Bucuria ajungerii în Gara Galați nu mi-a fost micșorată de neplăcerea staționării în tren mai mult decât era planificat. Sosirea cu întârziere a trenurilor la destinație, îndeosebi în timpul verii, nu mai este demult o surpriză. Așteptam cu entuziasm ca mireasma teilor înfloriți din Orașul Teilor să-mi aducă relaxare și liniște. Surpriza a fost însă temperatura ridicată din ultima săptămână a lunii iunie, care însă nu m-a împiedicat ca, după ce m-am cazat la hotelul Alex, să plec imediat, în miezul zilei, pe jos, pe străzile orașului. Poziția acestuia îmi permitea să merg, fără mijloace de transport, în multe dintre locurile propuse spre vizitare. Și era situat aproape de Dunăre!
Aveam un prim scop, acela de a ajunge pe Strada Traian. Așadar, pașii m-au îndreptat spre dreapta, apoi tot dreapta, și drept înainte, întârziind puțin întâlnirea cu teii din zona pietonală, Aleea Domnească, din stânga hotelului.
Strada Traian, case vechi, cea mai mare parte, neîngrijite, blocuri specifice perioadei comuniste. Degringolada zonei nu m-a încântat deloc. Aș fi vrut să descopăr casa în care locuiseră, o perioadă, părinții mei, cu peste 60 de ani în urmă. Nu aveam niciun indiciu, oricum, probabil că nu mai exista. Totuși, m-am bucurat să pășesc pe aceeași stradă, pe unde trecuseră și ei. M-am oprit în fața unui bloc, la parterul căruia se află Muzeul de Artă Vizuală, denumire atribuită în anul 1990, înainte, instituția înființată în 1956, numindu-se Muzeul de Artă. Mult timp, a funcționat în Palatul Episcopal, somptuoasa clădire de pe Strada Domnească. În urma retrocedării acesteia, a trebuit s-o părăsească. Acum, după cum mi-au spus doamnele foarte amabile care m-au întâmpinat (eram singurul vizitator), așteaptă să se mute, nu se știe când, într-o clădire aflată în construcție în Parcul Rizer. Să sperăm că se va întâmpla cât mai repede, locul actual nefiind tocmai potrivit pentru un asemenea muzeu, despre care pe site-ul acestuia scrie: „Muzeul de Artă Vizuală Galaţi este singura unitate de memorie culturală, care are ca obiect conservarea şi reprezentarea artei plastice moderne şi contemporane din România în evoluția sa, cu accent pe perioada actuală. Patrimoniul de bază îl constituie pictura, sculptura, grafica şi artele decorative. Fenomenul plastic românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi din perioada interbelică este şi el semnificativ reprezentat în muzeu, fapt ce permite instituţiei de cultură un demers integrat în ecuaţia devenirii artistice româneşti. Sunt prezente creaţii ale artei româneşti din a doua jumătate a secolului XIX şi din secolul XX, mai ales în sensul identificării punţilor de legătură între prima şi a doua jumătate a secolului (…) Cea mai însemnată parte a patrimoniului şi a expunerii permanente a muzeului o constituie operele contemporane pâna la zi…”
Desigur, mi-a plăcut atât cât am văzut, spațiul puțin generos destinat muzeului nepermițând expunerea întregii colecții. Am reținut câțiva pictori, ale căror lucrări le-am admirat: Alexandru Ciucurescu, Lucian Grigorescu, Nicolae Grigorescu, Samuel Mutzner, Gh. Petrașcu, Nicolae Vermont, Victor Brauner, Ion Țuculescu, Nicolae Tonitza, Aurel Băeșu, Corneliu Baba. Dar și cele ale sculptorilor: Gh. Anghel, Irina Codreanu, Milița Petrașcu, Ion Irimescu, Dimitrie Paciurea, Ion Georgescu, Silvia Radu.
Binedispusă și înveselită de coloritorul lucrărilor artistei plastice Iulia Șchiopu, originară din Brașov, expuse în cadrul expoziției temporare din perioada mai-iunie 2023, care încheia circuitul în muzeu, am plecat să îmi continui drumul.
Privirea mi s-a oprit pe fațada unei clădiri superbe (monument istoric), cu o veche istorie, a ei și a familiei căreia îi aparținuse, cea a farmacistului Ținc. În anul 1900, acesta, cu avizul Primăriei orașului, a construit o vilă cu parter și etaj, una din cele mai frumoase construcţii din oraş, având ca destinație o farmacie, un laborator și locuinţa familiei proprietarului, Constantin Ținc. Naționalizată în anul 1949, clădirea a funcționat ca farmacie până în anul 1989, când s-a dispus evacuarea din motive de siguranţă. În anul 2002, se schimbă destinația, din Farmacie în Muzeu – Muzeul „Casa Colecţiilor” (fosta farmacie Ținc). Am făcut dreapta, pe strada Eroilor, pe lângă clădirea aflată în restaurare. Astfel, am putut să citesc pe un panou – Numele proiectului – Restaurare și amenajare Muzeul Casa Colecțiilor (fosta farmacie Ținc din Galați), data finalizării proiectului 10.11.2023. Chiar sunt curioasă dacă se va putea vizita la data indicată.
Mergeam, întrebându-mă dacă voi reveni în Galați să vizitez acest muzeu, dar și Muzeul de Artă Vizuală, în noua clădire și Casa „Cuza Vodă”, aflată în restaurare, muzeu inaugurat la 24 ianuarie 1939, în casa în care a locuit Alexandru Ioan Cuza, cât timp a fost judecător și pârcălab al județului Covurlui. Nu mi-am răspuns, oprindu-mă în fața altei clădiri frumoase – în prezent, Casa Armatei, care fusese sediul Bibliotecii „V. A. Urechia” între 1961-1968. Nu-mi propusesem să merg la Bibliotecă, deoarece o văzusem, cu vreo zece ani în urmă trecusem prin Galați în mod special pentru a intra în clădire și a dona câteva volume scrise de mine. Colaborarea mea cu această prestigioasă instituție de cultură a continuat, trimițând, periodic, cu titlu gratuit, prin poștă, volume editate de mine. Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia” Galaţi a fost constituită în anul 1889, deschisă oficial în noiembrie 1890, după un an de la oferirea acestui însemnat dar al lui Urechia. Pe site-ul Bibliotecii scrie: „Printre elementele ce o particularizează în istoria biblioteconomiei româneşti este meritul de a fi prima bibliotecă publică ce a pătruns în circuitul informaţional naţional şi internaţional prin publicaţii proprii: Catalogul general al cărţilor, manuscriselor şi hărţilor; Catalogul stampelor; Catalogul notelor muzicale şi Buletinul Fundaţiunii Urechia (1901). Biblioteca «V.A. Urechia» este printre primele participante la realizarea Bibliografiei Româneşti Vechi şi prima bibliotecă românească care manifestă intenția de a introduce, în prelucrarea resurselor, Clasificarea Zecimală Universală – septembrie 1903. Să adăugăm la acestea şi faptul că fondatorul ei, V.A. Urechia, a fost primul român menţionat pentru candidatura la Premiul Nobel pentru Pace, din 1901, susţinut fiind de cel mai influent organism european la acea vreme, Uniunea Interparlamentară (UIP), în promovarea de personalități eligibile”. A funcționat în mai multe sedii, primul fiind localul obținut de către însuși donatorul și fondatorul Bibliotecii, în cadrul Liceului „Vasile Alecsandri”, unde a avut loc și inaugurarea. Acum, sediul central al instituției se află pe strada Mihai Bravu, o clădire de patrimoniu, monument istoric și de arhitectură, construită inițial între 1893-1896, reconstruită în 1923, după distrugerea produsă în timpul Primului Război Mondial și dată în folosință Bibliotecii în anul 1968.
Strada Domnească. Coloana vertebrală a oraşului, în perioada antebelică și interbelică. După cum reiese din volumul „Lumea copilăriei mele”, autor Crişan Muşeţeanu (textele literare despre aspectul Galațiului sunt puține), exista un aşa-zis Corso gălăţean, în porţiunea dintre Piaţa Regală şi Biserica Grecească, cu parcul şi statuia lui Mihai Eminescu, cu băcăniii, restaurante, cofetării, librărie, hoteluri, foarte frecventate de lumea bună a oraşului. Atunci, din Piaţa Regală sau Piaţa Negri, cu statuia lui Costache Negri în centru, plecau şase străzi, aproape toate străbătute de tramvaie şi pline de prăvălii, hoteluri, restaurante. Eiii! Acum forfota s-a oprit. Alte timpuri!
Ajunsă, așadar, pe Strada Domnească, mi-am zis să fac stânga, chiar dacă mă îndepărtam de hotel, iar căldura începuse să mă agaseze. Curiozitatea și dorința de a vedea clădirile de pe renumita stradă, cele mai vechi clădiri datând din secolul al XIX-lea, construite în stil neoclasic și secession, însă și din prima jumătate a secolului al XX-lea, în stil neoromânesc, nu m-au lăsat să revin în camera cu aer condiționat a hotelului. Liniște pe stradă, ici colo câte o persoană. Am luat-o prin fața Parcului Teatrului Dramatic, unde se află Monumentul Eroilor Revoluției (din 1989 – n.a.). M-am oprit să admir impunătorul palat – monument istoric – care găzduiește Instituția Prefectului județului Galați. Clădirea, construită după proiectul arhitectului Ion Mincu în perioada anilor 1904-1905 pentru a servi ca Palat Administrativ al Galațiului, a fost inaugurată în aprilie 1906. Pe frontonul clădirii am văzut un ceas. Nu știu dacă mai funcționează, am citit că inițial fiecare oră era marcată prin câteva fraze muzicale ale valsului „Valurile Dunării”, capodoperă a compozitorului Iosif Ivanovici.
Am înaintat. Altă construcție spectaculoasă mi-a încântat privirea – Teatrul Dramatic „Fani Tardini”. Teatrul din Galați are și el o veche istorie, un rol principal avându-l Fani Tardini, împreună cu trupa sa de teatru, începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, trupă căreia i s-a alăturat, la un moment dat, și Mihai Eminescu, în calitate de sufleur. Actuala clădire a Teatrului, cunoscută atunci sub numele de Sala „V.A. Urechia”, a fost construită între anii 1924-1941. Teatrul de Stat Galați a început activitatea de la 1 septembrie 1955, denumit în 1973, Teatrul Dramatic Galaţi, care devine Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galaţi în anul 2000.
Mai departe, cu ochii în căutarea altor minuni ale arhitecturii. Construcții frumoase, unele renovate, altele într-un accentuat stadiu de degradare.
Micul parc numit Parfumul Teilor nu mi-a atras atenția, în schimb, am poposit puțin în fața clădirii în care se află sediul Filialei UZPR Galați, al Trustului de presă „Dunărea de Jos” și al cotidianului „Viața Liberă”. Priveam de-a lungul străzii și nu înceta să mă uimească lipsa pietonilor. Mă impresionau autobuzele moderne, panourile din stații, care anunțau ora sosirii următorului autobuz, aparatele electronice de unde se cumpărau bilete. În București, nu există.
Am traversat și am intrat în curtea Bisericii romano-catolice Nașterea Sf. Ioan, străjuită de statuile impunătoare ale Sfinților Francis de Assisi și Anton de Padua. Liniște deplină.
Pașii mi se îndreptau înainte, dar gândul mă oprea, neștiind dacă să merg până la Palatul Episcopal. Tot gândindu-mă, am ajuns la Catedrala Arhiepiscopală, cel mai mare edificiu religios din Galați, cu hramul „Sfântul Andrei și Sfântul Nicolae”, construit între 1906 și 1917, un simbol al orașului. Desigur, am intrat. Răcoare, pace și liniște. M-am decis să nu mă întorc din drum. Drept înainte!
Și iată că am ajuns în apropierea Grădinii Publice. Mă îmbia. Eram însă hotărâtă să vizitez mai întâi Palatul Episcopal – astăzi, sediul Muzeului Istoriei, Culturii și Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos, dacă tot ajunsesem în timpul programului de vizitare. Am traversat, uitându-mă lung la statuia impunătoare a lui Alexandru Ioan Cuza din fața Grădinii Publice, realizată de Ion Jalea, care a înlocuit, începând cu mai 1972, bustul aceluiași domnitor, operă în bronz a sculptorului loan Dimitriu-Bârlad. Am pășit în parcul din fața Palatului Episcopal și m-am îndreptat spre intrare, deși nu exista niciun indiciu că muzeul ar fi fost deschis. Dimpotrivă, părea să fie beznă dincolo de ușă. Totuși, am apăsat pe clanță. Trei domnișoare amabile m-au întâmpinat, amuzate de șovăiala mea. Clădirea, superbă și în interior, a fost construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca urmare a demersurilor Episcopului Partenie Clinceni, municipalitatea oferind Eparhiei locul din piața Ștefan cel Mare. Somptuosul Palat Episcopal a fost inaugurat în septembrie 1901. După evenimentele din 1989, Preasfințitul Părinte Casian a inițiat o serie întreagă de demersuri cu scopul readucerii acestei clădiri în patrimoniul bisericesc. În 1996, Eparhia a obținut cinci săli, în care s-a organizat o expoziție permanentă sub genericul „Patrimoniu eclesiastic al Dunării de Jos”. În anul 2004, Guvernul a luat decizia de retrocedare. Apoi, Palatul Episcopal a fost consolidat și restaurat în întregime. În noiembrie 2014, a fost inaugurat Muzeul Istoriei, Culturii și Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos.
După ce am intrat, am fost imediat impresionată. Grăbită să descopăr comorile muzeului, care și-a propus să prezinte istoria creștinismului românesc din cele mai vehi timpuri și până în secolul XX, am urcat la etaj. În holul central, m-au atras câteva piese de mobilier, original, al sălii de oaspeți, datând de la începutul secolului al XX-lea. În mai multe săli sunt cuprinse colecții de veșminte sfinte, vase, cărți, obiecte personale ale ierarhilor Dunării de Jos, obiecte de ceramică, volume tipărite de Antim Ivireanu („Sfânta și dumnezeiasca Evanghelie” – Mănăstirea Snagov, 1697 ș.a), cursuri editate de V. A. Urechia, icoane, costume populare specifice județelor Galați și Brăila. Sunt panouri prin care se prezintă ctitoriile domnitorilor Vasile Lupu, Matei Basarab, Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, dar și personalități și preoți de seamă aparținând Eparhiei Dunării de Jos în secolul XX. O sală specială este dedicată ctitorului Palatului Episcopal, Episcopul Partenie Clinceni. Uimitoare, capela din interiorul clădirii, a fost sfințită odată cu inaugurarea muzeului, în anul 2014, având hramurile „Întâmpinarea Domnului și Sfinții Martiri Brâncoveni”.
Lângă Palat, se află un corp anexă, unde am intrat și eu, dedicat desfășurării unor evenimente și programe educative pentru copii, expoziții temporare. Cum a doua zi se sărbătorea Ziua Iei, erau expuse o mulțime de costume populare splendide. Cine ajunge în Galați ar fi bine să nu ocolească acest lăcaș al spiritualității românești.
După ce am plecat, mi-am zis să trec totuși prin Grădina Publică, înființată în anul 1846, declarată monument de artă peisagistică, unde se află busturile lui George Enescu și Ion Luca Caragiale, să fiu sigură că am văzut-o. L-am salutat pe Caragiale – Căldură mare, monșer! – și am pornit spre centrul grădinii, unde am căutat o bancă, la umbră, în fața fântânei arteziene, construită în anul 1964, după proiectul sculptorului Nae Constantinescu. Frumoasă grădină, curată, îngrijită. O oază, nu de liniște, că de liniște avusesm parte pe tot parcursul plimbării mele, ci de delectare a ochilor și a sufletului.
La întoarcere, pe Strada Domnească, deși obosită, totuși nu am putut să nu constat deficiențe ale arhitecturii. Tocmai trecusem de Palatul Administrativ, când am dat cu ochii de o clădire modernă, din metal și sticlă, sediul Primăriei. Desigur că nu puteam să nu observ marea diferență dintre cele două construcții și să nu mă gândesc că puțin mai devreme văzusem o clădire superbă odinioară, lăsată acum să se degradeze, unde pe vremuri fusese „Grand Hotel”, construit în perioada 1911-1912, în stil compozit, cu elemente de decoraţie neoclasice şi baroce. La începuturile sale, fusese centrul de atracție al vieții orașului, mai târziu, o perioadă, a devenit sediul Primăriei. Clădirea, declarată monument istoric din 2004, a revenit în proprietate privată.
Îngândurată, am mers mai departe. Iată Universitatea! Înfiinţată în anul 1974, i s-a atribuit în 1991 denumirea Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi. Iniţial, clădirea a avut o cu totul altă destinaţie, respectiv aceea de Palat de Justiţie, care îngloba Curtea de Apel, Tribunalul şi Curtea de Juraţi. Lucrările de construcție au început în anul 1912 și au fost întrerupte în toamna anului 1914, din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. Lucrările au durat până în 1923. În fața sediului Universității, pe cealată parte a străzii, veghează Lupoaica, statuia este o copie realizată în 1992, după Statuia Lupoaicei din București,
Am trecut pe lângă Muzeul de Istorie „Paul Păltănea”, dar nu am intrat. Rămânea să o fac a doua zi. Nu am intrat nici în Biserica Greacă, întemeiată în anul 1866, când, la sărbătoarea Schimbării la Faţă a fost aşezată piatra de temelie, fiind sfințită în august 1872.
În sfârșit, am ajuns la statuia lui Mihai Eminescu din Parcul municipal care îi poartă numele.
Prima statuie din România a poetului Mihai Eminescu! Realizată de sculptorul Frederik Storck, a fost dezvelită la data de 16 octombrie 1911, în cadrul unui eveniment de mare amploare. Parcul Mihai Eminescu a fost creat între anii 1888-1890 și amenajat în stil englezesc în anul 1913. M-am așezat pe o bancă, la umbră, meditam la soarta poetului nostru național, care nu o dată a trecut prin orașul dunărean.
Nu am avut chef să intru în Winmarkt, de peste drum, după cum arăta, mai mult ca sigur aici fusese magazinul universal din perioada comunistă, când toate orașele mari aveau în centru un asemenea magazin. Am mers înainte, neputând să scap de un sentiment ușor neplăcut și oarecum șocant. Prea multă liniște, prea puțini oameni! Eram departe de aglomerația și zgomotul Bucureștiului și nu reușeam să mă obișnuiesc. Până și cele două mari hoteluri pe lângă care am trecut, Ibis Styles și Mercure Centrum, păreau pustii. Piața Regală, pasaj subteran, Parcul Spicul, cu statuia lui Constantin Negri, mutată din Piața Regală. Vis à vis, fântâna arteziană denumită Fata pe valuri – construită de Constantin Baraschi. Băncuțe numeroase, două restaurante, cu terase. Am intrat și eu într-unul. În interiorul agreabil și spațios, ușor întunecos, nu era nimeni.
Revigorată, după ce am mâncat o specialitate culinară a restaurantului și am băut o bere rece, am plecat, luând-o pe aleea pietonală, cu băncuțe și tei, o zonă umbroasă dedicată relaxării. În loc să fac dreapta și să ajung imediat la hotel, am urmat drumul. Nu am putut să renunț la plimbarea prin orașul toropit de căldură. Maiestoasa statuie a lui I. C. Brătianu privea spre Dunăre, îmbiindu-mă să cobor pe faleză. Ceea ce am și făcut. Îmi propusesem să mă plimb pe aici mai târziu, când se întuneca, să privesc cerul, în noaptea de Sânziene, însă nu am rezistat ispitei de a mă întâlni cu… Dunărea.
Obiectiv turstic amenajat pe la jumătatea secolului al XX-lea, Faleza Dunării este formată din două trepte – faleza superioară și faleza inferioară. Se întinde pe o lungime de circa patru kilometri, paralel cursului Dunării. Aici se află și Palatul Navigației, găzduit de o clădire construită în anul 1912, proiectată de Petre Antonescu – monument istoric. În dreapta și în stânga mea, la un nivel mai sus, tronau elegantele și scumpele hoteluri Vega și Faleza Dunării (510 lei/cameră!). Am coborât scările spre faleza inferioară. Câteva vapoare, amenajate cu restaurante, terase, verdeață. Atrasă de o muzică veselă, am ajuns într-o zonă unde se strânsese mai multă lume. Așa am aflat că era Festivalul lavandei, Lavanda Fest, și m-am oprit să cumpăr de la tarabe câțiva săculeți cu levănțică, sticluțe cu apă de lavandă și ulei esențial. Să nu zic că nu aduc și eu ceva acasă din Galați!
M-am întors la hotel și nu am mai ieșit, deși am văzut de la fereastră un foc de artificii pe cerul nopții de Sânziene.
A doua zi, sâmbătă. Voiam să vizitez Muzeul și Grădina Botanică din cadrul Complexului Muzeal de Științele Naturii „Răsvan Angheluţă”, format din Muzeu, Grădină Botanică, Acvariu, Observator Astronomic-Planetariu şi Grădina Zoologică din Pădurea Gârboavele. Surpriza a fost constatarea că se putea comanda, prin telefon, cu multă ușurință, un taxi, ceea ce în București nu mai e posibil. Până și în Sinaia, oraș micuț, taxiurile se comandă prin aplicație. Am ajuns foarte repede la intrarea în Complex. În fața mea se desfășura, frumoasă, îngrijită, scăldată în soare, Grădina Botanică, despre care știam că primele plantări începuseră în anul 1995, iar un spațiu aparte îl constituia sectorul Rosarium, cu vreo 250 de soiuri de trandafiri. În dreapta mea se afla noua clădire, modernă, a muzeului, dată în folosință în anul 2003. La începutul muzeografiei din Galați, toate colecțiile se aflau în Casa „Cuza Vodă”, muzeu deschis în 1939, care au stat la baza înfințării mai târziu a Muzeului de Istorie, a Muzeului de Artă Vizuală și a Muzeului de Ştiinţele Naturii. Acesta din urmă a funcționat din 1956 într-o clădire centrală, lângă Parcul Mihai Eminescu. Trecând prin mai multe schimbări, și a colecțiilor, prin diversificarea și mărirea lor, și a locațiilor, muzeul își desfășoară activitatea în acest spațiu din strada Regiment 11 Siret din anul 2000.
Trebuia să ajung la intrarea în clădire urcând pe trepte, prilej cu care puteam admira de la înălțime întinderea verde, dar nu prea mult timp, soarele arzător neîncântându-mă deloc, abia îmi făcusem curaj să urc până la ușa muzeului. Noroc că înăuntru era o atmosferă agreabilă, răcoare, și de data aceasta – gălăgie! Mulți copii suiau și coborau scările, agitându-se prin fața exponatelor. Nu e rău! Bravo lor că veniseră acolo, probabil aduși de profesori. Muzeul este foarte frumos aranjat, numeroase exponate, un acvariu interesant la demisol, care m-a entuziasmat, sturioni, pești înger, pești curcubeu și mulți alții. Merită, desigur, văzut de toată lumea, tineri sau mai puțin tineri. Am ieșit, căutând umbra copacilor, am străbătut grădina, am trecut prin Rosarium, admirând trandafirii, am intrat în Grădina senzorială, unde este amenajată o alee numită terapeutică, loc pentru mersul cu picioarele goale.
Căldura mă obosise. Am comandat un taxi de pe aplicația Bolt (bine că o aveam pe telefon!) și m-am întors la hotel, repede. În Galați, merită să mergi cu taxiul – rapid, fără blocaje în trafic și nervi, costă puțin. Fără bătaie de cap. Viață mai liniștită. Iată că începusem să mă obișnuiesc! Muzeul de Istorie mă aștepta, însă mai întâi am intrat în Biserica Greacă. Liniște deplină!
La sfârșitul secolului al XlX-lea, academicianul Vasile Alexandrescu Urechia a donat o colecție de artă plastică și decorativă, monede, documente și alte înscrisuri din epoca modernă pentru deschiderea unei expoziții permanente la Liceul „Vasile Alecsandri”. În anul 1913, s-a organizat o altă expoziție, cu obiecte donate de câțiva gălățeni, într-o sală de clasă de la Școala de Băieți nr. 6. Toate aceste colecții, din ambele locuri, au format primele colecții ale instituției muzeale publice deschise la Galați în anul 1939, în casa care a aparținut familiei Cuza. Au urmat perioade grele, cauzate de anii războiului, activitatea științifică în muzeu a fost reluată la începutul anilor ‘50. În anul 1956 s-au desprins colecțiile din domeniul științelor naturii și al artelor plastice și s-au constituit muzeele gălățene de profil: Complexul Muzeal de Științele Naturii „Răzvan Angheluță” și Muzeul de Artă Vizuală. Pe parcursul timpului, colecțiile Muzeului de Istorie s-au mărit și diversificat, aparținând domeniilor: arheologie, numismatică, etnografie, carte veche, filatelie ș.a. Acum se poate vizita doar Lapidarium, vis à vis de Biserica Greacă, o nouă secție, inaugurată în 2017. Secția din Strada Domnească este închisă. Muzeul se vizitează mergând circular prin clădirea modernă, luminoasă, unde desigur nu au cum să încapă toate colecțiile. Oricum, nu trebuie ratat.
Căldură mare! – o bere rece era binevenită. M-am oprit la restaurantul Teatris, la terasă, chiar în spatele statuii lui Mihai Eminescu. Relaxare totală! Nu pentru mult timp, după ce m-am ospătat, am pornit prin arșiță. Toropită de căldură, mergând agale, am trecut prin fața unei cofetării, Dulce By Paula, ale cărei vitrine arătau spectaculos. Înăuntru, răcoare, prea răcoare. Cofetarie mare, incredibil de spațioasă și elegantă. În frigidere, prăjituri multe, prea multe. Dacă tot am intrat, mi-am zis să iau și eu ceva – o înghețată și o prăjitură cu frișcă, vânzătoarea asigurându-mă că frișca este naturală, ceea ce găsești mai rar în cofetăriile bucureștene. Bucuria clipei m-a acaparat. Într-adevăr – doar o clipă! Pentru că în cealaltă m-am trezit la realitate. Frișca acră, de nemâncat, iar vânzatoarea, cu care avusesem înainte o scurtă discuție amabilă, a încercat să mă convingă că prăjitura nu era veche. „Acum au fost aduse, doamnă”. „Gustați și dumneavoastră”, am îndemnat-o. „Nu pot, eu nu mănânc lactate, dar așa e frișca făcută din smântână – acră.” Fără cuvinte. Pentru că nu avem niciun chef să mă enervez mai mult și pornind de la principiul „cel mai deștept, cedeză”, am renunțat. Am mâncat doar înghețata și am plecat cu gândul de a atenționa alți călători prin Galați să fie atenți când intră aici. Ar putea da banii degeaba pe o prăjitură, care nu este tocmai ieftină. Și le va părea rău pentru momentul dorit a fi unul de desfătare culinară și relaxare, dar lovit de o realitate dezamăgitoare.
Spre seară, am ieșit pe faleză, unde am fost uimită să descopăr o mare aglomerație și să mă bucure prezența unor oameni purtând ie – atât femei, cât și bărbați. E adevărat că era Ziua Iei, însă nu mă așteptasem. Soarele scăzuse din intensitate, căldura se mai potolise, gălățenii ieșiseră la plimbare. Toate băncile și locurile amenajate pentru odihnă și contemplare erau ocupate de oameni. Păreau foarte relaxați.
Animație și în zona pietonală, prelungită acum, prin oprirea circulației mașinilor până în Piața Regală, și în Parcul Spicul și în Parcul Mihai Eminescu. Și cam atât, dacă mă uitam în zare, pe Strada Domnească, nu se mai vedeau oameni. Fără magazine și restaurante (doar vreo două până la Grădina Publică), lipsa lor chiar este de înțeles. Freamătul Străzii Domnești rămăsese doar în memoria orașului.
Atmosfera din mica zonă centrală, foarte plăcută, era amplificată de muzica din Parcul Spicul. Patru tinere cântau minunat. Nu m-am putut opri să nu mă documentez asupra acelui concert, așa că m-am apropiat de o altă tânără, care părea că avea legătură cu ce se întâmpla. Am aflat că era vorba despre Cvartetul Sonore din București, evenimentul fiind organizat de Asociația Dodoroni din Galați, cu sprijinul Primăriei. Bravo lor! De altfel, trebuie să precizez că în Galați există o viața culturală destul de intensă. Biblioteca Județeană „V. A. Urechia”, Universitatea „Dunărea de Jos”, filiala Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Filiala Uniunii Scriitorilor din România, muzeele, mai tânăra Asociație Dodoroni, de multe ori, cu sprijinul Primărie Galați, organizează lansări și târguri de carte, vernisaje, concerte și alte evenimente culturale. La toate acestea se adaugă și spectacolele celor trei instituții teatrale: Teatrul Dramatic „Fani Tardini”, Teatrul Naţional de Operă şi Operetă „Nae Leonard”, Teatrul de Păpuşi „Gulliver”.
Duminică. Vremea s-a schimbat, plouase în timpul nopții, temperatura devenise suportabilă. Vizitasem muzeele orașului, cele care erau deschise publicului, așa că mi-am zis să merg prin oraș fără niciun scop. Am luat-o tot pe Strada Domnească. Autoturismele erau rare, ca și autobuzele. Trebuie să fiu sinceră până la final și să mărturisesc că lipsa oamenilor până și în zonele centrale, cu care nu eram deloc obișnuită, nu mă îndemna să merg pe alte străzi mai îndepărtate. Până am ajuns în apropierea Grădinii Publice nu am întâlnit decât un om. Am cotit spre dreapta, pe Strada Vasile Alecsandri, apoi tot dreapta, pe Strada Mihai Bravu. O statuie – Nae Leonard (1886-1928) și Teatrul Naţional de Operă şi Operetă „Nae Leonard”, înființat în anul 2018, având la bază tradiţiile de peste şase decenii ale Teatrului Muzical, constituit în anul 1956. Galațiul, în anumite perioade din secolul al XIX-lea, a fost un important centru artistic al țării. Multe personalități s-au născut în Galați (amintesc de Nae Leonard, supranumit „prințul operetei românești” și de compozitorul Ludovic Feldman), altele nu au ocolit acest oraș sau chiar s-au stabilit aici (Iosif Ivanovici, Matei Millo, Mihail Pascaly, Hariclea Darclée, George Enescu, Fani Tardini și Alexandru Vlădicescu ș.a). La mijlocul secolului al XIX-lea exista o trupă de operă și operetă și o trepidantă viață culturală în orașul cosmopolit dunărean, în care conviețuiau oameni de diferite etnii, cu tradițiile și obiceiurile lor.
Ar fi multe de spus despre istoria Galațiului, despre perioada lui de înflorire, ca oraș-port la Dunăre. Poziția aceasta a favorizat afacerile, atragerea companiilor, dezvoltarea orașului, mai ales în secolul al XIX-lea. La un moment dat, aici se afla sediul Comisiei Europene a Dunării (clădirea în care și-a desfășurat activitatea este astăzi sediul Bibliotecii V. A. Urechia), iar înaintea Unirii Principatelor, orașul a fost condus de Alexandru Ioan Cuza, pârcălab al ținutului Covurlui. Dezvoltarea s-a accentuat după Unire. Școli, fabrici, relații comerciale amplificate, cu cereale și cherestea. Perioada interbelică a cunoscut o înflorire deosebită, o creștere accentuată a populaței. În al Doilea Război Mondial, orașul a fost bombardat, centrul istoric fiind aproape distrus. În perioada comunistă, a cunoascut o revigorare a economiei, ca urmare a funcționării unui mare și important combinat siderurgic. Sunt multe de povestit, dar nu am avut ca scop relatarea istoriei orașului, parte a trecutului poporului nostru. Alte epoci, alte principii, alte valori.
La înapoiere, mi-am zis să ocolesc puțin și, odată ajunsă în Piața Regală, am cotit dreapta, pe Strada Brăilei, o artera lungă, largă, cu blocuri înalte, construite în perioada comunistă, cu zone de verdeață, fântâni și bănci. Am fost eu însămi surprinsă de faptul că mi-a plăcut. Cred că începusem să mă obișnuiesc cu atmosfera tihnită a orașului. Oare după ce se vor deschide noul an școlar și cel universitar, orașul va fi mai animat? Deocamdată, știam, după câteva discuții purtate cu localnicii, că tinerii își petrec timpul liber mai mult prin Shopping City (unde eu nu m-am dus, sătulă de mall-urile din București), prin zonele de locuințe mai noi, și pe faleză. În locurile străbătute de mine, rămăseseră cei mai în vârstă. Așa o fi!
M-am înapoiat la hotel spre seară. Cam întunecat holul de la intrare. Nu înțelegeam de ce nu se aprindeau luminile când cădea înserarea sau în locurile deja întunecoase (ca la muzee). Observasem asta și la puținele magazine mici pe lângă care trecusem în timpul călătoriei mele pe străzile Galațiului. Aveam senzația că erau închise. Unele erau, altele chiar desființate, însă trebuia să mă apropii de ferestre ca să îmi dai seama. Nici camera din hotel, unde mă cazasem, nu prea era luminată. Probabil că exista vreo politică de economisire a energiei electrice. Am încercat să aflu, punând întrebări, nu m-am lămurit.
Luni. Și iată că a sosit și ultima zi plină în Galați. Eram invitată de către scriitoarea și jurnalista Daniela Gumann, stabilită în Galați împreună cu soțul, Constantin Gumann, de asemenea, scriitor și jurnalist, să acord un interviu pentru Salonul literar cu cărțile pe masa, care așa cum se precizează pe pagina Web și-a propus „intersectarea culturii şi a informației”. „Cultura informației a stat la baza creării acestui salon, cu scopul de a ne cunoaște scriitorii contemporani, de a le oferi posibilitatea să se prezinte și să-și descrie concepțiile literare și umane.”
Răspunzând la întrebările distinsei doamne, am avut prilejul, ca într-un mediu deosebit, elegant, să prezint câteva aspecte referitoare la activitatea mea jurnalistică, literar-culturală. Doresc să mulțumesc și pe această cale gazdelor Salonului literar de la Casa Gumann. Succes în continuare!
Am revenit la hotel, apoi m-am grăbit spre Biserica Precista, din imediata apropiere, cel mai vechi monument istoric din oraș. Având hramul Adormirea Maicii Domnului, datează din secolul al XVII-lea, din timpul domniei lui Vasile Lupu, fusese atât lăcaș de cult, cât și cetate de apărare. Martoră a multor momente zbuciumate ale istoriei românilor. Să sperăm că nu vor mai fi.
O ultimă privire spre Dunăre. Poate voi reveni, poate nu. Cine știe?! Poate mireasma teilor înfloriți, care m-a însoțit pe toate drumurile mele prin Galați va aduce în sufletul meu dorul. De tei, de Dunăre, de parcuri, de tihnă.
Camelia Pantazi Tudor
UZPR/Filiala Presă Culturală
Un comentariu pentru “Călător prin Galați”
Am călătorit reportajul tău *viu* prin metroul bucureștean, citind cu nesaț despre un oraș nevizitat de mine… Te-am lăsat cumpărând lavandă, apoi am continuat până la finalul poveștii. Este povestea ușor melancolică, dulce-amăruie a unei reîntoarceri, ghid fiind parfumul florilor de tei. Frumos scris!
aDa nemescu