naştere.
Pentru că o naţiune care se tot formează de câteva mii de ani, conform sau în funcţie de minciunile celora care s-au lăţit peste ea, e una care nu are niciun viitor.
Pentru că o naţiune demnă poate exista doar în măsura în care cetăţenii ei au demnitate.
O naţiune nu poate fi respectată dacă cetăţenii ei – prin comportamentul, prin felul lor de a fi, prin neseriozitatea cu care-şi tratează destinul – nu inspiră respect.
Iar duplicitatea unui neam vorbeşte nu doar de infantilismul lui, dar şi de lipsa de caracter a acestuia.
E timpul să dobândim caracter, fraţii mei, dacă dorim să mai supravieţuim în această parte a Europei, ca neam, ca popor, ca limbă, ca europeni!
Există momente în istorie când duplicitatea şi moartea se cheamă la fel!
Nicolae Dabija
8 mai 2003