◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro21.05.2024

Lucian Avramescu: rostire și tăcere

Poetul (și publicistul) Lucian Avramescu (1948  – 2021, Sângeru, j. Prahova) a avut o viață fericită. Talentat, harnic, frumos, pasionat de idei generoase, Lucian va converti opțiunea sa profesională – horticultor peisagist – în alcătuitor de poeme lirice și opinii jurnaliere. Moștenind virtuțile și ÎNȚELEPCIUNEA unei familii rurale, ademenit de frumusețea peisajului sângeriu – un fel de plai mioritic – construiește în casa natală un Muzeu al pietrei. A înțeles, de la țăranii lui Brâncuși, că piatra poate deveni poezie, sărut, pasăre în zbor, masă a tăcerii ori poartă pentru sărut, dar și coloană pentru infinit. A înțeles că piatra de moară macină suflete, iar sculptorul popular „vede” în granit iubire (Doamne, ce frumos se îmbrățișează într-un temeinic sărut sculptura lui Brâncuși pusă în loc de cruce la căpătâiul prințesei ruse, Tania, nepoată lui Tolstoi !).

Proiectul lui de viață a fost să alcătuiască o arhitectură peisagistă din pietre în loc de flori, din cântări în loc de tăceri. Înainte de a da răsuflare pietrelor (ce cuvânt rece, încălzit de îmbrățișarea dragostei !), s-a dedicat cuvintelor, iar volumele Bună seara, iubito (3 volume) ori Nu cer iertare (3 volume) exprimă viața unui om care și-a găsit împlinirea în valurile talentului său, înclinat spre spectacol. A fost un bărbat frumos, fermecător și tenace, reușind să-și învingă timiditățile prin organizarea de spectacole de muzică și poezie, de agenții de presă, de participare la viața poetică și de implicare în jurnalistică de opinie.

Este foarte plăcut refrenul lui Louis Prima: Buona sera, signorina, buona sera (o invitație de a-l degusta, chiar și acum după aproape 70 de ani). La fel de elegant, se rostesc versurile lui Lucian Avramescu: Bună seara, iubito, după cum melodia pe versurile sale în interpretarea lui Ion Caramitru și Loredana Groza induce un înălțător entuziasm metafizic:

„Bună seara, iubito, te aştept ca din cer

Să-mi aduci continente de palid mister

Cu acest tren personal şi stingher

Bună seara, iubito, te aştept ca din cer”

Aproape 15 ani, înaintea fiecărei adormiri întru vise frumoase rostea Giorgianei Radu, fermecătoarei sale soții „Bună seara, iubito!”. Iar Giorgiana a înflorit în preajma sa și a dat cuvintelor înfățișarea de grație în romanul La început a fost duminică (2021), urmat apoi de emoționantele Scrisori către Tine. O sută de scrisori către Lucian (2023). A fost o generoasă iubire împlinită între doi oameni frumoși, cu care putea argumenta Nichita Stănescu (conjudețeanul lor) bucuria deplină a dragostei împărtășite deplin: „Ce bine că ești, ce-ntâmplare că sunt / Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se / două culori ce nu s-au văzut niciodată, / una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă / în înfrigurata, neasemuita luptă a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt” (Cântec). Iar Giorgiana și Luciana Ana, fetița lor, i-au devenit poetului suflet deplin, sursă de viață creatoare și model de reprezentativitate.

El s-a dus de ducere, iar ea, femeia cu ochi melancolici și sufletul ca haina pe care-o poartă îi trimite scrisori, ea femeia sa – ”ce părea blajină și frumoasă” – întreține memoria pietrelor vii în care s-a încrustat iubirea poetului și sufletul său pe domeniul natal din Sângeriu.

Poeziile sale sunt de dragoste. Chiar bolnav, când glasul i s-a stins, în 19 martie 2021, se roagă să primească înapoi ecoul vocii sale, căci, spune într-un vers „ecoul este dovada că tot ce se găsește în juru-ți / se umple de iubire”. Cunoscând frumoasa lor poveste de dragoste, continuată de Lucian, în Confesiunile la Poarta Cerului (2021) și de Giorgiana în Scrisori către tine (2023), îmi vine peste cale să mă despart de afectuozitate și să propun cititorului limbajul sever al criticii literare pentru o analiză literară. De aceea, să punem împreună întrebarea:

Cum iubea Poetul? Lucian mărturisește că liricele sale cresc din alertarea sentimentului de iubire. Tânăra sa soție, Giorgiana, confirmă pasiunea cu care dăruia dragostea. Iar lirica de mai jos, izvodită din vocabule atât de iubitoare, încât nu poate un cititor să nu slobozească o interjecție de admirație:

„de azi-dimineață, iubito,

de când te-ai trezit

mult mai frumoasă decât toate femeile din lume

îmi vine să alerg

ca un vultur pe cer,

îmi vine să zbor

ca un pește la gurile fluviului

îmi vine să înot

în lacul ochilor tăi

ca o vietate a deșertului” (Unul în de altul)

Te-ai trezit, scrie Bărbatul, „mult mai frumoasă decât toate femeile din lume”! Frumusețea împărtășită schimbă starea Poetului, făcându-l vultur pe cer sau pește înotând ”în lacul ochilor tăi”.

Altădată, declarația de iubire emană dintr-o delicatețe aparte, iar izvorul, în care se gudură dragostea, se revarsă ”ușor și slobod” în surâsul sufletului:

„ascultă, iubito,

lipește-ți urechea de sufletul meu

și-l vei simți ușor și slobod

gata să se piardă în neant

odată cu prima adiere a surâsului tău” (Sentiment de primăvară)

Într-o lume atât de ciudat orânduită de oameni, în care totul pare searbăd, iar viața – urâtă ca jnepenii uscați, „femeia (e) singura care face îngerii să înflorească”, e „singura care face luna să răsară pe cer”, pentru că formele corporalității sădesc frumosul. Fiecare femeie poartă în sine frumusețile îngerești. Ele există printre noi, ca să le admirăm rotunjimile de la solduri și umeri la popoul lor rotund, pentru care merită să trăiești. Poetul își reproșează că de ieri a trecut o veșnicie, fără ca el să admire ochii, făptura întreagă și farmecul rebel al femeii. Strofa ce urmează e ruptă din admirația sa pentru ce se vede în ceea ce este iubita:

„A trecut o veșnicie de când nu ți-am mai povestit sânii

Nasul și buzele ca o nocturnă la pian

De când versurile mele ți-au ocolit șoldurile

Pe care le-am mângâiat în noaptea asta, dar noaptea e an” (De Dragobete).

În ciuda albirii, Lucian iubește ca un băiețandru, iar când „tu te-ai făcut mai femeie”, de pe fermecarea trupului, cădea „în fiece noapte”, Dragobetele. Ar vrea ca dragostea să-i fie veșnică, spunea în 24 februarie 2021, la Sângeru, dar apoi „Pe ultima frunză, care a supraviețuit în nuc, / Toamna, cu arcușul subțire al vântului / Îmi cântă la geam / Balada lui Ciprian Porumbescu”… Balada devine cântec de neînviere. Era 12 decembrie 2021, când pietrele din curtea lor au început să se tânguie și să învețe pe de rost povestea de iubire dintre Lucian și Giorgiana. Una dintre pietre a devenit CRUCE, dar, dacă Brâncuși nu ar fi pus la căpătâiul tinerei Taniei, iubita lui, celebra „metaforă sculpturală”, Le Baiser, poate că în loc de Cruce ar fi vegheat pentru eternitate statuia Dragostei.

Se miră „de ce plecăm când abia am venit”; Urmează tăcerea care înlocuiește glăsuirea. EU SUNT MUT CA O LEBĂDĂ, ca o piatră, poetizează în agonie, cu vocea stinsă, și sângerez „Fiindcă n-am știut că te pot striga pentru ultima dată”. Jurnalul Confesiunile unui mut care a vorbit cândva (2020) este una dintre cele mai tragice aventuri ale cuvântului. Cel care a vorbit, înflăcărând ascultătorii, a scris ca și cum ar fi cuvânta, își pierde iremediabil dreptul la cuvânt. Confesiunile … mărturisesc vocația de jurnalist, care și-a pierdut fluierul, observând lucid lumea, dar neconversând cu ea. Emoționant și dramatic:  „aș vrea să dau salcâmilor binețe”. Lamentația alunecă spre tragism: „Vocea mea, cândva omenească/ vrea, nătânga, să vă spună ceva/ iar ea, învățată cândva stele să pască/ nu mai poate nici măcar ca un cal necheza” (Am vrut să vă strig cu vocea mea omenească). Cel care folosea cuvintele, încondeiate cu grație, rostind atât de delicat „bună seara, iubito” a transferat sunetul înspre pietre, care au început să vorbească în locul său, iar El să fie îmbrățișat dramatic de tăcerea pietrelor.

Cine ajunge pe la Muzeul pietrelor va auzi, cum am pățit și eu, glasul de gentleman al pietrelor vii: „Bună seara, iubito…!”. O ultimă mărturisire scrisă ca un poem tragic:

„niciodată, iubito, n-am să umblu hai-hui

în palmă mereu îmi vei sta ca un cui

răstignit în această râvnită dulceață

ce ține o viață” (Niciodată, iubito)

 

      Anton Ilica

UZPR, Filiala Arad

(Foto: Facebook)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *