Andrei Șaguna – persoană, personalitate, memorie

La[1] mijlocul și în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cea mai importantă personalitate care a activat pentru drepturile românilor transilvăneni, indiferent de confesiune, precum și pentru despărțirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania și Banat de ierarhia sârbească de la Carloviț, a fost mitropolitul Andrei Șaguna (1809-1873).

Andrei Șaguna, Atanasie din botez, fiul lui Naum Șaguna și al Anastasiei Mutsu, s-a născut la Miskolc, în data de 1 ianuarie 1809. Părinții au fost descendenți ai unor negustori aromâni stabiliți în Ungaria. Studiază la școala grecească, apoi la gimnaziul catolic din Pesta. La Universitatea din Pesta absolvă filosofia și dreptul, optând, însă, pentru a deveni preot ortodox. În principal datorită educației religioase de factură ortodoxă primite în familie de la mama sa, Andrei Șaguna „este pătruns atât de un foarte mare respect pentru ortodoxie, cât și de o credință foarte puternică în misiunea spirituală a clerului, respectiv un acut sentiment al misiunii sale sociale”. A studiat la Institutul Teologic Ortodox din Vârșeț, la secția în limba română. La îndemnul mitropolitului Ștefan Stratimirovici de la Carloviț, intră în monahism, primind numele de Andrei (în data de 24 octombrie 1833) la mănăstirea Hopovo. Ulterior, ajunge profesor de teologie la seminarul din Carloviț.

Din anul 1835, ajunge secretarul mitropolitului Stratimirovici, ocupându-se în special de relația cu românii. Trece prin toate treptele monahicești, de la diacon (2 februarie 1834) la arhimandrit al mănăstirii Hopovo (26 octombrie 1842). A ajuns egumen al mănăstirii Bešenova (13 ianuarie 1841) și profesor de teologie la Institutul din Vârșeț (1843-1845).

În urma decesului episcopului Vasile Moga de la Sibiu, la propunerea ierarhului sârb Iosif Raiacici, pe tronul arhieresc de la Sibiu, ajunge Andrei Șaguna, ca vicar în data de 27 iunie 1846. Încă de la începutul păstoririi sale în Ardeal, „Șaguna s-a confruntat cu starea îngrijorătoare pe plan financiar, educațional și moral-spiritual a parohiilor și preoților, însă mai ales cu atitudinea Curții de la Viena și a guvernului Transilvaniei, care oscila între ostilitate și indiferență”. Andrei Șaguna a câștigat alegerile de episcop din 2 decembrie 1847, deși a fost doar al treilea în ordinea voturilor. Primii au fost Ioan Moga și Moise Fulea, rude ale fostului episcop Vasile Moga. A fost confirmat prin decret imperial în data de 5 februarie 1848.

A fost hirotesit în catedrala din Carloviț la data de 30 aprilie 1848, în Duminica Tomii. Revenit pe pământuri transilvane, Andrei Șaguna participă la mișcările revoluționare, în 11 mai, Simion Bărnuțiu numindu-l „unic conducător al națiunii române”[2]. Ierarhul s-a implicat în reorganizarea școlii teologice ortodoxe de la Sibiu și în numeroase probleme sociale. „Șaguna nutrea convingerea promovării ideii de naționalitate, respectiv a sprijinirii aspirațiilor românilor de a-și alcătui o biserică independentă de cea sârbă.”

„Cel mai vrednic cârmuitor al bisericii ortodoxe-române din Transilvania și Ungaria, cel mai mare binefăcător al Românilor de sub Coroana sfântului Ștefan și unui din cei mai înțelepți conducători politici ai românimii ardelene a fost, fără îndoială, mitropolitul Andrei Șaguna.” Cu aceste cuvinte, Ioan Lupaș își începe expunerea la ceas comemorativ, în 1913[3]. Aceste aprecieri sintetizează, în fapt, întreaga viață și activitate a marelui ierarh român.

După o perioadă de doi ani de vicariat, timp în care s-a familiarizat cu problemele confesionale ale românilor și cu realitățile sociale din Transilvania[4], Andrei Șaguna și-a început activitatea în condiții extrem de dificile. Din cauza Revoluției din 1848-1849, au fost distruse numeroase biserici, biblioteca de la sediul Episcopiei a fost arsă, iar activitatea didactică a fost suspendată în numeroase școli. „În aceste condiții, Șaguna a declinat asumarea unui rol politic mandatat de intelectualitatea română, fiind conștient de inutilitatea memoriilor și pericolul de represalii față de orice organizare politică. În schimb, s-a concentrat pe planul instituțional religios asupra edificării Bisericii Ortodoxe pe baze constituționale puternice, în particular a restaurării Mitropoliei ortodoxe de Alba Iulia la statutul ei dinainte de unirea cu Roma.” Atitudinea episcopului de la Sibiu trebuie percepută și din perspectiva relațiilor Curții de la Viena cu supușii, având în vedere „consecințele centralismului, absolutismului și germanizării”[5].

Mitropolitul Iosif Raiacici a încercat să influențeze „creșterea” și „educarea” lui Andrei Șaguna prin propriul exemplu, incluzându-l în sfera sa de influență. Deși contemporanii săi îl vedeau pe Andrei Șaguna ocupând tronul arhieresc de la Novi Sad în 1844-1845, perioadă în care se organizau alegerile pentru ocuparea funcției vacante de episcop, mitropolitul sârb le răspundea: „vreau să-l păstrez pe Șaguna pentru dioceza din Transilvania”[6]. Însuși mitropolitul sârb l-a introdus în cercurile influente din Viena la trecerea întru cele veșnice a episcopului Vasile Moga. În ciuda tuturor așteptărilor, Iosif Raiacici a avut o „surpriză” din partea lui Andrei Șaguna: ajuns pe scaunul episcopal de la Sibiu, s-a întors împotriva protectorului său, dând întâietate „agendelor” ortodocșilor români, care nutreau planuri de despărțire de ierarhia sârbească.

Situația politică a românilor transilvăneni, precum și starea critică a Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania și Banat, l-au ambiționat pe tânărul ierarh să lupte din toate puterile pentru îmbunătățirea și pentru dezvoltarea situației Bisericii pe care o conducea. Încă din primul an de păstorire, Andrei Șaguna a pregătit un amplu program de reformare a Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania[7] referitoare la învățământul teologic și confesional, la legislația și la administrația bisericească, dar și la alte aspecte teologico-morale. Ierarhul de la Sibiu considera că românii trebuie „să-și îndrepte gândul și energia către întărirea acelor instituții care conservă naționalitatea lor în perioada vremurilor de restriște din trecut. Întâia printre acestea era biserica ortodoxă, al cărui rit și practică le considera el ca o expresie tipică a sufletului românesc”[8].

Andrei Șaguna considera că progresul și dezvoltarea națională pot fi obținute în cadrul confesiunii române, în primul rând prin cultură și prin moralitate[9], așa că fiecare preot sau învățător poate avea un aport pe plan local, chiar și în cele mai mici parohii. În acest sens, o importanță majoră o dețin școlile teologice și preparandiile care contribuie decisiv la „înaintarea” culturală a viitoarelor elite sătești. În al doilea rând, susținea cu tărie necesitatea existenței unei Biserici Ortodoxe organizate pe criteriul etnic, cu ierarhie proprie, deziderat care a constituit „un fir roșu” în întreaga activitate a lui Andrei Șaguna. În acest sens, s-a străduit să contribuie la unitatea Bisericii Ortodoxe Române de dincolo și de dincoace de Carpați prin legături puternice cu ierarhii din Principatele Unite, prin încercarea de uniformizare în dogme, în disciplină și în rit, în chestiunile de drept canonic, dar și prin difuzarea de carte ortodoxă în Transilvania și în Banat, „pentru a răspunde exigențelor culturale moderne”[10]. Activitatea episcopului și viitorului mitropolit de la Sibiu de a comanda și de a finanța tipărituri noi a avut două finalități. Pe de-o parte, prin cărțile de cult tipărite la sugestia lui, Andrei Șaguna a dorit să contribuie la modernizarea și la latinizarea limbii liturgice. Pe de altă parte, latinizarea terminologiei ecleziastice și renunțarea la unii termeni slavoni au constituit o premisă a despărțirii ierarhice și dorința de a evidenția Biserica națională românească în ansamblul ortodoxiei din provinciile supuse Vienei și de a o individualiza față de Biserica Ortodoxă Sârbă[11]. În vederea realizării țelurilor propuse, Andrei Șaguna a recrutat colaboratori și susținători de nădejde, printre care se numără episcopul Aradului Gherasim Raț sau Ioan Popasu, viitorul episcop de Caransebeș.

Atât contemporanii săi, cât și analiștii istorici și biografici prețuiesc și admiră elanul, dârzenia și puterea de muncă a ierarhului de la Sibiu: „cu evenimentele din 1848 episcopul Șaguna își începe activitatea publică în Transilvania, într-un ritm incredibil, din care n-a mai ieșit până aproape de sfârșitul vieții, în 1873”[12].

„Conjunctura politică din Transilvania a cerut deseori ca ierarhii de aici să se implice și în problemele politice ale vremii. Așa a fost cazul și cu Andrei Șaguna. La numai câteva zile după hirotonia sa ca episcop, îl vedem pe Câmpia Libertății de la Blaj, prezidând împreună cu episcopul unit Ioan Lemeni Marea Adunare din 3/15 mai 1848 unde au participat 40000 de români. Șaguna înțelegând principiile formulate de Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Avram Iancu și alți luptători, a sprijinit doleanțele românilor pentru drepturi, pentru libertate, pentru independență, pentru limbă românească, pentru școli românești și pentru o Mitropolie Ortodoxă Română. La marea adunare de la Blaj el a fost numit conducătorul delegației care avea să prezinte împăratului Petiția națională prin care se cere: desființarea iobăgiei și a dijmei; libertate comercială și industrială; tribunale cu jurați; dotarea clerului român din fondurile publice, școli pentru toate satele; gimnazii, seminarii și o universitate românească, ștergerea privilegiilor, etc. Românii transilvăneni în această petiție de fapt își declară autonomia și pretind drepturi egale cu celelalte minorități din imperiul austriac. Șaguna a acceptat să facă mai multe drumuri la Viena prezentând împăratului mai multe memorii în care arăta situația grea și apăsătoare în care se zbăteau românii din Transilvania.”[13]

„Andrei Șaguna a continuat tradiția înaintașilor săi de a fi în fruntea poporului român în lupta pentru drepturi politice, sociale și naționale”[14]. Pentru Biserica Ortodoxă Română din Transilvania și Banat, dar și din perspectiva vieții economice sau sociale, Revoluția de la 1848 a însemnat un moment de cotitură. Desigur, la această schimbare, a contribuit și Andrei Șaguna prin bogata sa activitate. În momentele fierbinți ale anului revoluționar 1848, românii și acțiunile lor „au pus pe jar” autoritățile care încercau să îi dezbine pe liderii români prin numeroase intrigi, fiind „cât se poate de sesizabilă intriga Guberniului [și] dorința sa ca românii adunându-se toți împreună să nu constituie o forță mult prea puternică de care mai apoi ar fi trebuit să se țină seama”[15]. Din păcate pentru autoritățile austriece, temerile li s-au adeverit. Națiunea română începea să se facă din ce în ce mai auzită și mai prezentă în viața politică, culturală, economică și socială. Inițial, solicitările națiunii române au fost pe plan confesional, dar – în paralel – s-au dorit și îmbunătățiri din punct de vedere economic și social.

„În timpul absolutismului (1850-1860), episcopul Șaguna a fost împiedecat în acțiunea sa pentru reînființarea mitropoliei. Dar îndată ce s-au ivit în anul 1860 zorii unei ere constituționale, a mișcat toate pietrele și a căutat să înlăture toate piedecele, ce-i stăteau în cale.”[16]

În perioada imediat următoare preluării tronului arhieresc de la Sibiu, Andrei Șaguna a început o campanie susținută în vederea separării de ierarhia sârbească și în favoarea ridicării episcopiei transilvănene la rang de Mitropolie[17]. În acest sens, a tipărit și a difuzat mai multe broșuri, prin intermediul cărora dezvăluia o serie de argumente istorice și canonice referitoare la necesitatea restaurării vechii Mitropolii a Transilvaniei, desființată în mod abuziv de autoritățile habsburgice în anul 1701. De asemenea, aceleași argumente sunt inserate într-o serie de memorii înaintate Curții de la Viena, precum și patriarhului de la Carloviț, Iosif Raiacici, care a fost primul oponent care s-a împotrivit separării românilor ortodocși de Patriarhia sârbă și reînființării Mitropoliei Ardealului.

Seria memoriilor lui Andrei Șaguna a continuat până în anul 1864, când Sinodul Ierarhilor Sârbi și Congresul Național-Bisericesc al Sârbilor, ambele întrunite la Carloviț sub conducerea noului patriarh, Samuil Mașirevici, și-au dat asentimentul pentru separarea celor două Biserici ortodoxe. „Ca rezultat al eforturilor și insistențelor diplomatice desfășurate timp de peste 15 ani în tratative cu miniștrii guvernului imperial și cu împăratul Franz Josef, acesta din urmă a aprobat întemeierea mitropoliei ortodoxe române și l-a numit pe Șaguna primul mitropolit al acesteia, cu episcopi sufragani la Arad și Caransebeș (24 decembrie 1864), confirmând aceste decizii prin edictul imperial din 6 iulie 1865. Actul marca, totodată, în mod oficial, separarea ierarhiilor bisericești română și sârbă.”[18] Doar odată cu intervenția imperială, Biserica Ortodoxă Sârbă a acceptat înființarea Mitropoliei române sub jurisdicția căreia să intre românii ortodocși din Transilvania, Banat și Partium, for aflat pe aceeași linie de egalitate canonică cu cel sârbesc[19].

În corespondența purtată cu episcopul de la Cernăuți, Eugen Hacman, episcopul de la Sibiu explică motivele pentru care ortodocșii românii din Transilvania nu mai doresc să recunoască ierarhia bisericească sârbească: „națiunea română a fost nedreptățită de cea sârbă, mitropolitul de la Carloviț a primit titlul de patriarh fără respectarea canoanelor, mitropolitul Raiacici a cerut românilor, în 5 mai 1848, să se organizeze ca națiune, națiunea română nu dorea să recunoască drept obligatorii privilegiile națiunii ilire, nu dorea să depindă în continuare de patriarhul sârb, Biserica ortodoxă română nu a conferit sârbilor nicio prerogativă asupra națiunii române, capul bisericii era numai din rândurile națiunii sârbe, românii nu mai doreau să participe la congresul bisericesc de la Carloviț, deoarece reprezentarea în congres era inechitabilă, iar congresul se intitula exclusiv sârbesc, biserica ortodoxă din Austria era una comună a sârbilor și românilor, dar nu privilegiată pentru națiunea sârbă”[20].

„Descendent al macedoromânilor din preajma Moscopolei, Andrei Șaguna a fost un om providențial, diplomat și negociator fără pereche în istoria Transilvaniei. A fost conștient de chemarea sa, cuvântarea rostită la Carloviț, cu ocazia instalării sale ca episcop, nu lasă nici o urmă de îndoială în această privință. În clipa solemnă a învestirii, el declară în fața tuturora: «Tu, Doamne știi, că către scopul meu a alerga doresc: pre românii transilvăneni din adâncul lor somn să-i deștept și în voie către tot ce-i adevărat, plăcut și bun să-i trag». El și-a urmărit scopul propus cu luciditate, perseverență și pricepere deosebită. Activitatea sa în istoria Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania și Ungaria e una de temelie.”[21]

Andrei Șaguna a fost considerat liderul românilor atât din punct de vedere religios, cât și politic. Importanța personalității lui Andrei Șaguna este relevată și întărită de bogata corespondență a acestuia, publicată de un colectiv de istorici clujeni. Corespondența lui Șaguna[22] cu diverși oameni politici, lideri religioși ortodocși sau de alte confesiuni, români sau de alte etnii, facilitează o înțelegere mai profundă de către cercetătorii istorici a „dedesubturilor” și a motivelor acțiunilor desfășurate în urmă cu peste 150 de ani. Prestigiul lui Andrei Șaguna a depășit limitele confesionalului, acest ierarh fiind la fel de apreciat și de românii de confesiune greco-catolică[23]. Personalitatea lui Andrei Șaguna a fost recunoscută și de opinia publică germană din Transilvania, numeroase articole referitoare la liderul ortodox român de la Sibiu apărând în presa de limbă germană din provincie[24].

La trecerea în Împărăția Cerurilor a mitropolitului Andrei Șaguna, episcopul evanghelic G. D. Teutsch din Sibiu a consemnat: „Șaguna a fost conducătorul intelectual singurul cunoscut al poporului său și a putut să obțină în această calitate astfel de rezultate politice, cum rar se întâmplă vreunui muritor a se învrednici de ele”. La rândul său, George Barițiu, care a fost în luptă fățișă cu Șaguna deseori, la trecerea la cele veșnice a ierarhului nu s-a putut opri să nu îi „aducă marelui dispărut elogiul cuvenit.”[25]

În anul 1904, istoricul Nicolae Iorga făcea o constatare impresionantă la adresa mitropolitului Andrei Șaguna: „Puține nume sunt așa de populare în Ardealul românesc ca al lui Andrei Șaguna. Chipul lui, cu ochii strălucitori și larga barbă răsfirată este în mintea tuturora și-n conștiința generală a intrat faptul definitiv că acest maiestuos bătrân a fost, de pe scaunul său de arhiereu, un cârmuitor de oameni și un îndreptător al vremurilor…”[26]

La rândul său, fizicianul maghiar Lorand Eötvös scria despre prietenul său: „Șaguna nu a murit ca să înceteze a trăi, ci a murit ca să trăiască mai glorios, să trăiască în veci.”[27]

***

În persoana lui Andrei Șaguna, s-au suprapus două personalități complexe: conducătorul bisericesc și liderul național al românilor din Transilvania. El a fost cel care și-a asumat conducerea poporului, contribuind din toate puterile la înnoirea, la modernizarea și la dezvoltarea societății românești.

Opiniile contemporanilor săi, dar și ale cercetătorilor de mai târziu, sunt diverse în ceea ce-l privește pe mitropolitul Andrei Șaguna, variind de la blamare la recunoștință, în funcție de interesul și de reacțiile pe care le-a stârnit liderul românilor de la Sibiu. Adversarii săi, mai ales cei de origine sârbă, l-au denigrat cu fiecare ocazie. Deși inițial au fost sceptici, în primul rând din cauza originii sale macedo-române și a faptului că fusese impus de la Carloviț, într-un final, românii au ajuns până acolo încât l-au „înzestrat” pe Andrei Șaguna cu apelativul de „rege al românilor”[28].

„Despre Andrei Șaguna s-a scris mult. Așa se și cuvenea. A fost un titan. A dominat o epocă. A fost și contestat – de dușmani și de unii dintre ai săi. Istoria i-a dat dreptate lui Șaguna. … Spiritul său deschis stă demult la baza ortodoxiei noastre românești”[29], devenind Sfânt, sărbătorit în fiecare an la data de 30 noiembrie.

În părțile Episcopiei Aradului mărturie stau mai multe localități care și-au schimbat numele sau care s-au format prin colonizare, amintind peste vremi despre liderii revoluției. Astfel, localitatea Govoșdia de pe valea Mureșului, aflată la 42 km la est de Lipova și la 7 km de Vărădia de Mureș și-a schimbat numele în „Nicolae Bălcescu”. În Ținutul Hălmagiului memoria colectivă a păstrat numele Crăișorului Munților, în numele fostului sat Aciua, care astăzi este „Avram Iancu”. La 15 km nord de Arad există o localitate ce poartă numele unui alt lider important al românilor revoluționari de la 1848-1849, și anume „Andrei Șaguna”. Acesta este un sat în comuna Zimandu Nou din județul Arad. La recensământul din 2002 avea o populație de 1796 locuitori[30]. Satul Andrei Șaguna s-a format prin colonizare în perioada interbelică pe moșia de la Utviniș (Ötvenespuszta), care a fost expropriată în urma reformei agrare din anul 1921.

Gabriela Adina Marco

doctor în istorie 

Complexul Muzeal Arad

Foto: Wikipedia 

BIBLIOGRAFIE

Andrei Șaguna, Corespondență vol. I/1,ediție, studiu introductiv și note de Nicolae Bocșan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel Gârdan, Pavel Vesa, Bogdan Ivanov, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2005.

Berényi, Maria, Personalităţi marcante în istoria şi cultura românilor din Ungaria (Secolul XIX). Studii, Giula, 2013.

Botezan, Liviu, Cosma, Ela, Isac, Ionuț, Varga, Attila, Biografii istorice transilvane, I. Dicționar al personalităților Revoluției de la 1848-1849 din Banat și Transilvania (Chipuri dintr-un an de neuitat) – 160 ani de la eveniment, București, Editura Academiei Române, 2008.

Dragomir, Silviu, „Andrei Șaguna și Iosif Rajačič”, în Silviu Dragomir, Studii privind istoria revoluției române de la 1848, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980.

Hitchins, Keith, Studii privind istoria modernă a Transilvaniei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1970.

Lupaș, Ioan, Viața și faptele lui Andrei Șaguna, București, Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, 1913.

Neamțu, Gelu, „Episcopul Andrei Șaguna «Regele românilor» la 1848”, în Gelu Neamțu, „Religia română” în Transilvania 1848-1918, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2010.

Neamțu, Gelu, „Unitatea religioasă numită în epocă «religia românilor» – aspiraţie majoră a românilor din Transilvania în timpul Revoluţiei de la 1848”, în Gelu Neamţu, „Religia română” în Transilvania 1848-1918, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2010.

Păcurariu, Mircea, „Mitropolitul Andrei Şaguna, «Părintele Ardealului»”, în Studii de istorie a Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009.

Pervain, Iosif, Ciurdariu, Ana, Sasu, Aurel, Românii în periodicele germane din Transilvania (1841-1860). Bibliografie analitică, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983.

Suciu, Dumitru, „Considerații privind statutul Transilvaniei și situația politică specifică românilor din Monarhie la mijlocul secolului al XIX-lea”, în Dumitru Suciu, Destine istorice. Românii transilvăneni spre Marea Unire. 1848-1919, București, Editura Academiei Române, 2006.

Vesa, Pavel, „Situaţia parohiilor mixte din Episcopia Aradului după reînfiinţarea Mitropoliei Transilvaniei”, în Tradiţie şi modernitate în mărturisirea credinţei. 100 de ani de la sfinţirea bisericii „Sfântul Ilie” din Timişoara-Fabric, coord. Cosmin Panţuru, Sibiu/Timişoara, Editura ASTRA Museum / Editura Partoş, 2013.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_%C8%98aguna,_Arad, aacesare: 02.05.2024.