Ecartul înregistrat între statele democratice și autocrații pe segmentul libertății presei este în continuă creștere iar rețelele de încredere între cele două ,,blocuri’’ – să-mi fie iertată utilizarea acestui termen atât de vechi, care părea depășit în urmă cu 20-30 de ani, dar acum trăiește o nouă viață – construite în timp și cu răbdare, sunt pe cale de dispariție. Cele două sisteme par a fi de pe planete diferite în ciuda speranțelor din ultimele decenii generate de evoluția tehnologică a comunicațiilor. Globalizarea – luată strict ca fenomen de apropiere între cele două entități ideologice – a cuprins economia și comerțul, a pătruns puțin în sfera politică și culturală și aproape deloc pe segmentul presei sau al informării publice. În autocrații și nu numai, controlul presei prin mijloace ultrasofisticate, cenzura și autocenzura au îmbrăcat forme noi dar în esență au rămas în același tipar.
Acolo unde puterea politică este aleasă prin votul liber al cetățenilor se dezvoltă simțul critic sau aprobator al societății față de rolul mijloacelor de informare. Câtă vreme această putere își definește acțiunile în funcție de opinia majorității, evidențiată electoral și menținută inclusiv prin presă, sistemul funcționează iar comunitatea participă în mod real la viața cetății. Orice derapaj al puterii pe linia libertății presei înseamnă erodarea, uneori ireversibilă, a procesului democratic.
De la fake news la dictatura algoritmilor
În majoritatea țărilor europene, participarea cetățenilor la vot scade în mod constant și procupant – recentele alegeri din Spania sunt o excepție – iar clasa politică se întreabă în legătură cu drumul de urmat pentru revitalizarea spiritului civic. Democrația pare a fi în pericol. Întrebarea, dar mai ales răspunsul, acoperă mai multe domenii de ordin social, politic și economic însă informarea rămâne esențială și în special, calitatea acesteia. Spectrul media s-a extins mai presus de înțelegerea noastră și există riscul ca derapajele menționate mai sus să apară chiar dincolo de voința puterii. Tehnologia permite acest lucru. Purtătorii materiali clasici ai informațiilor fundamentale pentru orice sistem democratic nu mai fac față competiției cu platformele de dezinformare în care s-a impus un alt tip de dictatură acceptată ca ceva normal de utilizatori. Adică de noi toți. Este vorba de dictatura algoritmilor.
În plus, știrile false sunt propagate mult mai repede decât cele adevărate. Recent, Arthur Gregg Sulzberger, editorul cotidianului New York Times, aprecia că ,,fără ziariști capabili să vină cu știri și analize pe care cititorii să poată conta ca reale, mă tem că vom asista la o erodare a normelor democratice, a conexiunilor civice și la o șubrezire a încrederii în instituții și chiar între membrii societății’’. Aparent, utilizarea pe scară largă a știrilor false sau pe jumătate false – care sunt și mai periculoase – nu ar avea legătură cu libertatea presei. În realitate, o presă nesigură nu poate fi liberă. Pericolul vine din acea ,,slăbire a încrederii’’ de care vorbea Sulzberger, care se extinde asupra presei afectându-i semnificativ rolul și importanța.
De ce ne este frică de inteligența artificială…
Era digitală a schimbat întreaga panoramă a știrilor și analizelor de presă. Internetul a deschis noi canale de informare și a furnizat un teren fertil celor care dezinformează sau promovează teoriile conspirației. Știrile false sunt propagate mult mai repede decât cele adevărate iar efectul lor este sigur și devastator mai ales acolo unde nivelul cultural este scăzut sau în scădere. Cam peste tot. Eu aparțin, ca mulți alții, unei generații care s-a trezit cu o avalanșă tehnologică pe care a privit-o inițial cu suspiciune. Am observat însă, că aduce cu sine o mulțime de beneficii fiind de fapt o prelungire multidirecțională a nivelului meu de cultură. Într-un fel, eram fericit. Până când am observat că sub ochii mei are loc o impresionantă evoluție a inteligenței artificiale despre al cărei impact în societate am încercat să scriu câte ceva. Cum nu sunt un specialist în domeniu, am fost atent la declarațiile și comentariile celor care au creat-o și vor să o aducă la nivelul inteligenței umane sau poate mai sus. Nu m-am simțit încurajat. Am fost surprins să le constat neliniștea și chiar reticența în a-i prevesti un viitor luminos acestui Pinocchio ultramodern. Dar nu din cauza inteligenței artificiale în sine, ci a semenilor noștri – sau ai lor – care vor să o utilizeze angajând-o acolo unde au interes. Mai ales pentru cucerirea și menținerea puterii, unde segmentul media are un rol esențial. Tocmai asta nu doresc inventatorii. Probabil vor păți ca Andrei Zaharov, părintele bombei cu hidrogen sovietice. Când le-a spus generalilor că arma cea nouă este pentru descurajarea inamicului, dar nu ar trebui folosită, a fost pus la colț. ,,Dumneata ți-ai făcut datoria, acum taci. De-acum încolo, e treaba noastră”, i s-a spus. Cum Zaharov nu tăcea, devenind un fel de activist pentru drepturile omului, a fost trimis în exil, fiind ulterior reabilitat de Gorbaciov.
Un alt motiv de reflecție este legat de rolul real al algoritmilor – aflați în posesia coloșilor tehnologici – în societate. Aceștia sunt în mod greșit percepuți ca arbitri neutri în orice proces decizional, inclusiv în analiza autenticității informațiilor şi comentariilor de presă. Orientează alegerea în orice context și influențează capacitatea de autodeterminare a individului modern. Unde și când se vor opri depinde doar de noi. Dar pentru asta, trebuie să conștientizăm faptul că nu sunt arbitri reali, ci vectori care ne orientează viața.
Să sperăm că guvernele își vor face treaba lor, limitând modul de utilizare a inteligenței artificiale în domenii care ar putea aduce atingere, chiar minimă, procesului democratic și în primul rând, coloanei centrale de susținere a acestuia: libertatea presei. Altfel, democrația va fi în pericol cum n-a fost niciodată până acum.
George Miloșan
(Revista UZP, nr.31/2023)