După încercarea de „recuperare” integrală a „Necunoscutului scriitor Virgil Ierunca” (Aius, Craiova, 248 p.) datorată consacratului tandem critic în materie, Mihaela Albu – Dan Anghelescu, iată o nouă lucrare dedicată aceluiași critic literar, eseist și publicist, „APROAPE TOTUL DESPRE VIRGIL IERUNCA” (Cartea Românească, 2021, 511 p.) semnată de prof. dr. Alexandra Florina Mănescu din Tg.-Jiu (n. 1990). Cercetarea este o teză de doctorat coordonată de Nicolae Manolescu, la Școala Doctorală „Litere” din cadrul Universității din București, care, în fragmentul de pe coperta a IV-a, apreciază lucrarea drept „cea dintâi cercetare doctorală consacrată lui Virgil Ierunca”. „Totul este riguros, exact (…), autoarea restabilește realitatea peste tot, cu document în sprijin”, teza fiind în general „un monument de acribie”, „înspăimântător de minuțioasă”: „Rareori am coordonat o teză de doctorat atât de temeinică și de exhaustivă”, deși „se pot da și alte interpretări scrierilor lui Ierunca” și „e puțin probabil să mai fie descoperite date noi legate de scriitor”.
Ce aduce nou Alexandra Mănescu în această lucrare de doctorat apreciată cu „Summa cum laude”? Pentru că, nu-i așa, orice teză de doctorat trebuie să aducă o noutate (în documentare, în interpretare, în viziune etc.), dincolo de compilațiile și bătutul apei în pive goale, generând satisfaceri de orgoliu, împăunări, interese pecuniare etc.
De la început trebuie evidențiată vocația tinerei profesoare de a scotoci arhivele locale și naționale, Capitolul întâi, „Virgil Ierunca – Tablou biobibliografic”, îi prilejuiește autoarei ample cercetări de teren în comuna natală a scriitorului și la Direcția Județeană Vâlcea a Arhivelor Naționale, stabilind că data exactă a nașterii este 25 august 1920, în satul Popești, comuna Ciumagi, astăzi Lădești (și nu „16 august, în Lădești-Vâlcea”, dată asumată de însuși scriitorul, după cum întâlnim în studii, dicționare și enciclopedii). Autoarea transcrie date din Registrul stării civile pentru nașteri din 1919-1920, existent în arhiva Primăriei comunei Lădești – Vâlcea, aducând precizări genealogice și onomastice în legătură cu familia Dumitru Untaru (1888 – 1975) și Maria născută Neagoe și adoptată Țuicu(1898- 1984), părinții lui Virgil Untaru, al patrulea după cei trei fii născuți morți.
Apoi, tot printr-o cercetare la surse – și, nota bene, tot în premieră -, autoarea ajunge la Registrul matricol al Școlii Primare „Nicolae Popilian” din comuna Lădești, fotocopiind filele matricole respective, după care consultă Fondul Liceului de băieți „Alexandru Lahovari”, stabilind anii școlarității (1932-1940), ultimii doi ani ca elev particular, susținându-și examenul de bacalaureat în septembrie 1940. Sunt înlăturate, astfel, unele afirmații potrivit cărora adolescentul ar fi urmat ultimii doi ani la Liceul „Spiru Haret” din București, finalizându-și apoi studiile universitare în 1943! Urmează, în anii războiului, Facultatea de Filosofie și Litere de la Universitatea din București (1940-1944), susținându-și licența în 1946. Între timp începuse să publice, debutând în jurnalism la cotidianul „Timpul” (1942), condus de fostul ministru de externe Grigore Gafencu, devine apoi redactor la ziarul anti-nazist „Ecoul”, colaborator la „Vremea”, numele lui fiind întâlnit în „Revista Fundațiilor Regale” și „Viața Românească”. Va fi redactor la oficialele regimului comunist „România liberă” și „Lumea”, dar își dă repede seama că „regimul comunist adus în dubele Armatei Roșii nu corespunde absolut deloc cu speranțele pe care eu și alții le-am fi putut avea (în timpul războiului mă consideram troțkist) și că de fapt era vorba de un fascism roșu.” Opoziția lui era „ireductibilă ideologiei comuniste”, de aceea hotărăște să plece în Franța, nu ca disident ci pentru a-și continua studiile. Se bucurase de recomandarea lui Petru Comarnescu și tocmai câștigase o recompensă de 5000 de lei din partea Senatului Facultății „pentru merit și sârguință la studiu”, având și legitimație de „ziarist”. La Paris o reîntâlnește pe tânăra Monica Lovinescu, cunoscută „amical și conjunctural”, din țară, cu care se va căsători în 1952. Din 1951 până în 1974, la suprimare emisiunilor pentru Est, este redactorul cultural al emisiunilor în limba română pentru străinătate ale Difuziunii Franceze („«cariera» mea radiofonic-literară i se datorează în întregime lui Virgil”, va declara Monica Lovinescu în volumul „La apa Vavilonului”, Humanitas, 2010, pp. 167-168), apoi cercetător la Centrul Național de Cercetare Științifică (secția filosofie-estetică). A fost și secretarul de redacție al ziarului „Uniunea Română” înființat la Paris de generalul Rădescu în colaborare cu Grigore Gafencu. Va colabora la „România”, organul Comitetului Național Român de la Washington condus de C. Vișoianu, și la multe alte periodice ale exilului românesc, fiind în comitetul de redacție, precum revista literară „Luceafărul” (1948-1949), „Ființa Românească” (1963-1968), „Caiete de Dor” (1951-1957), „Limite” (din 1969), „Ethos” (din 1973). Autoarea adaugă la tabloul biobibliografic „autobiografia lui Virgil Ierunca, pe care o prezentăm în premieră”, parte a capitolului „Virgil Ierunca în amintirile prietenilor”. Dintre cele nouă cărți de autor, reținem „Românește” (1964, 1991), „Pitești”/ „Fenomenul Pitești” (1981, 1990, 1996), „Subiect și predicat” (1993), „Dimpotrivă” (1994), „Semnul mirării” (1995), „Trecut-au anii… Fragmente de jurnal. Întâmplări și accente. Scrisori nepierdute” (2000), „Poeme de exil urmate de Tălmăciri” (2001). În aceeași bibliografie regăsim menționată publicistica lui Virgil Ierunca: „înainte de 1948”, cea din exil (1947-1989), precum și cea de după 1990, precum și activitatea de „coautor” la antologii, istorii, dicționare, enciclopedii etc., apărute majoritatea în străinătate.
Un veritabil spectacol documentar avem în capitolul al doilea în care autoarea aduce în pagină zeci și zeci de documente privind tandemul de „dușmani ai poporului” Virgil Ierunca – Monica Lovinescu. Astfel sunt cercetare aceste fonduri de documente din Dosarele Securității, din Arhivele Naționale ale României și din Arhiva, foarte importantă, a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (fond alcătuit din 98 de dosare) – „una dintre cele mai importante arhive pentru exilul românesc”. Citim cu stupoare copii după scrisorile adresate tânărului de iubitele lui, total diferite, Angela Pistol, copilăresc sensibilă (colegă de liceu, la 16-20 de ani) și Marta Antoniu, rațional-convențională (din 1943-1944), care se va căsători în 1950 cu Paul Georgescu. Precum și corespondența purtată de scriitorul, rămas în exil, cu părinții, cu Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, mama Monicăi, în perioada 1952-1958 (peste 40 de texte epistolare) etc. După arestarea Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, în anii 1959-1965, Monica și Virgil nu au mai corespondat nici cu părinții din Lădești-Vâlcea, temându-se ca aceștia să nu fie și ei arestați. Apoi, până la moartea tatălui, fiul de la Paris a corespondat cu părinții săi, Elena Untaru dorind să-și mai vadă o dată feciorul, dar vizita nu a mai avut loc.
Merită toată atenția notele și rapoartele Securității, dosarele de urmărire informativă începând cu urmărirea locală și devenind „obiectiv” de interes național. Dorind cu tot prețul să pună mâna pe „fugarul” Ierunca, care în emisiunile radiofonice demasca natura hidoasă a regimului totalitar de la București, supliciile inimaginabile la care torționarii de la Pitești (și nu numai) îi supuneau pe deținuții politici, urmărind extirparea „dușmanului de clasă”, în general natura criminală a unui regim adus pe tancurile sovietice, Securitatea a recurs la o urmărire draconică. I s-au interceptat scrisorile, i-a fost supravegheată familia, iar când părinții, în toamna lui 1969 l-au vizitat la Paris, aceștia au fost însoțiți de un informator „Pavelescu Doru”/ învățătorul Tudor Nicolae din Lădești, prieten de familie (neutralizat, însă, de Ierunca, încă de la aeroport, indicându-i hotelul la care îi plătise sejurul parizian, pe părinți luându-i acasă la el): „Cu părinții lui Ierunca va pleca la Paris și informatorul nostru despre care este vorba în scrisoare și care va fi instruit înainte de plecarea în Franța, cu toate problemele ce le va rezolva acolo”, raporta „lt. Colonel Poiană I.”, cu precizarea că „Ierunca este urmărit în mapă de lucru de către noi și este în atenția D.G.I.E. și Dir. a III-a, pentru activitate dușmănoasă dusă împotriva statului nostru.”
Mai mult chiar, între cei veniți din țară interesați să discute cu Virgil Ierunca, Securitatea plasase un tânăr lector de română (la Skopje), pe numele acoperit „Dinu”, care, după o misiune îndeplinită prin Germania (îl contactase pe Gelu Ionescu) se întâlnește cu exilatul la Paris, într-o cafenea, pe 19 iulie 1984. Agentul încearcă să-i câștige încrederea, prin punerea în discuție a unor scriitori din țară și oferindu-i o recentă carte „Antologia poeților olteni”, ei propunându-și să-și trimită reciproc cărți. Ajuns în țară, acest „Dinu” / Deaconescu face un raport amănunțit despre „fugarul” Ierunca, propunând „răpirea” acestuia și oferind soluții pentru îndeplinirea acestei „operațiuni” (agentul nu e decât un cadru didactic al Universității din Craiova care în perioada 1984-1986 a fost lector la Skopje, autor al „Antologiei” oferite „denigratorului permanent al realităților românești” de la postul de radio „Europa liberă”, subredacția din Paris, stabilit „ilegal” în Franța. Între victimele acestui informator travestit în „cadru didactic”, amintim pe Emil Cioran, Virgil Ierunca, George Tomaziu (nepotul lui George Enescu, condamnat la moarte ca spion englez şi salvat cu mare dificultate de către unchiul său), George Uscătescu, Gelu Ionescu (nepotul cam „pârât” al dramaturgului Eugen Ionescu) ș.a.
Sau un al caz, notoriu, din 1974, al informatorului cu nume conspirativ „Brătescu”, recurgând la „înregistrări pe bandă magnetică” – „nimeni altul decât Adrian Marino”, care trecuse înainte pe la Amsterdam (cu aprobare de unde și de la cine mergeau acești intelectuali în Occident și ce condiții li se impuneau?!)… Criticul de idei literare informează despre „poziția total ostilă regimului din România”, „obiectivul” dovedind o virulență sporită față de întâlnirea precedentă (1973), vorbind „denigrator despre libertatea de expresie în scris”, considerând că în România „există un regim de teroare și că lucrurile se agravează pe zi ce trece” și proferând „injurii grave la adresa unui anume tovarăș din conducerea de partid și de stat”… Astfel de încondeieri, observă cercetătoarea arhivelor, sunt azi „folositoare și edificatoare în definirea lui Ierunca”…
Multe informații sunt făcute „de diferite persoane din Lădești și de foști colegi ai acestuia (de liceu, de redacții)” sau chiar de „prieteni” din exil, care fac pe plac agenților de Securitate, precum „Pavelescu Doru”/ „Ion Gheorghe”, preot G. Vețeleanu, „Ion Turcu”, „Barbu Maria”, „Anton”, „Vasilescu N.”, „Sandu”, „Buga Nicolae”, „Cosma Ovidiu”, „Petroniu”, „Gașpar”, „Marcel”, „Costea” ș.a.
„Indiferent de ani și de semnatari, – scrie autoarea, reiterând pasajul, v. pp 237 și 252-253 – în perioada 1953-1990, dosarele din Arhiva CNSAS demonstrează că Virgil Ierunca a fost unul dintre cei mai urmăriți, poate chiar cel mai urmărit, reprezentant al exilului românesc.”
S-au încercat asupra lui, dar și asupra Monicăi Lovinescu, agresiuni fizice, de mare ecou în epocă, chiar o încercare de asasinat, demascând fața criminală a regimului. „Securitatea din România – scria Paul Goma – s-a jurat să aibă capetele Dnei Monica Lovinescu și Dlui Virgil Ierunca. Mai ales de la difuzarea despre Pitești (închisoarea în care, între 1949-1952, studenții români au fost supuși unei «reeducări» pe care nu au cunoscut-o nici rușii, nici chinezii, nici ostașii americani căzuți prizonieri la coreeni).” Deși va scrie și Virgil Ierunca despre „Fenomenul Pitești” în 1981, în 1977 la Radio „Europa Liberă” se difuzau fragmente cu ororile comise acolo, probabil din cartea lui Dumitru Bacu, „Pitești – centru de reeducare studențească” (Madrid, 1963).
Indiferent că este vorba de dosare privind urmărirea locală, urmărirea pe țară sau urmărirea informativă individuală, deschise în perioada 1953-1971, scopurile au fost „identificarea și arestarea lui Virgil Ierunca.” „Transfugul” știa ce îl așteaptă, de aceea în scrisoarea din 17 iunie 1973, adresată tatălui său, care obținuse „aprobări” prin solicitări către conducerea superioară de Partid și de Stat (se adresase în persoană chiar lui Ceaușescu!), Ierunca își admonestează tatăl, prevenindu-l să nu mai insiste, întrucât el nu realiza anumite lucruri: „Scrisoarea dumitale din 9 iunie m-a întristat și m-a înfuriat și pe mine și pe Monica./ Mă văd silit – cu tot respectul și cu toată dragostea pe care o port bătrâneților Dumitale – să te anunț că, în cazul când vei mai continua să iei inițiativa în numele și pe socoteala mea, cu mare, foarte mare părere de rău, voi înceta orice corespondență cu Dumneata. (…) În caz că ești silit s-o faci, te rog să transmiți celor ce te obligă să procedezi la altfel de demersuri, că eu nu voi veni în țară nici când Șahul Persiei m-ar invita personal.(…)// Să fim deci bine înțeleși și odată pentru totdeauna: te rog pentru ultima oară să nu mai faci nicio scrisoare nici un demers vreunei autorități din România sau din Franța în ce mă privește.” Scrisoarea se sfârșea cu întrebarea privind „venirea mamei” în acea vară, după 15 august fiind plecați în străinătate…
Conducătorul acestei teze de doctorat, gratulat la superlativ ,deși nu mai era cazul („cel mai mare critic literar român contemporan” etc.), a cunoscut bine familia Monica Lovinescu & Virgil Ierunca, având „o relație specială”, Nicolae Manolescu și Eugen Simion fiind considerați îndeobște „modele de critică literară, întrucât scriu numai despre cărțile bune și importante ale momentului”. În „Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc” (2014, pp. 345-346), N. Manolescu scrie pe drept că „Ierunca este, de altfel, cel dintâi care vorbește despre generația 60”. Într-o ediție franceză, în trei volume, a „Istoriei literaturilor” (1957), Ierunca va compune (spre prompta dezamăgire a „optimistului” G. Călinescu!) un întreg capitol dedicat literaturii române, observând că, după 1947, literatura română „va fi realist-socialistă sau nu va fi deloc” și că, bazat pe exemple valabile și azi, abia cu intrarea în scenă a „generației 60” are loc „renașterea” poeziei, romanului, criticii literare (II. „Littératures occidentales”, Encyclopédie de la Pléiade). Paginile respective sunt traduse și se regăsesc în Anexa 3 a lucrării.
În capitolul al III-lea, „Virgil Ierunca în amintirile prietenilor”, autoarea trece în revistă câteva nume atât din vremea de dinainte de plecarea la Paris (Lucian Bădescu, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Dinu Pillat, Marin Preda, N. Steinhardt, Mircea Popescu, Mihail Ralea, Mihail Fărcășanu, desigur „logodnicele” Angela Cerna-Rădulescu și Martha Antoniu), cât și acelea din vremea exilului (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Ioan Cușa, Mihai Cismărescu, Nicolae Petra, Nöel Bernard, inclusiv N. Manolescu, Gabriel Liiceanu, Mihnea Berindei, Vasile Popovici, Doina Jela, Vladimir Tismăneanu, Al. Niculescu, Paul Goma ș.a.). Nu sunt uitați „ne-prietenii”, inamicii, denigratorii: Jacob Popper, Edgar Rafael securistul, Ion Caraion, diabolicul Nicolae Pleșiță și „lătrăii de serviciu”…
Nu lipsesc, desigur, din acest amplu tablou al receptării, cei care au scris de-a lungul vremii despre Virgil Ierunca, de la Nicolae Manolescu și Mihai Zamfir, la Marin Preda, Gh. Grigurcu, Sanda Cordoș, Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu, Dorin Tudoran, Mircea Mihăeș, Mihai Pelin, Astrid Cambose, Doina Jela (ultimele două cu valorificarea cunoscutelor „epistolare” din relația mamei Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu cu fiica Monica (și ginerele)
Interesant găsim și Capitolul IV, „Jurnal în oglindă: Virgil Ierunca despre Monica Lovinescu, Monica Lovinescu despre Virgil Ierunca”, punctând „iubirea mare și distinctă” dintre două consacrate „voci” est-etice, fiecare cu personalitatea ei, dar concentrate într-o acțiune comună de salvgardare a culturii și valorilor românești într-un moment de cumpănă al istoriei noastre postbelice.
De reținut și interviul acordat autoarei de Vasile Popovici, fost consul la Marsilia și vreo trei ani consilier la ambasada de la Paris (unde un Mihnea Berindei, viitorul executor testamentar, organizase protestele împotriva regimului ceaușist), un apropiat al familiei din str. Pinchon 8, arondismentul 9, care, întâmpinat cu un amplu citat „încărcat de patosul demonstrației”, observă el însuși la Virgil Ierunca acel „patos al scrierii (…) existent în toate scrierile, nu doar în capitolul despre literatura română”. Cam cu un pathos asemănător mi se pare redactată și lucrarea Alexandrei Mănescu, adică marcată de acel elan tineresc care ar putea deranja pe unii mai vechi cercetători în materie (deși cam neconvingător, deja citesc o indignare a Doinei Jela privind titlul „orgolios” și „triumfalist” – „Aproape totul despre…”). Astfel de indignări (de felul „noli tangere meos circulos!”) sunt explicabile, dar nu înțelegem cum numele satului Ciumagi este transcris „Ciumeți” și de ce nu am acorda credit cercetărilor de teren și de arhivă, în care autoarea își dă măsura de cercetător credibil! Căci, dacă textele din arhivele Securității, ordonate azi pe diferite fonduri, existente separat, rămân în continuare „investigabile” și deschise unor noi reinterpretări, noutățile absolute din „Tabloul bio-bibliografic” privind data nașterii, mărturii ale unor „lădeșteni” care încă sunt în viață, cu documente din arhive particulare, contribuția la denumirea liceului din Lădești, ori cercetările amănunțite din Arhiva Liceului de băieți „Al. Lahovari” din Râmnicu-Vâlcea, lămurind pe deplin o etapă importantă din formarea intelectuală a scriitorului – toate acestea sunt de apreciat la adevăratul efort întreprins.
Pe când, însă, o abordare și a OPEREI propriu-zise, implicând altă metodă de lucru, alt instrumentar ?
Se știe că Virgil Ierunca și Monica Lovinescu au lăsat Statului Român toată averea, bunurile mobile și imobile: apartamentul familiei Lovinescu de la București, str. Kogălniceanu nr 49, vis-a-vis de Facultatea de Drept (donat Fundației „Humanitas-Aqua Forte”), casa din Paris din strada „Francois Pinton” 8, arondismentul 9 (pentru studenții beneficiari ai bursei „Ierunca-Lovinescu”, instituită de Guvernul României în 2016), casa părintească a lui Virgil Ierunca și terenurile aferente (cedate Elisavetei Cocorăl), biblioteca lui Virgil Ierunca dinainte de plecarea la Paris (împărțită între Geo Dumitrescu, cunoscuți și vecini din Lădești), biblioteca și discoteca soților Monica Lovinescu & Virgil Ierunca donată Universității din Oradea (8000 de volume, 5300 periodice, 1250 discuri), 1250 cărți, majoritatea cu dedicații, lasate Uniunii Scriitorilor din România, 1500 volume Bibliotecii Facultății de Științe Politice din București – Colegiul „Noua Europă”…
Gabriel Liiceanu și Mihnea Berindei au fost aleși executori testamentari de Monica Lovinescu, dar, cum Berindei a vrut o reîntâlnire cu donatorii, „singurul rămas să gestioneze toate valorile celor doi este filosoful Liiceanu”…Încercând să ia legătura cu acesta, autoarei nu i s-a răspuns la mesaj, cum nici alți literați contactați tot electronic nu au facut-o, precum Gh. Grigurcu s.a….
*
Desigur, cercetătoarea este încă tânără, aflată la a doua sa carte după o primă luare de contact cu materia de studiu, „Exercițiu amnezic: Virgil Ierunca” (Editura Academica Brâncuși, Tg.-Jiu, 2012, 173 p.). Nu a cunoscut viața diasporei românești decât din cărți, nu precum alții, mult mai experimentați și împovărați de bio-bibliografiile unor mari nume din exilul românesc, care au trăit mai mult sau mai puțin la Paris sau New York (precum Doina Jela sau Mihaela Albu, ca să ne oprim doar la aceste nume de încredere), investigând de-a lungul vremii o plajă mai largă din viața culturală a diasporei românești (și nu numai din Franța), în lucrări cu abordări destul de convingătoare și interesante.
Elanul tineresc de care vorbeam și, pe alocurea, un anume „sentimentalism” își pun, desigur amprenta, pe scrisul de acum al Alexandrei Mănescu (dincolo de formulări precum: „Eroarea constă, așadar, în precizarea greșită a datei de naștere a lui Virgil Ierunca”, p. 15), dar nu este exclusă o reluare a lucrării, într-o mai ordonată structurare a materiei, ferită de accentele febricitare amintite, inclusiv de un anumit didacticism care nu are ce căuta într-o cercetare științifică de asemenea natură, și, desigur, de gratitudini exprimate „summa cum laude”… De ce prezenta lucrare ar constitui „apogeul dezvoltării mele intelectuale”!, când, suntem convinși, că autoarea, dincolo de începutul bun și credibil pe care îl face, are în față o viață întreagă, cu siguranță, izbânzi noi și noi. Această posibilă „culcare pe lauri” nu cred că este decât un acces de personalism tineresc, care va atrage priviri iscoditoare și critice, de care dorim să nu aibă parte: „Coordonarea cercetării de către Domnul Academician înseamnă pentru mine apogeul dezvoltării mele intelectuale! Consider că nu poate exista o mai mare satisfacție pentru un tânăr profesor și cercetător decât obținerea doctoratului sub conducerea științifică a Domniei Sale. Excelentissime et honeste magister, vobis summas gratias refero!” Parcă un eu străin, îmbătat de sine, vorbește aici, și nu conștiința unui cercetător abia intrat în nebănuitul „Rai” al Arhivelor Securității… Dacă textul din N. Manolescu de pe coperta IV reproduce/ ilustrează referatul în cauză (astfel am procedat și noi cu „Poezia lui Lucian Blaga”, o teză susținută sub coordonarea lui Eugen Simion, în 1995, punând, însă, ca prefață, referatul criticului-redactor Aurel Martin!), nu cred că dl Manolescu a văzut și „Introducerea”.
De asemenea, exprimarea de un nepotrivit context că protagonistul nu și-a dorit să fie „un făcător de cărți”, cartea de față fiind, declară autoarea, „traversată din sub-text și până la para-text de sentimentul recunoștinței”, cu specificarea ce se subînțelege: „Era timpul ca alții să fie generoși cu Virgil Ierunca!” Un cercetător nu trebuie să fie „generos”, ci „exact”, riguros, mereu incitat în prețuirea și admirația sa, fără efuziuni sentimentale pe alocuri, rămânând, sine hiatu, concentrat asupra preocupărilor sale, primind cu atenție atât „validarea” cât și observațiile critice. Altfel, el se însingurează într-un orgoliu de sine, fapt ce marchează și rezultatul cercetărilor.
Nu credem că profesoara Alexandra Florina Mănescu își va singulariza destinul literar, o cunoaștem de peste zece ani, când și-a efectuat practica pedagogică într-o unitate liceală, unde i-am dat să susțină o lecție despre „simbolismul românesc” (cl. a XI-a). Stăruitoare în studiu, cu plăcută deschidere către relaționarea umană și profesională, poate prea cutreierătoare de lume virtuală (apelează de multe ori la adrese http://www și la servicii de internet) și prea risipită, ni se pare, în dispoziția de a participa la „conferințe și simpozioane” de tot felul, la „proiecte de cercetare” etc. – în profesia aleasă toate concură la realizarea „punctajului”, nu?! – , profesoara de gimnaziu Alexandra Florina Mănescu (cu apreciate atitudini publice în „România literară” față de unele excese și aiureli reformiste din învățământul românesc de azi!) confirmă o vocație de filolog documentarist și rămâne să depășească noi praguri în cercetarea literară, dincolo de mândria steagului înfipt și de complacerea într-o autosuficiență de nedorit.
De lăudat și partea substanțială de Anexe (pp. 353-511), reproducând, din arhive oficiale și particulare, fotografii de familie, facsimile după scrisori, cărți poștale, materiale olografe și dactilografiate, acte de stare civilă, foi matricole etc.
„Aproape totul despre Virgil Ierunca” este, desigur, un început destul de convingător, o carte incitantă, care recuperează din fondurile dedicate respectivului cuplu de critici literari, existente în arhivele românești, date importante, unele cunoscute, altele inedite, toate chemate să portretizeze un „transfug” de seamă din exilul românesc parizian, care și-a revăzut Țara, împreună cu Monica Lovinescu, după mai bine de patru decenii, urnele cu cenușă ale acestora, decedați la Paris (Virgil Ierunca + 28 septembrie 2006; Monica Lovinescu + 21 aprilie 2008) aflându-se azi în cavoul familiei Lovinescu de la Fălticeni.
Să observăm cu acest prilej că lucrări despre Virgil Ierunca nu sunt multe în cultura română, cu atât mai mult volumul de față (sa-i zicem „Virgil Ierunca in dosarele Securității”) este o abordare documentară destul de interesantă, din care nu lipsesc aspecte clarificate privind data nașterii (corectată fără dubii), copilăria, anii școlarizării liceale si universitare etc. Apoi, cercetarea în arhive, identificarea documentelor, aducerea în pagină și comentarea lor – toate acestea înseamnă nu numai trecerea doctoratului con brio, ci afirmarea pe tărâmul autentic al unui spirit bine situat și corect îndrumat, de la care sunt de așteptat abordări cel puțin de același nivel. Felicitări pentru reușită tinerei profesoare din Târgu-Jiu, izbândind acest doctorat strălucit sub coordonarea acad. Nicolae Manolescu, prezidentul breslei noastre scriitoricești!
*
Nu putem încheia fără a preciza că, în urma scrisorii noastre adresată Monicăi Lovinescu, la Paris, prin februarie 2006, am primit, în seara zilei de 9 martie 2006, pe la orele 19,00, un telefon – era vocea inconfundabilă a amfitrioanei pariziene care a întrebat de „dl prof. Cârlugea” şi s-a recomandat, ca la radio: „Aici e Monica Lovinescu.” Printre cele confirmate, mi-a spus textual: „Îmi pare rău că v-am lovit!” A transmis salutări şi urări de sănătate mamei mele, cunoscută în copilărie la moșia Bălăcioilor de pe Valea Amaradiei (mama era atunci, în 2006, ţintuită la pat de o arterită obliterantă), precum şi salutări criticului literar Gheorghe Grigurcu, vecinul nostru de bloc (acestuia i le-am transmis public în aprilie, cu prilejul sărbătoririi septuagenare la Biblioteca Judeţeană „Christian Tell” din Tg.-Jiu).
Era vorba de un comentariu critic mai larg la adresa articolului meu „Modă și modele” din „Luceafărul” (14 septembrie 1985), comentariu difuzat în emisiunea „Actualitatea românească” de la „Europa liberă”, la 11 octombrie 1985, intervalul 19-20, reluată dimineața următoare în intervalul 7,00 – 8,00 (mi-am notat seara și dimineața tot comentariul). Eram admonestat de realizatoarea emisiunii pentru criticile aduse unei anume poezii practicate de unii tineri optzeciști, uneori, fără talent, ancorată într-o cotidianitate anodină voit demistificantă şi jubilant-ironică, desigur în dauna oricărui mai înalt sentiment și minimei expresivităţi estetice (impresie confirmată mai apoi prin eşecul aproape general al acestor improvizaţii „liricoide”, pulverizate de timp…). Reproşându-mi-se că „lovesc bezmetic” în aşa-zisa „neseriozitate a criticilor şi poeţilor”, comentatoarea suspecta ideile mele de o „prolixitate dirijată” (!), considerându-le „suburbane şi tendenţioase”… Apreciind că lupt „cu înverşunare împotriva ironiei în poezie” (desigur, a ironiei nelalocul ei!), incapabil s-o despart „de băşcălia de la «Săptămâna»”, chiar așa!, d-na Monica Lovinescu mă „denunţa” drept un „cronicar improvizat” şi mă expedia printre „grafomanii proletcultişti” năpustiţi politiceşte asupra generaţiei „în blugi”, unele nonvalori țopăitoare, desigur! – citate din stenograma emisiunii (precizez acum că nu am fost niciodată şi nu sunt nici acum înregimentat politic, iar faptul că nu am fost și nu sunt „grafoman” cred că s-a dovedit în timp, prin bibliografia mea de poet, eseist, critic și istoric literar, editor). Ceea ce, desigur, nu era adevărat… Prin urmare, îi cerusem Monicăi Lovinescu sa verifice datele biografice cu privire la legăturile familiei Bălăcioiu din Crușet-Gorj cu fam. pr. Dumitru Milculescu, proprietari de pământuri si vecini înrudiți de pe Valea Amaradiei, in interbelic. Dar sa verifice si in arhiva radiofonica emisiunea din 11 octombrie 1985 in care comentase articolul meu din „Luceafărul”…
De bună seamă, adevărul era altul şi problema, dincolo de a fi tranşată în acest fel, era mai complicată (ţinea de grupări literare, orientări politico-estetice etc. etc.).
Important era altceva: în copilăria sa, Monica Lovinescu fusese de mai multe ori adusă de părinți la moșia mamei sale, Ecaterina Bălăcioiu, de la Crușeț-Urda de Jos, de pe Valea Amaradiei (anul trecut, dna Mihaela Albu a organizat, la Crușeț, prima ediție a Zilelor „Monica Lovinescu”). Cum pământurile familiilor Bălăcioiu și preotului D. Milculescu (bunicul meu dinspre mamă) se învecinau, familiile ajunseseră prietene, mama mea, Eugenia Milculescu, căs. Pr. Cârlugea în 1938 (21 aprilie 1923 – 20 mai 2010, Crușeț), născută în același an cu Monica, a fost botezată de familia Eugen Lovinescu & Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu. În anii ce au urmat, cele două fetițe se jucau împreună, atunci când familiile se întâlneau (mama își aducea aminte de „govii”, un fel de sărbători populare de vară de pe Valea Amaradiei, zona Crușețu-Melinești). Toate acestea, împreună cu revista și niște ziare din 1992, în care ținusem un serial „Europa liberă și gorjenii” (citasem numele lui Gh. Grigurcu, dar în Gorj existau si alți dizidenți care avuseseră mari necazuri cu Securitatea, chiar eu, fiu de preot cu frate „legionar”, venit in Tg.-Jiu prin concurs in 1976, fusesem chemat in câteva rânduri si anchetat de coloneii securiști Crăciun, Șarpe si Cicic!) , le-am trimis într-un plic Monicăi Lovinescu la adresa pe care mi-a dat-o Ovidiu Drimba, președintele de onoare pe atunci al revistei „Porta-MĂIASTRA”, trimestrial de a cărui editare mă îngrijesc din februarie 2005 până azi, fără întrerupere. (Vezi art. „Un telefon de la Monica Lovinescu”, evocare publicată în nr 5/2006, anul II, p. 51 al trimestrialului de cultură „Portal-MĂIASTRA” din Tg.-Jiu – arhiva revistei pe: www.zenoviecarlugea1950.wordpress.com).
Zenovie Cârlugea