Nu știu dacă în altă parte acea ostentativă, ipocrită pietate e ca pe la noi – pornire la modă și aproape nativă, dar aici, în Grădina Maicii Domnului stă în firea omului ca, măcar bianual să se lase purtat de val, să vorbească mieros, să se dea ultra-hiper-religios. Nu strâmbați din nas, știu… românii sunt credincioși, bisericoși, dar, chiar și-așa, de două ori pe an tot simt nevoia să fie firoscoși, zeloși, să ducă străvechea credință-n Dumnezeu la apogeu, să și-o arate cu o nemăsurată mândrie – chit că e mare păcat pentru un creștin să manifeste trufie! De Paști și de Crăciun ne ia pe toți, pe nemâncate, dorința de „a fi mai bun”, de a face public mare caz din „milostenie și cumsecădenie ”; ne vine să luăm un răgaz de la toate nefăcutele, deși un an întreg ne-am dedulcit la ele. În preajma celor două mari praznice devin aproape umani toți „cuivicii” și sceptic-mântuiții din oficiu și din servicii, curge numai lapte și miere din ecrane, e tot o „pace” și o „sufletească înălțare”!… (Mă rog, ne mai ia cu fariseică pioșenie și de câte o zi onomastică, unde primează chiolhanul, nu sfântul și-a lui pomenire!) „Orice generalizare este falsă… inclusiv aceasta”, o știm de la Mark Twain, cel cu limba și mintea ascuțite, cum probabil este doar parțial adevărată afirmația potrivit căreia „românii s-au născut creștini adevărați”, nu doar cu numele, ci practicanți asumați. Dacă-i așa, se pune o legitimă întrebare: cum facem de creștineștile învățături și dogme, nu se regăsesc în fapte, cum de le facem uitate?!?
Anul acesta am avut parte de încă un prilej de fariseică manifestare ca la carte: cea de a doua vizită pe pământ românesc a Episcopului Romei – de data asta Papa Francisc! Pentru creștinii adevărați, cei cu fior și adâncă simțire a fost o bucurie, iar pentru… „disimulați” un uriaș prilej de scamatorie, de a se transforma cât ai clipi din apologeții dezbinării și ai urii în cei mai serafici mesageri ai înțelegerii și iubirii. Mai ca-mi venea să leșin de râs când îl văzui pe chiriașul Cotrocenilor (cinste lui, merge duminică de duminică la biserică, deși nu pare să înțeleagă mare lucru din ce se predică, de vreme ce, în loc să fie un bun creștin, „făcător de pace”, se dovedește un… păgân care răspândește dihonie!), cu rânjetul candid, fălosindu-se pe lângă „omologul său”, Suveranul Pontif! Căci Papa este și șeful micului Stat Vatican pe care mocanul sibian l-a luat de egal! (Ba, chiar, la plecare, s-a gândit și să-l ghidoneze, superior, către covorul roșu, destinat VIP-urilor, numai că i-a tăiat elanul un monsenior!). Nu are rost să înșirăm erorile de protocol și nici să criticăm iarăși, inutil!, ținuta primei doamne Carmen, înțolită de data asta mai puțin „nasol” – râdem de Veorica, dar fu singura îmbrăcată cum cere rânduiala! –. Să remarcăm însă cu câtă frățietate s-au înșirat politrucienii noștri (pitiseră cuțitele la spate!), ce aere de sfioși, de îngerași duioși au afișat în priviri, cât păreau de uniți și de copleșiți de pozitive trăiri! La fel cum nu are sens să răspundem destul de multelor voci care încă se întreabă ce a căutat pe la noi „domnul Papă”! Și-aici nu mă refer la troglodiții mi(s)tici, genul Fecali, care au demonstrat încă o dată că nu au nimic în comun cu creștinii, ci la analiștii autentici care voiau să descopere, dincolo de cuvinte, niscaiva interese și „manevre oculte”; nu luăm în seamă nici încercările de mediatică intoxicare, cortegiul de tentative de defăimare, din fericire eșuate, nici gafele unor prea emoționați „oameni de televiziune”, care făceau confuzii impardonabile între „rit” și „religie”, amestecând de-a valma noțiunile și scăpând câte-o erezie de stăteau ploile! Nici observațiile privind „papalele populisme, pe care unii, mai în glumă, mai în serios le-au calificat drept… PSD-iste!, nu are rost să fie în vreun fel analizate. Ar fi pierdere de timp și, abia astfel, cu un dram de noimă creditate. (Omul Jorge Mario Bergoglio, călugărul franciscan devenit Papa Francisc este de felul său, prin naștere și educație, un tip empatic, normal, fără stranii patetisme, firesc. Nici nu vă imaginați cât deranj fac „obiceiurile” lui la Vatican, unde duce o viață ca de simplu mirean, obligându-i pe măriții cardinali să-și amintească de misiunea lor religioasă și să redevină oameni!). Papa Francisc ne-a arătat calea spre noi înșine, iar în „concluzia” vizitei, rostită-n avion, la întoarcere, și pericolele care pândesc în lume. Că noi suntem dintre aceia care auzim bine, dar cărora pe o ureche le intră și pe alta le iese, asta e altă discuție!
Deci, a treia oară într-un an fuserăm, la unison, tot un umanism și-o iubire, ce mai, a urlat ecumenismul în în piepturi de români, ne simțeam laolaltă frați și mai buni, plutea toleranța în aer! Asta, desigur, o crede numai vreun fraier care nu știe că la noi nicio minune mai mult de trei zile nu ține! Doar nu era să facă vizita Papei excepție! Ca la un semn, după ce avionul cu Suveranul Pontif în aer s-a înălțat, s-a auzit un „ufff!”, semn că ne-am ușurat, povara „cumsecădeniei” ni s-a luat și că puteam reveni la… oile/ politicienii, partidele și metehnele noastre cele de toate zilele.
Obosit de atâta duplicitate câtă a trebuit să afișeze, Iohanis s-a dezlănțuit: prea fusese eclipsat de Papă, așa că a ieșit la rampă, degrabă, și s-a pus pe afurisit PSD-ul nenorocit! Acuma, după ultimele manevre arătate, zău, că i-aș da dreptate; mie așa îmi apare – un monstru hăcuit! și iarăși cu Klau(nu)s o opinie am împărțit – sincer, mi se face frică, să nu devin și eu vreun soi de Führelică! –: social-democrații n-au înțeles nimic din ce au pățit! Altfel cum s-ar putea interpreta una ca asta: pocnit în moalele capului de electorat, pentru că s-a dovedit arogant, că a făcut, inclusiv pe rețelele de socializare, o campanie pozitivă și moale, în vreme ce dinspre opoziție veneau valuri de… ură contra PSD, când toate indiciile arătau că doar agresivitatea, demonizarea și sudalma câștigau!, să fie Năstase, cel etichetat de Iliescu drept „Arogant”!, întâiul chemat să te sfătuiască ce și cum e de îndreptat?!? E cel puțin ciudat, dar explicat acum, că și programul de guvernare a sucombat, odată cu cel mai recent puci, venit după câteva altele, când s-a dorit de „odiosul Dragniea” o evidentă lepădare; mai nou și-au dat în cap cu Vâlcov și asociatele, semn că pe Guvern nu pare să-l încurce… vertebrele. Și pentru că poziția „ghiocel” e tot mai regulamentară, s-ar putea ca PSD să fie lăsat să se mai joace în voie nițel…Măcar o vară. Alții nu se îhamă la treabă! Deocamdată liderul PNL Sică Mandolină – Orban e ocupat să se bată cu Rareș Bolovan, care pare să-i tragă discret preșul de sub picioare; cu tupeu și exaltat (era un „praf” în studioul în care a lucrat!…) bate cu pumnul în masă, se cere șef la Capitală, dar numai dacă toate condițiile…care sunt una singură! i se respectă – să fie el primul care în PNL face… dictatură! (Clujeanul care nu fu în stare să îi învingă pe USR-ăi în orașul de pe Feleac, după ce i-a venit lui Bușoi de hac, vrea să-și ungă oamenii pe post, că alegerile de partid i se par un obicei prost.) Iar, Orban, care, ca și Bolovan, nu este parlamentar, trebuie să se ocupe și de... mama ei de moțiune, să dea la electorat bine!
Văzând și cum se înjură Neamțu de la PNL cu prâslea Caralitru – USR, cum își dau unii altora în cap cu placuța auto suedeză și se scuipă ca o gașcă maidaneză… îmi vine să cânt așa, precum Maurice, DJ Yolo zis „… Am pierdut tot când ai plecat/Nici soarele nu-i pe cer/Şi n-am să mă mai trezesc /Ca să îţi zâmbesc/Te pup, pa-pa!” Te pup, Papa, noi rămânem pe-aci cum ne-ai găsit, cu ploaia și cu dezbinarea!
CRISTIANA CRĂCIUN