◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro27.05.2024

Mircea Micu și „Secretul Doamnei de zăpadă”

Scriitorul Mircea Micu este originar din Vărșand, fiind absolvent al Liceului Pedagogic din Arad. Carolina Ilica, Mircea Micu și Lavinia Betea alcătuiesc triada culturală și creativă, formată la Preparandia din Arad: Carolina e originară din Vidra de Vârfuri, Mircea e din Vărșand, Lavinia din Hălmagiu.  

Mircea Micu are șansa unei copilării libere  și luminoase, într-un sălaș de pe granița cu Ungaria, unde contrabanda se făcea cu complicitate, iar poveștile deveneau inspirație pentru povestiri. Oamenii își ascundeau nelegiuirile prin hodăi ori la prietenii de dincolo de graniță.

La 13 ani (1950), Mircea Micu se mută în Arad până la 28 de ani, când se stabilește, în 1965, în București, ocupând funcția de șef al Caselor de creație ale Uniunii Scriitorilor.

Valorifică șansa câtorva oportunități:

a cunoscut numeroase întâmplări cu scriitori (1);

poet sensibil și povestitor înzestrat cu harul cuvintelor (2);

umorist inteligent și parodiator talentat (3);

posedă un farmec irezistibil, cu priză la prietenie și aleasă companie de grup (4).

Toate cele de mai sus au contribuit la satisfacția unui creator, de a fi agreat de mofturosul Stancu, Nichita, Fulga, Hagiu, Beniuc, Bănuță, Tomozei, Horea, Piru, Piliuță, Fănuș Neagu, Pucă, Vintilă, Păunescu, Lăncrănjan, Dinescu, ori Traian Iancu. Frumoasă descriere a documentării sale pe plaiurile mongoleze este exemplu de măreție cu care înzestrează cuvintele înaripate de surprize, de imprevizibil și de fascinație orientală. N-a avut răbdarea de a scrie narațiuni ample. A publicat peste 30 de volume, plachete, multe în format atipic. Stilul său zeflemitor, tandru, candid, duios capătă adeseori profunzimea analizelor unor „suflete tari”, animate de pasiuni tragice și de drame întreținute de patimi răzbunătoare. Avea plăcerea „societăților” cu vin sângeriu, colocviilor scriitoricești, petrecerilor poetice și folosirii limbajului eliberat de convenții morale. Nu a fost interesat de o glorie căutată și nici de orgolii sentimentale.

Mircea a fost destul de Mic de statură, părul tușinat, iar mustața bogată încadra un chip ridat și obosit, adeseori de nesomn; privirea scânteietoare arunca săgeți de curiozitate și iscodea cu atenție peisaje spectaculoase și vreo arhitectură feminină epatantă. Mult mai priceput decât mine, prietenul său, Fănuș Neagu, autorul romanului Îngerul a strigat, îi creionează un portret deplin afectiv: „O mustață imensă, o gură secetoasă, fața cărnoasă, cap plin de gărgăuni și, mai înainte de toate, o hahaleră orientală, însemnat cu o cretă cerească pe spinare ca să spună povești din pusta transilvană și să râdă de toate câte i se întâmplă. Râdea îndesat și gălăgios…”.  Scrisul său de mână semăna cu acribia unui învățător, menit să învețe copiii de școală caligrafie, corectitudine și limpezime.

Cum a avut răbdarea să scrie atâtea autografe pe numeroasele sale cărți, duse într-o geantă spațioasă de Aurel USCA, „cititor fidel și iubitor de poeți”, pentru acest prețuitor și colecționar de prietenii literare? Iar lângă fiecare autograf are inspirația de a da atenție „Doamnei Flori”, soția lui Aurel, trasând în două culori o floare rară de sulfină. Sau poate margaretă. Acolo, la Sintea Mică (Sinitea), nu departe de Vărșand, Aurel USCA a cultiva o subtilă pasiune pentru literatură, având colecții cu Lucian Avramescu, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Mircea Micu, Ștefan Mitroi și alți câțiva. Are toate cărților, decupează extrase din articolele despre creația lor, iar întâmplările cu scriitori ale lui Mircea îi sunt sursă de zâmbet candid și râs suav. Cultura sa literară fascinează nu doar prin informații și documentări, ci și prin implicarea în răspândirea acesteia printre cei tolerați în anturajul său.

După parodiile din Dracul verde, urmează parodii noi de Citit ziua (1976), un fel de Dicționar sentimental de poezie (2002), inspirat din creațiile poeților generației sale, în care umorul așează buna dispoziție consecința degustătorilor de vin neîmbuteliat, consumat împreună cu Stănescu, Dinescu, Andrițoiu, Păunescu, Alboiu, Hagiu, Dumbrăveanu, Baltag, Blandiana etc. Parodiile lui Micu sunt împachetate cu prietenie, citite sau ascultate cu plăcere, unele depășind originalul (cum îmi șoptește A. Usca): Iertați-mă că am fugit de-acasă, scrie parodiind pe Petru Anghel în Fiul risipitor: „De-aș fi rămas sub zări imaculate / să sorb aroma toamnelor din vii, / eram mai gras, plesneam de sănătate / și aș fi scris mai multe poezii” //. Iar Descântec și bocet, inspirată din Cezar Ivănescu e adorabilă: ”Șade pasărea galbină / pe o ață de lumină / și-așa cântă de frumos  / că pică stelele jos.” //.

Cu siguranță, Poemele pentru Mama (2000) merită locul ales în loja lirismului sentimental, iar lirica Mamei e memorabilă, devenind clasică printr-o comparație într-o singură propoziție: „Mamă, ești mai frumoasă ca o / duminică fără sfârșit”. Mi se arată mama în somn are duioșia maternă alcătuită din suflet și iubire: „Ce faci tu, suflet al meu, puiule ? / te aud noaptea umblând și îmi pare / că cineva stoarce deasupra mea / luna ca pe o lacrimă mare.” // Alte versuri sunt pline de suflet cu dor: „Din cer cade o frunză, ca un gând”, „gândind la mine, ca fluturul la flori”, „eu sunt Mircea Micu, care, sătul de smog și de desfrâu, / m-aș sinucide pentru-un spic de grâu…”//.

Poemele sentimentale (2004) sunt o sinteză lirică selectivă, dedicate mamei, Marilenei, sieși, păsării de acasă, cailor, Oanei, fetiței lui („am să-ți las Calul meu drept moștenire; e prelung, aburos și subțire / Și mincinos ca o amintire”), străzii Mețianu din Arad ori Iancului din Ardeal. Testamentul liric (2007) cuprinde poeme manuscrise, atent încondeiate și amestecate cu ilustrațiile lui Florin Pucă „grafician de geniu”.

Romanul Patima (1972) și în completare Semnul șarpelui, povestirile din Secretul Doamnei de zăpadă (1984) îl rânduie între prozatorii de valoare ai literaturii contemporane. Personajele din romanul Patima au sufletul înflăcărat de tragism și duplicitate rudimentară. Doamna Handrabur are fascinația împătimită a unui Ion, Lică, Rasputin, Karamazov, Ana K etc., consumându-și anii (și banii) pentru răzbunare. Iar personajele Alimandru și Cerina sunt rude apropiate cu prototipurile frumoaselor iubiri tainice și desăvârșite. Fănuș Neagu, în Cartea cu prieteni (1979), scrie că Alimandru, ca „personaj de baladă, bandajează îngeri”, iar Cerina e ”stafia de trestie a unei iubiri risipite”. Și continuă: „Ah, și cât vin bun curge prin această carte excelentă !”. Caracterizările stârnesc admirație și risipă de talent: „Era frumoasă Domnișoara Lola. Trupul ei elastic vibra de tinerețe. Plutea ușoară ca o iolă prin vălmășagul aglomeratei străzi și părul negru și lung, fluturând mătăsos, cu reflexe albăstrii, mirosea de departe a ispită și flori de iasomie. Ca o panteră era…”. Poetizează adeseori și textele de proză: „Ziua de toamnă scădea sângerând”.

Întâmplările cu scriitori (1979, 1982, 1985) ar putea fi „istoria secretă a literaturii române”, configurând „dragostea sa reală și admirația pentru scriitori”. Era doar șef al Caselor de creație din țară. Cunoscând direct viața literară contemporană, a relatat cu farmecul său stilistic despre „acești copii cu suflet curat”, care, spune autorul, „dislocă stele din cerul lor, făcându-le să strălucească pe cerul cititorilor”. Întâmplările sunt adevărate, cu sau fără haz, iar personajele sunt cele pe care M. Micu le-a observat, „ca ocultist al istoriei române contemporane” (poetizează Nichita). Adică, Fănuș Neagu, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Traian Iancu, Corneliu Leu, Gh. Pituț, Tomozei, Dinescu, Mazilu, Băieșu, Ureche, Păunescu, Fulga etc. ș.a.m.d. Se adresau unii altora cu „bătrâne”, „monșer” sau cu „mă”. Scrie Nichita: „după părerea mea nătângă”, Micu este „clonțul vârât în realul vieții mele”. Este „un copil cu mustăți între niște zmei spâni, un drac șchiop printre îngeri cu roți”. Îmi pot închipui doar cât de rubiniu poate fi vinul care aduce atâta veselie pe mutrișoara aceea a Micului Mircea, copilărit în pusta cu dor de cai și între secretele Doamnei de zăpadă.

Zeflemitor, băutor de votcă și vin podgorean, ironic și prietenos, duios și fundamental iubitor de mamă, lipsit de ură, mânie, invidie ori răutăți, Mircea Micu a scris pentru plăcerea cititorilor, iar textele sale scapără cuvinte și evenimente din spațiul copilăriei sale.

O istorie contemporană a literaturii române se reflectă în textele adorabile ale mărturiilor lui Mircea Micu, prin amintiri despre aceia „frumoși nebuni ai marilor orașe”, care au menținut cultura/ literatura românească în evoluția sa topică. Dezbrăcându-ne de prejudecăți, vom descoperi scriitori din epoca sa (1950 – 2010) talentați, mândri prin hărnicia lor și fericiți pentru admirația cititorilor, mulți și însetați de literatură.

 

    Anton Ilica

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *