Din perspectiva în timp a poeziei lui Blaga, poemul dramatic Pustnicul capătă importanță: este prima manifestare a neaderenței lui Lucian Blaga la credința creștin ortodoxă. Poemul a fost publicat pentru întâia oară în volumul Pașii profetului (1921). Nu întâmplător el încheie volumul. „Viziunea apocaliptică” (subtitlul poemului) este anticipată de „negativul” postumei Ece homo! (1919). Să ne reamintim versurile: „Din ce mi-am plămădit nestăvilita nebunie de-a trăi/ Vârtejul, meu de-avânt și dulcea sete de a juca,/ Când din pământ sorb numai fiere?…/ […]/ Din ce-mi hrănesc scânteia mea de râs, de nu se stinge?// Și când cutreier blestematele ogoare, ce minune/ Mă-mbată de visez că eu pășesc pe bolta unui cer?/ Și ce venin mă face s-aiurez/ Cum glia – neagră de păcate -// Răsună – sfântă ca un clopot -/ Sub pașii mei de plumb?…// Nu știu, dar râd și strig cutezător în vânt:/ «De ziua de apoi nu mă-nspăimânt – / În iad de-ajung/ M-oi bucura de-un colț în el ca de-un rai întreg!…»” Pe recenzenții volumului Pașii profetului i-a surprins straniul poem, încât unii nu i-au înțeles semnificația. Iată, câteva aprecieri, preluate din comentariile și notele lui George Gană la Lucian Blaga, OPERE, v.1,p. 385, 387, 392: 1. Adrian Maniu: „versul ia forma unui «mister», piesă medievală” care „denotă misticismul poetului”. Maniu remarcă „bogata fantezie”, „incisiva ironie” care „realizează sub cinicele glume ale Satanei ideea senzualismului care e un drept și o datorie omenească chiar și pentru spirit.”; 2. Pentru Ovid Densusianu, poemul este o „nenorocită alcătuire cu parafrazări de formule teologice și o simplistă filosofie.”; 3. Emil Isac susține că „Pustnicul – cu extravaganțele sale ateiste – putea rămâne în sertar.”; 4. Cora Irineu remarcă modelul goethean: „Lucifer al d-lui Blaga încarnează toată ironia batjocoritoare a lui Mefisto din Faust și însuși Teologul nu e altul decât conștiinciosul și doctoralul ignorant Wagner, pe când concluzia, deși de un scepticism personal, nu e departe de ceea a lui Goethe din Faust.” Poemul e o succesiune de replici-monolog ale personajelor-idei: Lucifer, Spiritul pământului, Spiritul pustnicului, Veșnicul, Corul celor buni, Osândiții, Teologul. Poemul începe și sfârșește cu replica-monolog a lui Lucifer. Replicile-monolog se succed gradual în trei tablouri marcate de elementele de decor, care aparțin „viziunii apocaliptice” (subtitlul poemului în manuscris). Stilistic, decorul este unul romantic desenat în puternice tușe expresioniste: 1. Decorul desemnează un spațiu a cărui simbolistică este „explicitată” de replica lui Lucifer și de cea a Spiritului pământului; „Muntele Golgota. Întuneric. Un soare mic se vede sângeriu prin pâclă deasă. Pe-o stâncă șade Lucifer cu aripi de liliac, cu ochii luminoși de Lucian Blaga fosfor (schița de portret e similară cu cea din folclor, preluată de „cultura majoră”). Privește neclintit parcă ascultă ceva-n tăcere”; 2. Un cimitir cu cruci de lemn, întuneric, vântul mișcă clopotul din turnul clopotniței, spiritul pustnicului trece printre morminte căutând; 3. „În spațiu nespațiul al cerului. Nouri. Lucifer stă tăcut în lumină, roșu ca de foc și ascultă”. În interiorul textului există și câteva indicaȚii de regie. Figura centrală a poemului este pustnicul. Partea întâi pregătește intrarea lui pe scenă; partea a doua îl prezintă în plină căutare; partea a treia e dezbaterea cazului său. Pustnicul e creștinul exemplar. Speriat de „înțelepciunea caldă” a vieții s-a „ascuns în scorburi de leproși”, în „vizuini”, în pustiu i-au fost hrană numai lăcustele și fagurii. Retras din lume a făcut numai mătănii și a zis rugăciuni, și „ani și ani statornic”, în zelul ascetic al noii religii, și-a biciuit trupul până la desființare. La judecata de apoi nu poate învia și înfățișa Veșnicului, deoarece nu-și găsește trupul. Imaginile și indicațiile de regie care îl prezintă căutându-și, printre morminte, trupul, surprind dramatismul „sfântului” pustnic. La chemarea clopotului „Au răsărit de prin morminte trupurile reci/ ca primăvara mugurii din ramuri/ și numai eu colind din cimitir în cimitir/ și nicăieri nu-mi aflu oasele împrăștiate”. Disperat, se adresează Pă mântului: „Pământule, dă-mi trupul înapoi,/ Pământule tâlhar, de ce mi l-ai furat,/ […] / dă-mi trupul, trupul înapoi!” Lucifer, raisonner „al spectacolului apocaliptic”, gândește negativ, după expresia lui Tudor Vianu. Identificându-se cu Iisus, el „reprezintă” lumea în dramatismul ei: „când am urcat cărarea/ părea că duc în spate-o cruce grea,/ și spini ce atârnau în aer mă-nțepau pe frunte// Dacă semnele nu mint,/ călcâile îmi odihnesc/ pe stâncile spânzurătorilor.” Lucifer aude o voce din adânc, vocea Spiritului Pământului. Spiritul Pământului e un Prometeu. „De-acum îmi sunt stăpân/ […]/ într-un avânt de flăcări voi învinge/ stavila ce mă desparte de tărie. „Pământul e purtătorul unui blestem, blestemul dualității”: „să fii pământ – și totuși să lucești ca stea!” Acesta e un vers emblematic pentru viziunea mitico-poetică a lui Lucian Blaga. În „blestemul” său, Spiritul pământului e dezamăgit până la revoltă de „omenescul neastâmpăr făr’ de spor”: „O clipă i-am crezut arhangheli,/ în spadă și-n privire crunți,/ cu suflete/ ca niște munți./ În al nădejdii zbor/ le-am dat ogorul meu, ca să-l ridice la cer,/ și doar cu stârvuri m-am ales/ pe urma lor.” Replica lui Lucifer completează pe cea a Spiritului Pământului despre limitele omului: „Din adâncimea ta te plângi/ că-n bine ei au fost pitici,/ din înălțimea mea regret că-n hău au fost cam tot așa de mici”.
Semnificativ ori numai interesant? Veșnicului i se acordă drept replică doar două versuri: „Eu sunt marea și izvorul și sunt bun/ Eu sunt marea și izvorul și sunt drept.”, parafrazare ironică, dacă ținem seama de atmosfera poemului, a zisei evanghelice: „Eu sunt calea și adevărul și viața”. Monologul Corului celor Buni e fragment de psalm, cel al Osândiților este dantesc. În timp ce se aud cele două coruri, vine Spiritul Rătăcitor al Pustnicului și privește întrebător pe Lucifer. Teologul, nevăzut, după ce se autoprezintă („Ca nentrecut inițiat în lucrurile sfinte/ am fost numit de lume doctor invincibilis”) se adresează lui Lucifer: „O singură-ndoială mă mai chinuie/ în cleștele-i de fier,/ sunt îngrijorat de soarta ta, o, Lucifer!/ Răspunde-mi, ți s-a dat sau nu și ție/ putința mântuirii?/ N-aș vrea să cad în erezie”. Zâmbind ironic („O, mare-i cumințenia cerească cea de veci,/ ce bine a știut s-aleagă oile dintre berbeci”), Lucifer îi răspunde cu ironie necruțătoare: „De teamă să nu cazi în erezie – fără ură/ tu ceri de la dracul-nvățătură./ În numele lui Dumnezeu, dar cu-ajutorul meu,/ în marile și neuitatele sinoade/ din orice întrebări schiloade/ ai stors un bob de-nțelepciune.” Dialogul dintre Lucifer și Teolog, conținând nucleul sensului poemu lui, continuă: „Dar vezi, acum mi-e greu/ să- ți dau răspuns. Când eu-s în joc,/ îmi place să păstrez misterul;/ de vrei însă dogmaticii să-i faci un epilog,/ iată/ tocmai a sosit la judecată/ un biet întârziat./ E duhul unui pustnic, vine fără trup,/ cât a trăit și l-a urât așa de mult/ că la-nviere nu l-a mai găsit,/ Ce crezi – maestre nentrecut?”. Teologul nu poate da un răspuns tranșant și clar, deoarece și-ar fi negat „rangul” și „misiunea”, ar fi negat dogma creștină a păcatului și pe cea a învierii. Cu amărăciune, Lucifer îi spune Spiritului pustnicului: „Nenorocite duh, rămâne să te întorci pe urgisitul bulgăre de pământ,/ să-ți cauți moaștele de sfânt/ și toate oasele uitate.” Gândul rostit de Lucifer în final e superb în înțelesul și semnificația lui; „De câte ori privesc această ordine divină/ și lumea văduvă de cel din urmă strop/ de minte,/ aș voi în fața Celui Veșnic blând să mă ridic/ în arătarea mea de șarpe fără vină – și îmbiindu-i mărul cunoștinței/ umil să-i zic:/ Nu ți-ar strica, Înalt-Prea-Sfinte,/ să guști din el și tu un pic.” „Ordinea divină n-are înțeles fără înțelepciunea diavolului” (Eugen Tudoran, Lucian Blaga – mitul poetic, v.2, p58). Pustnicul e „o alegorie dramatică a divorțului spiritualist dintre material și sufletesc, «demonstrând» indirect imposibilitatea dis tincției dintre cele două laturi solidare ale făpturii” (Ion Pop, Lucian Blaga – universul liric, p.26). Trupul și sufletul sunt frați gemeni. Moartea unuia înseamnă și moartea celuilalt, învierea fiind imposibilă. Poziția poetului e total opusă creștinismului ortodoxist. Lucifer e daimonul poetului.
Ionel Popa
(„Constelații diamantine”, nr.8 (256)/2023)