IOAN VASIU: – Ești un jurnalist și scriitor bine cunoscut, din sud-vestul României. Te rog să te prezinți în câteva fraze.
NICOLAE PĂTRUȚ: – Jurnalist sunt, scriitor, ba! Numele îl am datorită gazetelor la care am lucrat, nu cărților pe care le-am scris. Așa că nu îmi trădez menirea pentru care , cred, am fost adus pe lume. De mama, Maria, o țărancă simplă, iubitoare de carte, muzică și film și a lui Iosif, miner, la cărbunele Aninei și uraniul de la Lișava, îndrăgostit de pământ și animale, până la lacrimă. Sunt omul simplu, trăitor la sat, la Ilidia, toată viața, (doar provizoriu am habitat prin câteva orașe). Sat unde am învățat să citesc pe ziar înainte de a scrie , să trăiesc liber și să spun ce gândesc, dar fără grabă și nu la necaz și nici la bucurie. Acolo, în sat, am învățat să privesc și să ascult lumea. Am învățat să văd și să aud. Lecții de viață fără de care nu poți ajunge jurnalist adevărat. Acolo am fost cel mai fericit, deși, uneori, îmi era și foame, eram și dezbrăcat și cu găuri în tălpile cizmelor de cauciuc pe care le încălțam când, în ciclul gimnazial, patru ani de zile am mers la ,școală, pe jos, cale de opt kilometri. Acolo am învățat gustul pâinii, a mea avea dulceață de cărbune și de pământ.
IOAN VASIU : – Unde și când ai debutat ca jurnalist?
NICOLAE PĂTRUȚ : – Adevăratul debut s-a întâmplat prin ianuarie 1990, cu o tabletă. ”Au dispărut fluturii albaștri”, scrisă în 1989 și publicată la data amintită în săptămânalul ”Noi tinerii” din Reșița. Viața m-a învățat că popă poți să fii în satul tău, dar niciodată duhovnic. Și atunci am ales să plec din județ și am ajuns ăn presa regională, la ”Renașterea bănățeană”. Acolo am ajuns pe mâna lui Ion Marin Almăjan, om greu, cu personalitate, scriitor consacrat, fost director de editură. O vreme i-am fost ucenic, apoi l-am cunoscut pe Dumitru Oprișor, de la care am învățat arta reportajului. Însă, hainele de ziarist profesionist mi-au fost dăruite de George Boieru, mare constructor de gazete, directorul Renașterii de atunci, care mi-a cerut transferul de la fostul loc de muncă, iar peste ani, cel care mi-a pus coroana de jurnalist de reportaj literar, pentru ani de zile, a fost scriitorul Mircea Cavadia. Sigur că am publicat și până în 1990. Avea Ionel Bota , omul care ne-a îndrumat primii pași spre presă, avea mașină de scris și-mi dactilografia textele la , Cenaclul ”Accente” și o revistă,”Foaia Oraviței”, trasă la un copiator rudimentar. Acolo ne publicam creațiile din acele vremuri.
IOAN VASIU : – Când ai debutat ca scriitor ?
NICOLAE PĂTRUȚ : – Ioane, îți repet, nu mă consider scriitor. Toate cărțile mele sunt de reportaj literar și, mai recente, de poveste -reportaj, dar reale, cu personaje care au existat, cu numele lor adevărat. Nu-mi place ficțiunea. Nu o iubesc și nici nu o pot scrie. De fapt, ce nu iubesc, nu pot pune pe hârtie. Cred că acesta e mesajul Divinității pentru mine. Să scriu despre ce mi se dăruiește, ca să rămână mărturia trecerii noastre prin lume, și nu despre situații imaginare .Eu cred că poți fi vizionar prin adevăr, nu prin închipuiri . E adevărat, câteodată, m-am îmbrăcat cu hainele de duminică, cum zicea regretatul tău prieten, Ioan Nicolae Cenda, adică am scris poeme. El zicea că poezia este haina de duminică. Și, datorită poemelor, scrise pentru mama și muzele din viața mea, cred că am fost catalogat și scriitor. Criticii îi salut, dar nu-i sărut, nu-i ling, nu-i împing. Îi las să-și mănânce pita lor, așa cum cred, si cum simt. Nu le trimit cărti și nici nu îi rog sa îmi scrie despre ele prin gazete. Dacă mă nimeresc, pot scrie ce doresc. Imaginarul e ușor de criticat și combătut, pentru realitate îți trebuie adevăr și argumente. Ori adevărurile nu le afli la telefon și nici pe internet. Trebuie să mergi la rădăcină, ceea ce, în lumea noastră comodă, e greu, greu de tot. Și ca să revin la întrebarea ta, cred că debutul scriitoricesc a fost în 2012, la Strasbourg, la librăria Kleber, de ziua națională a României, de fapt a fost pe 30 noiembrie, când am lansat cartea ”Mama o lacrima de cer ”, o carte scrisă la două mâini cu o fata din Maramures, Ileana Vlad și tradusă în franceză de universitara Dorina Chis-Toia. Nu zic că a fost premiul de valoare al carții. Ci darul destinului meu. Pentru că o lansare la Kleber, unde își lansează opera marii scriitori ai lumii (după noi era lansarea unui laureat al premiului Nobel) face mai mult decât o sută de cronici de carte, laudative. E ca o carte de rugăciuni de lăsat posterității. Așa au reușit si mama mea , țăranca din Ilidia, și a fetei din Maramures, să ajungă în lume, prin cuvânt , poezie și dragoste.
IOAN VASIU : – De ce nu ai ales o altă profesie ?
NICOLAE PĂTRUȚ : – Pentru ca asta mi-a fost menirea. Îmi zicea mama: când se naște un miel, Dumnezeu crește și firul de iarba. Pentru că am descoperit lumea din ziare. Pentru că la cinci ani, înainte de a învăța să scriu , am citit pe ziar, cursiv. Pe ziarul împrumutat de la vecinul Adam Catina, pe ziarul bunicului meu din partea mamei, din Socolari, Nicolae Rotaru. Pentru că din ziua aceea am știut despre premiul Nobel și George Emil Palade, în clasa a cincea, la fel cum am știut în ce hotel, Waldolf Astoria, a dormit Ceaușescu, la New York. Și pentru că știam astea și capitalele lumii, dascălul meu de geografie și istorie îmi dădea zece fără sa mă întrebe nimic de lecția de zi. Pentru că după ce m-am îndrăgostit de lume, am descoperit taina iubirii de adevăr. După care, totul a venit de la sine. Dar nu mai înainte de a învăța că pentru acest drum este nevoie de cărți, de multe cărți citite. Am ales să devin jurnalist pentru că e cea mai frumoasă meserie din lume. Pentru că m-a făcut să merg dimineața la muncă cu bucurie și nu îmi pasa de orele de program. Puteam să merg la ora 10, la fel cum puteam sta la muncă până la miezul nopții. Nu îmi era nici prea mult și nici prea greu. Am adorat meseria asta. Nu am avut niciodată concediu de odihna. Am lucrat și pe mult și pe puțin. Iar până am ajuns să scriu săptămânal, ani de zile, câte două pagini de ziar , de reportaj literar, am trecut cam prin toate departamentele unei gazete. Pentru că în meseria de jurnalist, chiar și când îți este greu, trăiești frumos. Cred că acesta este secretul bucuriei.
IOAN VASIU : – Care sunt publicațiile la care ai lucrat ,ca angajat sau la care doar ai colaborat ?
NICOLAE PĂTRUȚ : – Din 1990 și până mai ieri, angajat cu carte de muncă, am fost doar în trei trusturi de presă. ”Renașterea Bănățeană”, din Timișoara, ”Național” , la București și ”24 de Ore”, la Reșița. Colaborator în presa scrisă , dar și la radio și televiziune, am mai fost la ”Noi tinerii” din Reșița, ”Evenimentul zilei”, ”Flacăra lui Adrian Păunescu”, ”Ziarul agricol”, ”Ziarul politic”, ”Palia Expres” de la Orăștie , ”Graiul Maramureșului” , iar afară cum se zice, am scris pentru ziare din Serbia, Spania, Italia, Republica Moldova. Poate că am mai fost preluat și de alții, nu mai știu. Iar în audiovizual am lucrat ani buni realizator de emisiuni și corespondent pentru Radio Timișoara și TVB.
IOAN VASIU : – Ce părere ai despre faptul că numărul publicațiilor tipărite este tot mai redus, în timp ce numărul publicațiilor online sporește mereu ?
NICOLAE PĂTRUȚ : – Presa tipărită a fost distrusă de cercurile de interese. Deranja prea tare și lăsa urme. Azi e mult mai ușor. Cu un clic ștergi pagina. Înainte nu puteai topi o ediție de ziar. Presa tipărită a fost condamnată la dispariție în timpul guvernării Nastase, odată cu privatizarea Rodipetului. A murit motorul de distribuire, s-a terminat și presa scrisă. În țară mai sunt doar puține ziare județene tipărite. E mare minune cum au reușit să supraviețuiască.
IOAN VASIU : – Mai poate fi socotită presa a patra putere în stat ?
NICOLAE PĂTRUȚ : – Presa nu mai este de vreo 20 de ani a patra putere în stat. E doar iluzia unora. Când ceri bani, nu poți avea libertate. Când nu ai libertate, ți-ai pierdut puterea. Sigur, majoritatea celor din UZPR avem saci cu ani de gazetărie în spate. Știm când negrul este negru și albul alb. Nu așteptăm comenzi și nici nu scriem după dictare. Și, din păcate, nu mai poți avea putere cÂnd nu faci teren. Presă făcută la telefon sau de pe internet, nu mai este presă. Presa nu se învață doar după manual. Îti trebuie mentori, dascăli ziariști, nu dascăli dascăli.
IOAN VASIU:- De ce ai aderat la Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România ?
NICOLAE PĂTRUȚ : – Pentru că este ultimul și singurul refugiu al ziariștilor profesioniști. Pentru că aici mai poți publica ce simți, ce gândești. E o insulă fără curenți, adică fără cenzură. Dacă nu ai echilibru, e greu să fii profesionist. Și ceea ce a făcut UZPR-ul pentru cei de aici, în special pentru cei care așteaptă ultimul refugiu în gradina cu păsări albe de deasupra localităților, i se datorează, în mare măsură, lui Doru Dinu Glăvan. Eu nu sunt un laudativ, dar aceasta este realitatea.
IOAN VASIU : – Ce te nemulțumește în jurnalismul practicat astăzi în țara noastră ?
NICOLAE PĂTRUȚ : – În special lipsa celor șapte ani de acasă. Apoi, la cei tineri, superficialitatea, aroganta, lipsa de educație, de cultură, comoditatea și lipsa de discernământ. Agresivitatea și lipsa de decență și de bun simț. Nimeni nu mai face teren, toți de folosesc de telefoane, internet. Ori așa nu poți simți nici viața, nici omul și nici lumea despre care vrei să scrii. Nouă ne pasa de oameni, pentru ei scriam. AZI NU LE MAI PASĂ. Cu omul nu te poti juca. Cuvântul scris, tipărit, este și binecuvântare și blestem. Rămâne!
IOAN VASIU : – Ce proiecte ai pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat ?
NICOLAE PĂTRUȚ : – Nu am proiecte. Când tu îți faci planuri, strici gândurile lui Dumnezeu. Scriu ce simt, ce gândesc ,mai pun de câte o carte. Sunt pe final cu volumul de reportaje, ”Fata cu soarele în palmă”, și poate reușesc, daca mă lasă viața, să termin trilogia despre locurile mele natale. Până acum am scos ”Copil prin satul de piatră” și ”Destine printre ziduri”. Dar scriu aproape în fiecare zi. Nu ca pe vremea când eram în activitate, dar scriu. La calculator, ca să fiu în rând cu lumea, dar, sa stii, îmi lipsește ”cântecul” mașinii de scris. Și repet, numai despre realitate, despre ce văd pe unde mă mai duce viața și întâmplările, din când în când. Cu nume, cu locuri , cu întâmplări. După tine, oamenilor trebuie să le lași o busolă, un punct de sprijin și de reper. Altfel, totul ar fi un joc. Cred, o să vină vremuri când mulți nu vor mai avea jucării și nu-și vor mai permite nici jocul . Și atunci îți va rămâne doar adevărul și lumea prin care treci.
Interviu consemnat de Ioan Vasiu / UZPR