Prozatorul Ion Vicol, cel mai important scriitor pe teme teologice în spațiul din stânga Prutului, a scris o carte despre viața Sfântului Andrei, ucenicul lui Iisus, care a creștinat poporul român.
În aceste zile cartea a apărut la Atena, fiind tradusă în limba greacă de către Angela Bratsou, ambasadoarea culturii române în spațiul elen, cea care a tradus în limba lui Seferis și Kavafis cele mai vibrante file din literatura română, distinsa prozatoare făcând abstracție de frontierele politice care o mai divizează, cum precizează chiar Domnia Sa: „indiferent pe ce mal al râului Prut trăiește această națiune”.
Ne cunoaștem cu Ion Vicol din adolescență, de la olimpiadele republicane ale elevilor la literatură.
Ulterior am „studențit” împreună la Facultatea de Ziaristică a Universității de Stat din Chișinău.
În anul trei am fost exmatriculați din Facultate pentru „antisovietism”, adică pentru că deschideam și alte cărți decât cele recomandate de program și regim, și pentru că eram studenți eminenți. Dar și pentru că se aflase că în camera noastră din căminul nr. 7, în fiecare seară înainte de culcare, citeam dintr-o cărțulie psalmi, pe care Ion o adusese cu el de la Bădicu-Moldovenesc. Și, mai ales, că înainte de fiecare examen ne uram unul altuia: „Doamne, ajută!”.
Iar acestea nu sunt doar două cuvinte.
E un îndemn că la lucrarea ta îi faci loc și Celui de Sus, ca și cum spui: „Doamne, vino cu mine, fii cu mine, te invit alături, martor și participant, și în partea în care nu voi putea eu, am să te rog să te implici Tu, ca împreună să săvârșim ceea ce mi-am pus în gând”.
Cunoșteam mai mulți basarabeni care și-au luat în deportările din taigalele siberiene, cele din stepa kazahă sau pustiul turkmen câte-o icoană.
„Ea ne-a ajutat să nu rătăcim printre ghețari și dunele din Kara-Kum”, afirmaseră unii dintre cei care au stat în fața plutoanelor de execuție ținând în fața lor icoane cu sfinți.
Și gloanțele au ricoșat.
Am văzut femei și copii cu icoane la Marile Adunări Naționale din 1989-1991, când ne-am cerut dreptul nostru la Libertate.
Unul dintre cei care venea cu iconița Născătoarei de Dumnezeu în buzunar a fost scriitorul Ion Vicol.
Se știe că Maica Domnului e ocrotitoarea Neamului Românesc și a vechii țări a Moldovei (și a rămas ocrotitoare a fragmentelor ei, chiar după ce moșia lui Ștefan a fost ciopârțită de fel de fel de „eliberatori”, în mai multe bucăți: Moldova de peste Prut, Republica Moldova, Bucovina, Ținutul Herței, Pocuția, Basarabia de Sud, Basarabia de Nord, Insula Șerpilor, Moldova de peste Nistru etc.).
Ea ne-a miluit, ne-a așezat crucile pe cupole, ne-a zvântat lacrimile, ne-a ajutat să ne înălțăm lăcașurile sfinte, ne-a tămăduit rănile sufletești și trupești, ne-a vindecat de orbia duhului ș.a.m.d.
În semn de recunoștință, Ion Vicol i-a dedicat o carte: „Mâna Maicii Domnului (carte de învățătură ortodoxă)”, un omagiu și un studiu.
Cei care au alcătuit cărți despre Maica Domnului nostru, spune tradiția, au fost pedepsiți: Sfântului Ioan Damaschin i s-a tăiat mâna cu care a scris cartea, Sfântul Leon a fost batjocorit. Așteptăm ca și fratele Ion să fie umilit și el pentru lucrurile bune pe care le face – ar fi firesc, pentru că cel rău lucrează și dânsul prin oameni, mai ales prin cei invidioși, cârtitori, fățarnici, lipsiți de har și de dar, neputincioși sufletește.
Un lucru însă e cert, această carte-document, ca și cea despre Sfântul Andrei, e o victorie a scriitorului Ion Vicol.
Acum câteva luni, când a pus punctul de la capătul acestei cele mai recente povestiri a lui, în ziua când mi-a înmânat manuscrisul, l-am văzut fericit: era transpirat, ca și tatăl lui, Mihail Vicol, ctitor al bisericii din Bădicul Moldovenesc, atunci când a așezat crucea pe cupola sfântului locaș și-și ștergea mâinile de sudoarea luminoasă cu exclamația: „Slavă Ție, Doamne!”.
Această carte duhovnicească despre Sfânta Născătoare de Dumnezeu și despre lucrarea ei în Biserica „Nașterea Maicii Domnului” (preot Gheorghe Cojocaru) de la Ciocana, frecventată de prietenul meu, e unică în felul ei în spațiul basarabean.
E și o cronică a acestei sfinte biserici, iar credincioșii de peste vremurile care vor veni, atunci când îi vor deschide filele îngălbenite, vor spune despre autor: „…carte frumoasă, cinste cui te-a scris…”.
Și o vor citi cu evlavie sporită pentru Născătoarea de Dumnezeu, ocrotitoarea acestui lăcaș și a neamului nostru:
„Binecuvântată ești tu între femei, mamă a Domnului meu”.
Nicolae DABIJA / UZPR Chișinău