Poemul-carte, „un fel de religie și de rugăciune”

Primim de la dna LIDIA VIANU (7 iulie 1947, București), cunoscut profesor universitar și traducător din literatura engleză cartea-poem în versiune engleză-română The Wind and the Seagull / Vântul și Pescărușul” (La Mouette et le Vent), Editura EIKON, București, 2022, 158 p.). Formată la școala ilustrului anglist Leon Levițchi și sub îndrumarea doctorală a prof. C. George Săndulescu (în predarea efectivă a literaturii engleze), d-sa s-a remarcat după 1990, propunând „Engleza cu Cheie”, o metodă de predare a limbii engleze prin retroversiune gramaticală cunoscută la noi drept „Metoda Lidia Vianu”, concepută în regimul trecut și care se bucură azi de larg interes (este anunțată, la p. 158, apariția, în șapte volume, a Manualului de Limba Engleză, la Editura Eikon). După cunoscutul model „langue et civilisation”, bazată în ceea ce o privește pe explicarea efectivă a textului și nu  pe informații culturale „fără să formeze studentul”, d-na Lidia Vianu a predat, vreme de doi ani, la State University of New York și la Berkeley, California.

Din 2006 este director al Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan (MTTLC), înființând Editura online a Universității din București, „Contemporary Literature Press” pentru studiul limbii engleze prin literatură (v. revista online a programului, „Translation Café” și cursul de Creative Writing, cu colaborări de pretutindeni și reale rezultate), care funcționează sub auspiciile Institutului Cultural Român, Uniunii Scriitorilor din România și ale British Council (am primit și noi, pe adresa revistei „Portal-MĂIASTRA” de la Tg.-Jiu, cărțile editate cu stăruitoare pasiune și probitate științifică). Se cuvine amintit și concursul anual de poezie românească, inițiat în 2017, ai cărui câștigători sunt traduși și publicați în engleză de organizatoare în seria „Lidia Vianu Translates”.

Remarcând o aplecare aparte asupra poeziei britanice transpuse în limba română, vom aminti preocuparea aproape obsedantă pentru lirismul filosofic al lui T. S. Eliot (teza de doctorat și două cărți), dar mai ales pentru James Joyce (Finnegans Wake) în seria „Joyce Lexicography”, dedicându-i nu mai puțin de 130 de volume.

*

În ceea ce privește creația propriu-zisă, pe lângă numeroasele cărți de anglistică, de traduceri în română (Joseph Conrad, Hilary Elfick, Daniel Thomas Moran, Jeremy Page, Katherine Gallagher, Mandy Pannett, Maria Jastrzębska, Michael Curtis, Anne Stewart, Moira Andrew, Joan Michelson)  și din română în engleză (Eugen Simion, Mircea Ivănescu, Marin Sorescu, Ion Mureșan, Ioan S. Pop, Mircea Dinescu , Lidia Vianu), autoarea a scris și editat volume de critică literară privitoare îndeosebi la literatura britanică modernistă și contemporană, de poezie („1, 2, 3 ”, „Moderato 7”, „Foarte”) și proză („Prizonieră în oglindă”, roman).

THE WIND AND THE SEAGULL. VÂNTUL ȘI PESCĂRUȘUL. La Mouette et le Vent…, ediție engleză-română  (Bucharest: Contemporary Literature Press, editura.mttlc.ro, 2022; București, Editura EIKON, 2022, 158 p., cu ilustrații color) este un amplu poem în proză, de cvadruplă alcătuire: „The Wall / Zidul” (pp. 8/9-62/63), „The Wind and the Seagull/ Vântul și Pescărușul” (62/63-110/111), „Let the Poem haunt you until you are me/ Lasă poemul să te schimbe până ce ești eu.” (110/111-124/125) și „Shadow Halo Flame Light/ DuhUmbră Aură Flacără Lumină” (124/125-156/157).

În rama celor peste 150 de pagini, autoarea ne previne că decantează poetic „o simplă poveste de dragoste ca multe, foarte multe altele” și ne îndeamnă să simțim „fiecare sunet al ei – doar atât”.

Mesajul autoarei este secondat de impresia de lectură (sau însemnare privitoare la altceva!) a eminentului  lingvist Gabriel Altmann, matematician și muzician slovaco-german (1931 –2020): „Nu mă puteam opri din citit. Autorul ar trebui să scrie, să scrie și iar să scrie… Citiți textul de o mie de ori! Exprimă tot, este profund, poetic, fizic, ezoteric, absolut tot. E o comoară”.

Important e că textul despre care scriem și noi acum este cu adevărat „profund, poetic, fizic, ezoteric”, încă nu știm dacă avem a face cu o „comoară” (ea est: capodoperă), însă în orice caz suntem în fața unei emoții creatoare cu implicații intelectuale și livrești, ezoterice, bunăoară, de vreme ce se consemnează o „casă a strămoșilor, ridicată în 1177, pe locul unei fântâni secate”, secvența inițială fiind datată „11 februarie 1233”, date rămase absconse, fără nicio lămurire… Să fie vorba de marele sculptor Benedetto Antelami (1177 – 1233), autor al statuilor si reliefurilor din baptisteriul catedralei din Parma, vestita regiune italică a brânzei Parmigiano-Reggiano, a șuncii, oțetului balsamic, trufelor albe si ciupercilor porcini?! Sau de niște indici (destul de vagi) grefând vizionar poetic niște trasee de lectură! „Imateriali. Un semn cândva. Cândva aici, dar nu mai este. Pescărușul” – notează autoarea, cu emoție reținută, sugerând un alt timp, rămas într-o „aură albă”, ca într-o fotografie…„decolorată”. Este prea puțin pentru a ne fixa de la început pe un parcurs semantic sugerat de enunțuri implicând persoana I singular și plural, precum: „Ești. Ești acea parte din mine fără de care eu nu sunt” (I/ Eu, I,4), „Mă bântuie vorbele tale, locurile în care ai trăit. The one and only.” (We/Noi, II.1.). Ceea ce ar însemna „singurul și ultimul”… Iar dacă mai luăm în considerare „ce se vede prin geamul acestui tren nu mai poate fi văzut” („Pictor Romano, Hala Traian, Pitar Moș, Snagov, Grădina Icoanei”, „autobuzul 33. În mâna mea, mâna ta” etc.), am putea înțelege că poeta evocă o amintire dragă a vieții sale, dar cu atâta parcimonie de elemente biografice, încât textele par uneori sibilinice și de o voită obscuritate, iar autoarea, ca să comitem o imagine, purtând un fel de văl de tip „hijāb”, evitând a devoala de la început o anume „poziționare” față de problematica volumului. Îi rămâne, astfel, cititorului să citească mai cu atenție textul, identificând anumite „biografeme”, referințe topice, corelând anumite date etc.

Acest efort susținut stilistic de „ascundere”/ voalare și însingurare, care e în definitiv o atitudine de „protejare” a amintirilor, întreține tonusul incitant al lecturii pe tot parcursul. Lectorul inițiat simte, însă, că tot acest „modus creandi” nu e decât o îndelungă „rogatio”,  o mărturisire/ confesiune în versete rememorative, reflexive, poetice, ezoterice, după cum  Gabriel Altmann considerase textul „profund, poetic, fizic, ezoteric, absolut tot”, la fiecare recitire descoperind noi semnificații, aluzii, sensuri… Înseși denumirile părților componente trimit la metafore-simbol ale reamintirii : Zidul (implacabil despărțitor), Trenul (viața în repedea ei trecere), Vântul și Pescărușul (adică pescărușul în bătaia vântului peste întinsele ape, „credința și credinciosul”, „contopiți, de nedespărțit”, topindu-se „într-un unic surâs imponderabil”, cu unele imagini mai tranzitive privind chipul ființei dragi, în transfigurări marine), DuhUmbră Aură Flacără Lumină (unitatea androginică, coalescența ființială a trăirilor dincolo de moarte), în sfârșit acea „zidire în înzeire”, cum i-am zice noi, adică sublimare / transpunerea ființei în Poem, în textul scris, precum ne vorbește partea a treia „Lasă poemul să te schimbe până ce ești eu.”. Pentru ca până la urmă totul să fie transfigurat într-o Carte care rămâne, precum sună ultimul verset al volumului: „Atunci când Flacăra la noapte va arde, din tine și din mine va rămâne – Lumina și o carte.” (DuhUmbră Aură Flacără Lumină).

Credința în valoarea terapeutică și soteriologică/ salvatoare a poemului este exprimată cu o directețe exhortativă demnă de reținut: „Nu bântui poemul căutând un mereu. Lasă-l să te schimbe până ce ești tu.” Sau: „Câtă vreme o poți pune în cuvinte, aceea nu este absență.” Până la realcătuirea unității, dincolo de durere: „Voi fi acolo unde neființa nu are nume și se pierde în DuhUmbrăAurăFlacără. Lumina.” Dincolo de DuhUmbră – Flacăra, reunirea jumătăților tânjitoare în numele legilor cosmice…

Și mai e ceva important, ideea de consubstanțialitate in aeternum, pe care o găsim în motto-ul părții a doua, The Wind and the Seagull/ Vântul și pescărușul…: „Sunt în noi atomi din tot universul./ Șansa de a ne reface exact ca acum este nulă.”

De unde aprecierea autoarei adresată Fizicianului: „Mulțumesc Ioan Iovitz-Popescu, pentru că ai descoperit Etheronul și mi l-ai explicat cu atâta răbdare.” Și reflecția poetei pe seama atracției genurilor/ contrariilor, din natura lucrurilor, din materia universului, a lumilor sale alcătuitoare. O intuiție infra-vizuală:

„Lui D’Etheron îi place să facă totul pe repede-înainte.

L’Eheron îl urmează.

D’Etheron este întotdeauna cel care decide – vârtejul.

D’Etheron e viață.

L’Etheron este partea statornică a ceea ce rămâne când nu este viață.”

Încercăm a surprinde, dincolo de bogata și sugestiva imagistică obsedant-mărturisitoare, în tot acest poem al unei experiențe de viață unice, singulare, câteva versete cu valoare de „biografeme”, necesare pentru a înțelege mesajul inițiatic, care nu este la îndemâna unei lecturi liniare (nici nu putem face o asemenea lectură, textul însuși impunându-ne, ca obsesie-rotitoare, un astfel de comentariu per ansamblu):

„De trei ori m-a încercat norocul în viață.

Mai întâi, tulbure: n-am văzut, n-am auzit, n-am atins. Dar de știut, am știut.

Apoi a fost prea devreme și prea târziu: amândouă deodată. M-a descumpănit.

Acum, a treia oară, cu viitorul în urma mea, sunt liberă. Îl așteptam.” (I.1.)

„A fost un moment în viața noastră când zidul a urcat fără milă. Numai Dumnezeu știe cine pune acest zid în mișcare. Eu nu m-am priceput decât să născocesc un tren.” (II. 15).

„Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru prea-puținul pe care ni l-a îngăduit în această viață.” (III.6)

 „Cu tine. A curs oare viața mea cu tine. Da. Fără tine nu aș fi fost ce sunt. M-am urcat în acest tren ale cărui geamuri arată ceea ce nu se vede altfel, ale cărui roți aleargă împinse numai și numai de rugăciune”; „Călătorind către tine, parcă înot în apă înghețată. Simțurile sunt mortificate și exacerbate. Orice mișcare e năucitoare.”; „Eu nu am altă putere decât închipuirea.” (III.6, 7, 8, 9); „A fost bucuria acestei vieți să te caut: copil, adolescent, la treizeci și șase de ani, la cincizeci de ani, la optzeci. Le am pe toate înlăuntrul meu. Le văd fără să le fi văzut vreodată (…) Între sufletele noastre arde drumul de fier.” (III, 10.).

„Spui că trenul nu există, și chiar așa este.(…) Acum poți să-mi spui că nu voi găsi niciodată calea calea către tine.” (IV.4.)

„Zid pretutindeni (…) Închisă în cărămizile acestui zid.” (IV 6, 7)

„Revine amintirea vremii când inspiram timpul ca pe un drog care își face efectul/ Trenul nu era mișcare. Era nerăbdarea mea de a fi lângă tine.”; „Precis e un tunel între sufletele noastre, altfel nu aș fi supraviețuit atâta vreme în zid./ Bâjbâi după atingerea mâinii tale. Semnul acela de demult.” (IV, 17, 11+7)

„Trecutul se poate întâmpla din nou. Mesagerul lui este pescărușul.” (IV. 22).

„Apropierea se face prin tăcere. Este un fel de religie și de rugăciune.” (Vântul și Pescărușul, p. 73).

„Primul nostru loc împreună, Grădina Icoanei. Atâția ani au zburat, și încă mai caut banca pe care am stat./ Pierdutul sentiment m-a regăsit pe bancă, precum o sete care, cât ai bea, tot n-o să treacă.”; „Fotografia ta: privire oblică, aprinsă, surâsul, neîncrederea și neîntoarcerea./ Te-am pierdut când clipa de „ne vom regăsi” s-a strâns într-un acum în care amândoi nu putem fi.” (Lasă poemul să te schimbe).

„Există în această galaxie o odaie goală, un pat în care nu doarme nimeni, un televizor închis, o ușă de balcon cu oblonul lăsat, patru pereți acoperiți cu cărți pline de cuvinte prăfuite, o pernă care lipsește, și gândul meu rătăcind peste ele.// Mă așteptam că absența va fi ca țipătul Pescărușului care așteaptă afară, în dreptul odăii tale goale.”

Sau: „După patruzeci și nouă de ani și o lună./ Între noi se întindea Marea Neagră (…) Îmbrățișându-ți Umbra, mă gândesc, ce este adevărul, oare, atunci când, fără să fim în carne și oase, bucuria doare.”; „«Sunt DuhUmbră. Vrei să fii Aura mea. Ce umbră ai mai văzut tu să aibă aură?»”; „Te-am căutat. Ușa, cărțile, balconul – risipite. Nisip-văzduh-soare-mare. La celălalt capăt al ființei, strop cu strop, mă umplea cu tine – Lumina – prelungă așteptare.”

*

Dimensiunea așa-zis „ezoterică” a poemului ține, însă, mai mult, de numerologie, căci consemnând, de-a lungul volumului, datele  „iulie 1969” și „7 iulie 2018”, și având în vedere versetul „După patruzeci și nouă de ani și o lună” – cu viziunea ducerii într-o „țară a minunilor acolo, după colț”, din ultima parte a cărții, – putem deduce exact ziua „marii despărțiri” a sufletelor (august 1969), entitățile fiind simbolizate în carte și cu semne zodiacale, aritmetice chiar, precum semnul infinitului ∞, alcătuit din două aripi întinse de pescăruș puse față în față…

Aceste procedee trimit tot la ceea ce deja remarcasem, atitudinea de „ascundere” a unor biografeme în discursivitatea oarecum eliptică a textului, totul ținând de o sensibilitate de mare discreție a poetei care, în acest fel, prin eludarea preciziei, a exprimării „zero”, de tip tranzitiv, își apără amintirile scumpe din viață de indiscreția scotocitoare, profană a lectorului sau, mai bine zis, a criticului care, prin exercițiul lui interpretativ, „violează” intimitatea textului, mergând, uneori, dincolo de empatie, pe deconstructivism și psihanalizare, chiar punere la îndoială a sincerității/ obiectivității auctoriale (critica interpretativă de azi are un instrumentar mai mult sau mai puțin „loial” față de operă ca atare, tinzând, prin natura exercițiului ei creator, la statutul de a fi …a noua muză).

În totul, lucrarea dnei Livia Vianu, „The Wind and the Seagull / Vântul și Pescărușul (La Mouette et le Vent…” este un consistent poem în proză („rogatio” în problematizări reflexive, cu deschideri spre ideația filosofică), în versetele căruia autoarea pune un conținut plin de dolorism, de speranță mântuitoare, redemptivă. Decantând, în laitmotive reiterativ-obsesive, o temă gravă legată de viață și moarte (să zicem: „bărbatul care și-a pierdut Umbra”, p. 133), textul exprimă oarecum și sensul exorcizant al reamintirii, poeta însăși dându-ne clar indiciul subliniat, scris cu italice, potrivit căruia „Apropierea se face prin tăcere”, totul fiind „un fel de religie și de rugăciune” (v. p. 73).

Zenovie Cârlugea