Îl credeam un om bun şi credincios. Dar, de când a început acest război, cineva parcă l-a înlocuit şi mi-a lăsat impresia că nu-l mai cunosc. Iar mărturisirea lui: „Mă bucur de ceea ce se întâmplă acum în lume!”, m-a făcut să mă uit brusc la zidul blocului de vis-a-vis, ca şi cum acesta s-a transformat în om, iar cel de lângă mine îşi pierduse această calitate.
Fiind convins că-i împărtăşesc aceleaşi idei, a continuat: „Ei, trebuie să existe şi moarte. Pământul trebuie curăţat de păcătoşi!”. „Da, îi spun, dar aceasta trebuie să vină firesc şi nu cu forţa, iar păcătoşi suntem cu toţii. Şi dacă tu nu eşti în stare să suferi pentru aproapele tău, măcar nu te bucura. Nu-ţi cere nimeni bani ca să fii om!”.
S-a uitat la mine cu ură şi a concluzionat că-s prea tânără şi nu înţeleg nimic. Dar, oare trebuie să fii tânăr sau bătrân ca să fii om bun?
Şi atunci, mi-am dat seama cât de greu îmi este să zâmbesc când văd în jurul meu atâta ură. Cât de greu le este acestor oameni să iubească, când în inima lor nu este nimic, e pustiu şi întuneric. Un întuneric care te înfricoşează.
Trăim într-o lume bolnavă, dacă am ajuns să ne bucurăm de suferinţa altuia. Iar dacă alţii ştiu să-şi ascundă bine această bucurie, unii sunt capabili să strige-n gura mare: „Mă bucur că eşti rănit, lovit, că-ţi merge rău, că mori”.
Şi nu pot să înţeleg unde, în care clipă, am lăsat iubirea să iasă din noi şi să se piardă printre firele de nisip de pe malul mării.
Totuşi, încă putem iubi. Putem iubi! Ca nu cumva, atunci când viaţa noastră va fi povestită de îngeri, să luăm locul sălciilor plângătoare…
Doina Dabija / UZPR Chișinău