Astrul înflăcărat de iubire din poemul luciferic eminescian străbate treptele ale creaţiei pentru a solicita Demiurgului binecuvântarea împământenirii. El parcurge sensul invers pe scara timpului, ajungând, la un moment dat, într-un Ceva fără hotar, unde „piere totul, totul”: „Căci unde-ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaşte/ Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte”.
Vizionar, Eminescu imaginează calea interstelară spre infinit. Filosoful grec, anticul Gorgias, afirmă că „mai întâi, nu exista nimic; chiar dacă ar exista, nu putem cunoaşte fără descrierea a ceea ce există dincoace de nimic”. De ce nu putem cunoaște? Doar unde există „ochi”, adică mărturisitori, există cunoaștere, iar cunoașterea presupune mărturisirea, altfel spus comunicarea. Comunicarea, la rândul ei, are nevoie de reprezentare, prin limbaj, ilustrare, demonstrație. Încă înaintea filosofilor greci, Vedele identifică, speculativ desigur, începutul lumii și nașterea universului. Biblia începe cu identificarea Cuvântului ca semn divin: ”La început, era Cuvântul, iar Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (Ev. Ioan). Apoi, se continuă: „Fost-a om trimis de la Dumnezeu”, ca să mărturisească ”despre Lumină”; Cuvântul era Lumina cea adevărată”. În Geneza, se menționează: „La început, Dumnezeu a creat cerurile și pământul, apoi încă șase zile a pus rânduială lumii, transformând haosul în cosmos. Toate au fost puse în ordinea lor firească, stelele, apele, lumina și întunericul, îngerii și întreaga arhitectură a lumii știute și neștiute etc.
Tentația rebelă a lui Hyperion („cel mai important eon”) de a ieşi din rânduială, schimbând ordinea lumii, sugerează reflecţii despre relaţia dintre existenţă, cunoaştere şi comunicare. Dacă ceva există, există numai dacă este cunoscut, iar dacă este cunoscut, el există numai dacă este comunicat. În sens filosofic, Nimic nu este dacă nu este cunoscut şi nimic nu este cunoscut dacă nu este mărturisit. În „ţinutul nefiinţei”, „nimic nu e” pentru că lipsesc „ochi spre a cunoaşte”. Lipseşte mărturisitorul, cel care ar putea comunica despre ceva ce există, iar acest to on (ceea ce este) este relevabil doar prin cunoaşterea sa şi prin reprezentare, despre cunoaştere. Deci, nu există decât ceea ce poate fi mărturisit, dar mărturisirea derivă din capacitatea de înţelegere a ceea ce este: „N-a fost lumea pricepută şi nici moarte s-o priceapă”.
ȘI LUCEAFĂRUL, la chemarea iubirii („ – Cobori în jos luceafăr blând …;) ( „ – Dar dacă vrei cu crezământ / să te-ndrăgesc pe tine/ Tu te coboară pe pământ/ Fii muritor ca mine”) și de dragul unei muritoare – de fapt a unei „clipe de iubire”, a unei „sărutări” – alunecă spre Demiurg ca să-l dezlege de nemurire, să-i dea „o altă lege”. Cu puterea sa, Părintele Ceresc îi promite împărăția apelor, palate de mărgean, înstelarea „pe cerurile mele”. Ce frumos și seducător omagiu aduce Eminescu sentimentului de iubire! De dragul unei clipe de iubire, rebelul Lucifer e decis să schimbe ordinea existenței divine: „Da, mă voi naște din păcat/ Primind o altă soartă/ Cu veșnicia sunt legat/ Ci voi să mă dezlege”.
ȘI LUCEAFĂRUL alunecă spre începutul vremii și timpului, la scaunul împărăției dumnezeiești spre a solicita Părintelui „dezlegarea” de nemurire. Și s-a tot dus spre timpul cel fără de timp și trecând cu viteza luminii prin spațiile interstelare tot mai rarefiate. Părea „un fulger nentrerupt…” în zborul său „invers”, adică spre începuturile lumii, când Dumnezeu a creat, spre „zilele creației”, spre a-i cere să-i schimbe destinul. Iubirea astrului pentru o pământeană, chiar dacă aceasta era copilă de împărat (mă rog, din rude mari împărătești!), pare o superbă nebunie. E hotărât să-și dea nemurirea, veșnicia, pentru clipa de iubire senzuală, să strice ordinea divină pentru a răspunde chemării îndrăgostitei. Eminescu se lasă cuprins de jocul celor doi năstrușnici – cu vise împărtășite -, fermecat și el de dogoarea iubirii: „Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele,/ Uriașa roat-a vremii înapoi eu o întorc.// (Memento mori).
Cele cinci strofe de prezentare lirică a drumului luceaferic au măreția dorului: „căi de mii de ani treceau în tot atâtea clipe”, „părea un fulger nentrerupt” printre stele, trece de haosul văilor, unde se află izvorul „luminelor”, gândul purtat de dor străbate pănă acolo unde „piere totul, totul”: „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște.// A plutit pe „scara lumii” spre Părinte, „izvorul de vieți” și izvorul de moarte: „Reia-mi al nemuririi nimb, cutează Astrul luciferic să se roage, solicitând în schimb „o oră de iubire”, „o sărutare”. E o nebunie. Dumnezeu, Părintele, îi știe – desigur – numele: „Hyperion, ce din genuni/ Răsai c-o-ntreagă lume/ Nu cere semne și minuni/ Care n-au chip și nume;//. Îi promite mări și păduri, insule, întreaga împărăție a pământului, oștiri, „dar moartea nu se poate”! Atenție, „nu se poate”, deși putea fi un răspuns personalizat: nu ți-o pot da sau nu vreau. De ce? „Tu ești din forma cea dintâi”, adică este parte din mine, cică ar fi o piatră din temelia lumii, care zgândărită ar distruge întregul echilibru al cosmosului. Celelalte secvențe erotice pământele dintre Cătălina și Cătălin pălesc. Accidentul potențial al echilibrului lumesc a fost potențat de logos. Demiurgul – Logos.
Care este mesajul întâmplării luciferice? Poate că îl distorsionez spre speculații mai umane. Semnificarea are nevoie de desemnare (spre a intra în categorii comunicative), care presupune a da sens semnelor. Și de reprezentare. Denumirea/ desemnarea dată unui lucru ori fiinţă presupune semne (însemne cu semnificaţii). Reprezentarea asigură liantul dintre om şi existenţă, aşa cum tot comunicarea asigură individului un loc într-o societate.
Dacă totuși vreun cititor s-a lăsat ademenit de călătoria interstelară dinspre cosmos spre haos, aș îndemna să completeze lectura Luceafărul lui Mihai Eminescu cu un alt text superb, seducător și relevant: Feciorul de împărat fără stea și/ ori Scrisoarea I („La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă/ Pe când totul era lipsă de viață și voință,/ Când nu se-ascundea nimica, deși tot era ascuns…/Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.//) (…).
Mai zice Scribul: „Dați minții voastre plăcerea de a gândi gesturi duminicale și înălțătoare, cele care nasc întrebări metafizice”.
Anton Ilica
(Revista UZP, nr. 32/20203)
Foto: Wikipedia