Pe strada Nieder, nu departe de râu, la marginea satului săsesc Hamruden (Homorod), se află o casă modestă. Pentru istoria Homorodului, casa de la numărul 46 are o importanţă deosebită. Aici s-a născut, la 17 octombrie 1832, Anne Simonis. Cea care avea să devină soţia unui general otoman, prima doamnă a Bucureştiului, pianistă şi compozitoare apreciată în marile capitale europene.
Anne, pianistă de la 11 ani
Povestea Annei aminteşte de „1001 de nopţi“. Chiar dacă mai mulţi istorici şi scriitori, sârbi, români sau maghiari au scris despre fabuloasa ei biografie, iar compoziţiile ei sunt încă cântate în concerte, braşovenii nu ştiu prea multe despre „Prinţesa din Homorod”. Cel care a reuşit să păstreze mai multe scrisori ale Annei, vechi de peste 150 de ani, a fost nepotul ei, Martin Binder din Rupea. Cu ajutorul lor s-au putut reconstitui mai multe detalii biografice. Annchen, cum i se spunea Annei acasă, era ultima ultima născută dintr-o familiie obişnuită de saşi. Georg Simonis şi Katharina, născută Hallas, au avut şapte copii. Georg era solist la biserică. Anne i-a moştenit talentul muzical. Fratele mai mare, Getz, era organist în sat. El o învăţa să cânte la pian. Saşii din Homorod o ascultau pe Anne cântând la slujbe încă de la vârsta de 11 ani.
Getz, profesor la institutul pentru demoazele
Într-o zi, Getz a fost surprins în patul unei săsoaice căsătorite, chiar de soţul acesteia. Gelos, încornoratul l-a luat la bătaie. Vestea s-a dus în tot satul. La sfatul preotului, ca să facă uitat scandalul, Getz a părăsit locurile natale. Fratele Anei a plecat la Bucureşti să-şi câştige existenţa dând lecţii de pian copiilor boierilor Slătineanu şi Poenaru. Ajunge profesor la „Institutul pentru demoazele Manolotti”, unde erau educate fetele din familiile avute, şi este invitat de domnitorul Gheorghe Bibescu s-o înveţe pe soţia sa câteva melodii. Georg reuşeşte să obţină o bursă pentru sora sa la Institutul de fete „Manolotti“. La nici 14 ani împliniţi, Anne ajunge să urmeze cursurile institutului bucureştean. Ana şi Getz au fost găzduiţi la o familie originară tot din Transilvania. Soţii Binder, saşi de condiţie modestă, de confesiune evanghelică, erau înrudiţi cu familia Simonis.
Bucureştiul sub dublă ocupaţie
În anul 1848, în Valahia – neunită încă cu Moldova într-un singur principat – s-a declanşat o revoluţie după moda pariziană, iar la sfârşitul lui iunie principele Gheorghe Bibescu a părăsit capitala şi a fost instalat un guvern provizoriu. Cele două ţări române, aflate sub dublul protectorat al Porţii Otomane şi Rusiei, sunt invadate. Primii care intră în Bucureşti sunt otomanii conduşi de Omer Paşa. Iar la scurt timp, trupele generalului rus Aleksei Nikolaevici Luders. După înăbuşirea Revoluţiei, Bucureştiul a rămas, timp de trei ani, sub ocupaţia trupelor turceşti şi ruseşti, care au împărţit oraşul în două zone de administrare.
S-a împiedicat în faţa generalului
Pompierii căpitanului Zăgănescu au opus o rezistenţă eroică în 13 septembrie 1848, în celebra bătălie de la Dealul Spirii. Victorioase, trupele turceşti se regrupează şi în sunetul Tubulhanalei – muzica militară – în pas cadenţat intră în oraş. În frunte, pe un falnic cal alb, cu mâna stângă sprijinită pe mânerul săbiei, Omer Efendi–Paşa. Are 42 de ani şi este unul din cei mai cunoscuţi generali turci. Generalul încruntat, cu gândul la ce avea să urmeze după ocuparea Bucureştiului, este gata să fie răsturnat în colbul uliţei. O elevă care alerga să vadă alaiul s-a împiedicat şi a ţipat. Speriat, calul se ridică în două picioare, iar Omer-Paşa abia se ţinu în şa. Aşa începe descrierea întâlnirii dintre Ana şi generalul otoman, povestită de istoricul Eugen Şendrea în volumul „Istoria pe placul tuturor”. Garda face cerc în jurul generalului Omer, de teama unui atentat. Profesoarele şi elevele privesc cu spaimă scena. De jos, se ridică tânăra Ana Simionis. Aranjându-şi rochia, privi nevinovată la paşă şi duse un deget la gură. Omer se lumină la faţă şi zâmbi. Îi reţinu şi gestul, dar şi ochii mari, albaştri.
Continuarea pe monitorulexpres.ro