IOAN VASIU : Prietene Dumitru Buțoi, pentru început, spune-ne te rog cine ești și de unde vii?
DUMITRU BUȚOI: Sunt un om simplu, echilibrat în tot ceea ce fac, mă străduiesc să mă adaptez din mers rigorilor cotidiene ale condiției umane, mai pe scurt să trec neobservat printre oameni, dar să las urme cu un profund mesaj la contemplare și meditație, pentru că doar meditația ne mai poate salva prin prea îndelungata complicitate cu singurătatea și fascinația ispitei de orice tentație și nuanță. Vin dintr-o lume tulburătoare, în care copilăria și tinerețea mea au fost mistuite de flacăra unui timp la porțile căruia mi-am plătit cu conștiinciozitate cotizația de romantism. Am evadat din Regat și am poposit într-o primăvară mai frumoasă ca oricând în comuna Periam, județul Timiș (știu că îți provoacă ceva emoție), furat de mirajul Vestului, dar și pasionat de fotbal, aici în Banat, ziua de duminică era o adevărată sărbătoare. Aici am cunoscut oameni deosebiți și generoși în a mă ajuta să mă dezvolt frumos și să devin util comunității. Eu am înțeles și m-am străduit ca măcar la rându-mi, prin sport, să le aduc în suflet un strop de bucurie. Cred că am reușit, am promovat cu Avântul Periam în elita județeană, am terminat Liceul real – umanist la seral, cu examen de Bacalaureat la Liceul din Sânnicolau Mare, în 1979. Pot spune, metaforic, desigur, că de aici a început gloria mea locală în Banat și le mulțumesc tuturor celor ce au avut inspirația să creadă în mine.
I.V. : Ești un cunoscut poet și jurnalist din partea de Vest a țării. Când ai debutat?
D.B.: La doar zece kilometri de Periam, o altă localitate, Variaș, era renumită în Banat prin recoltele obținute, la grâu și porumb, dar va deveni cunoscută și prin literatură. În timp aici, un grup de entuziaști și iubitori de literatură și artă au înființat la Căminul Cultural, în 1975, Cenaclul literar artistic ,,Ana Blandiana”, la care ocazional participam și eu cu creații proprii, inspirate din lumea fascinantă a petrolului, o activitate nouă în imensitatea câmpiei de Vest. Menționez că această grupare a dat oameni de seamă în arealul cultural artistic al Banatului și nu numai: Ivo Muncian, Vlada Barzin, Neboișa Rosici, Dușan Petrovici, Tiberiu Arăzan, Nicolae Roșianu, Cornelia și Ilie Gheran, Doru Arăzan, Mariana Anca și Alexandru Ioan Viorel Timoceanu, Valerică Vieriu, Cecilia Mocanu, Lucia Cociu. Am debutat cu poezie patriotică în cadrul unor emisiuni derulate la Căminul Cultural din localitate de către Radio Timișoara. Accentuez poezie patriotică pentru că la timpul respectiv nu puteai să fii decât patriot și nici astăzi nu mă pot dezice de patriotismul meu, desigur, de largă respirație democratică și europeană. Dar evoluția mea în timp a demonstrat că, spre deosebire de alții, am învățat ceva din filosofia lu Kant, Eminescu și Blaga. Autor a zece cărți de poezie, premiant la diverse concursuri și câștigător al Marelui Premiul al Festivalului de creație literară ,,Lucian Blaga” din Sebeș -Alba, ediția 2020 sunt argumente relevante. Editorial cu poezie am debutat în antologia ,,Cântecul adâncului ” 1978, Petroșani, ca participant din partea Schelei de Petrol Timișoara la Concursul cu acelaiș nume, organizat de MMPG (Ministerul Minelor Petrolului și Geologiei), la Petroșani. Ca ziarist am debutat cu reportaj și însemnări în 1978, în ziarul Drapelul roșu, au urmat anii 1980, Scânteia tineretului, Munca, în calitate de colaborator permanent.
I.V. Știu că ești de mulți ani editorul unei reviste. Vorbeșe puțin despre publicația respectivă.
D.B. : Nu știu la care revistă faci referire, dar e simplu. În 1983 am editat primul ziar de opinie muncitorească din România , „Petrolistul”, sub egida Schelei de petrol Timișoara, format A4, 8-16 pagini parțial color, ediție anuală până în 2015, când m-am pensionat. În 1993, prima carte despre istoria petrolului în Banat ,,Oamenii aurului negru”, însemnări, reportaje, interviu etc. după care au urmat alte cinci cărți inspirate de zonele Crișana- Banat,Teleorman.
„Luceafărul de Vest”, continuă de fapt activitatea cenaclului literar Luceafărul, înființat în 1987 la Schela petrol Timișoara, în prezența unor scriitori, poeți de la revista Orizont, cenacluri literare din Sânnicolau Mare, Lugoj, Deva, Timișoara, la Sala polivalentă din Șandra. Eveniment la care au participat și peste 100 de petroliști din zonele petroliere Variaș, Satchinez, Biled, care a fost și mediatizat în revistele Orizont, Contemporanul și ziarele Scânteia tineretului, Drapelul roșu și Petrolistul. Tot în același an, în august, am organizat la Șandra prima Tabără de creație și documentare într-o schelă petrolieră din România. Revista apare ocazional până în 1995, după care, din cauza unor probleme, lesne de înțeles, apare doar semestrial. După 2015, când m-am pensionat (am timp și mai dispun de ceva resurse financiare), revista apare trimestrial, cu 24 de pagini, format A 4 parțial color, are ISSN, fiind editată sub egida Asociației Cultural-Umanitară ,,Luceafărul de Vest” Timișoara, persoană juridică.
I.V. De la care personalitate/personalități ai reușit să ,,furi” unele dintre secretele acestei profesii?
D.B. Viața și educația sănătoasă primită de la părinții mei, pentru care sărăcia era o virtute și faptul că am avut șansa de a munci de la o vârstă fragedă într-un domeniu inedit, alături de oameni cu sufletul risipit printre oameni și prin presa vremii, m-a ajutat să ascult, să pot înțelege, să fiu răbdător cu cei nerăbdători, să pot prețui rostul cuvântului rostit ori scris. N-am ,,furat” nimic de la nimeni, Dumnezeu mi-a dat înțelepciunea de a reține ceea ce a fost de reținut și apoi de a discerne ce este mai bine, benefic pentru mine și semeni. M-am străduit să fiu totdeauna într-o comuniune cu fenomenul cultural-artistic și social, pentru că până la resemnare e doar un pas. Și totuși nu-i pot uita pe Anghel Dumbrăveanu, Ion Arieșanu, Ion Jurca Rovina, Aurel Turcuș, Marian Odangiu, Eugen Dorcescu, Veronica Balaj, Ioan Vasiu, Monica Zvirjinschi, Dragomir Magdin, Lucian Avramescu, Ion Cristoiu, Pașcu Balaci, Nicolae Vasile, Ion Machidon, Grigore Mâinea, Luca Alexandru Codrean și, nu în ultimul rând, pe cel ce a fost președintele nostru la UZPR, Doru Dinu Glăvan, oameni deosebiți în generozitatea lor.
I.V.: Ce satisfacții ți-a adus această activitate?
D.B.: Pentru poet, ziarist, jurnalist, ancorat în cotidian și realitatea cu tot zbuciumul caracteristic unui timp care se pare că nu mai are răbdare cu noi, cea mai mare satisfacție rămâne pagina de ziar, cartea, care prin mesaj și emoție aduce bucurie în sufletul celor mulți și necăjiți și, nu în ultimul rând, momentul de socializare vizuală recentă ori amintirea că peste timp ai avut oportunitatea de a avea acces direct la esență, la valorile din diverse domenii de activitate, cu care te poți mândri că le-ai fost contemporan.
I.V.: Filiala din Timișoara a UZPR este destul de activă și te rog să spui ceva despre acțiunile mai importante organizate în ultimii ani.
D.B.: În august a.c. se vor împlini doi ani de când am primit spațiu din partea Consiliului Județean Timiș în Complexul Maria Theresia Bastion din Timișoara și acest spațiu a devenit în scurt timp un veritabil centru cultural, frecventat de majoritatea membrilor filialei Timiș, dar și invitați din alte domenii, scriitori, poeți, istorici, oameni cu notorietate din viața culturală a Banatului. Aproape toate aceste evenimente sunt inițiate de Asociația Cultural Umanitară ,,Luceafărul de Vest” Timișoara, susținute de un nucleu de 15-20 de ziariști entuziaști și dornici de socializare și coordonate de mine, în calitate de membru al filialei. Simpozioane, lansare de carte, cenaclu literar, aniversări, avem înregistrate peste 50 de astfel de evenimente. Încercăm să permanentizăm unele activități de referință: Oameni de seamă din Banat, Ziare și reviste, Ziariști din România, Poezia ca stare de spirit și altele de interes public general, în colaborare cu instituții și organizații civice, cum ar fi Biblioteca Județeană, MNADOR Timișoara (Mișcarea Națională pentru Apărarea Drepturilor Omului), președinte Remus Știr.
I.V.: În afară de poezie și jurnalism, ce alte preocupări mai ai?
D.B.: Ca tânăr pensionar, după 45 de ani în slujba petrolului românesc, ce altă preocupare pot avea decât să scriu o istorie sentimentală a acestei lumi cotropite de fascinația aurului negru și condamnată oarecum la uitare? Mulțumesc lui Dumnezeu, sunt sănătos, sunt suspect de fericit și mai pot merge în fiecare duminică la Arena din cartier să mai joc fotbal, am o echipă de Old boys pe care doresc să o înscriu într-o competiție sub egida UZPR – e o provocare, sper să fie acceptată de ziariști-jurnaliști etc., iubitori ai acestui sport. Mă mai ocup și de editarea Jurnalului Juridic, revistă de atitudine juridică, fondată în 2004, cu apariție trimestrială. Iar din 2018 apare în spațiul jurnalismului românesc revista VIP SENIORII, sub egida UZPR, tot ediție trimestrială, o revistă cu prioritate pentru generația vârstei a treia, ziariști, scriitori, poeți din țară și Diaspora. Toate publicațiile au ISSN. Dar cel mai mult timp l-am dedicat Proiectului Cultural ,,Eminescu, un vis în așteptare” ediția 2021-2022, un proiect de anvergură europeană, inițiat de Asociația Luceafărul de Vest, sub egida UZPR, care s-a bucurat de o participare surprinzătoare, peste 150 de lucrări primite din țară și Diaspora, pe secțiunile poezie, poezie în grai, proză, eseu, epigramă etc., cu tematică principală Eminescu. Din cauza condițiilor sanitare, am premiat deocamdată participanții de pe zona de Vest, prin gale festive, la Timișoara, Lugoj, Oradea, Deva, în scurt timp vom fi prezenți pe zona de Sud, București, Ploiești.
I.V.: După părerea ta, mai putem spune astăzi că presa este a patra putere în stat?
D.B.: Bineînțeles că putem spune, dar ne mai aude cineva, mai interesează? Asta este dilema veche și nouă. Atât timp cât cineva de la înălțimea „statului eșuat” o consideră vulnerabilitate, e greu să mai avem puterea de a reacționa prin puterea cuvântului scris. Și mai mult decât atât, existența presei print, ca și libertatea de exprimare, e dependentă de circuitul banilor, de alte interese, dincolo de a fi în slujba adevărului și dreptății. Statul ar trebui să se sprijine pe noi, pe ONG-urile cultural-umanitare-sociale și întreprinzătorii privați, pe cei care pun suflet și sunt cu adevărat în slujba oamenilor și produc bunuri de larg consum, prin munca proprie și sponsorizați de SRL Bunica. Presa print este în real pericol, tehnologia și știința, ca și alte surse de informare, ne vor răpi bucuria de a mai lectura ziare, la o cafea ori șuetă, și ne vor trimite în curând la arhive.
I.V. : Ca jurnalist, cum ai trecut prin prelungita pandemie?
D.B.: Pentru generația noastră, pandemia a fost ca o condamnare la uitare prin izolare, dar cu poezia la rever, am sfidat pandemia. M-am străduit să respect regulile impuse și chiar cu masca pe figură am organizat o serie de evenimente și am scris inspirat de COVID 19 o carte anti-pandemie, ,,Dumnezeu s-a supărat pe noi”, lansată la Timișoara și Lugoj, în 2020. Izolarea mi-a dat posibilitatea de a lucra în liniște la un nou proiect, pe care în curând îl voi propune în dezbatere. Universitatea vârstei a treia, VIP SENIORII, sub egida UZPR, un proiect de suflet prin care să putem învăța permanent, să socializăm împreună, să putem îmbătrâni frumos și activi. Despre celelalte efecte ale pandemiei, directe ori colaterale, mă abțin să fac unele comentarii, au fost în spațiul mediatic și nu numai tot felul de păreri, poziții tot mai controversate, din care eu, ca un cetățean vaccinat cu ambele doze, n-am înțeles prea multe.
I.V.: Dacă ai putea da ,,Roata” vieții înapoi, ai mai alege jurnalismul, sau o altă profesie?
D.B.: Desigur, cu înțelepciunea de-acum n-aș mai face anumite lucruri, aș fi mult mai precaut. M-am născut în patria aurului negru, la 9 km de Ploieşti și vreo 5 km. de Râfov, de prima sondă de unde s-a extras țiței în 1857. N-am putut trăda la timpul respectiv, 1965-1974, și continuat în Banat până în 2015, preocuparea fraților mai mari, a rudelor apropiate, de a deveni și eu petrolist. Destinul m-a călăuzit pe drumul cel bun și după 40 de ani în slujba ,,extracției” am devenit unul dintre oamenii aurului negru. Muncind printre oameni minunați, sub cerul liber, pe arșiță și ger, zi și noapte, am deslușit în eroismul lor, faptul că despre fascinația petrolului trebuie să scrie cineva și gândind că tot un prahovean, Geo Bogza, a scris despre lumea petroliștilor, am început să trimit la ,,Drapelul roșu” (1978-1989) știri, însemnări, reportaje, portrete, din imensitatea Câmpiei de Vest. Mi-au fost acceptate și publicate ca materiale inedite dintr-un domeniu pe care puțini îl cunoșteau. Au urmat ziarele,, Munca și Scânteia tineretului și celelalte cinci cărți cu iz aromatic. În paralel, scriam și poezie. Așa am devenit colaborator permanent și ziarist într-o Uniune care mă onorează și în tot ceea ce fac mă străduiesc să fac lucruri frumoase, demne de prestigiul pe care mi-l conferă breasla jurnaliștilor români. Profesia aceasta de a fi în slujba cetățeanului, comunității, prin cuvântul scris ori vorbit nu este o preocupare temporară, ci una de cursă lungă, care cere sacrificiu și vocație. Prin pagina de ziar poți fi benefic semenilor prin dimensiunea sufletului, prin esența lucrului bine făcut, dar și intransigent față de cei ce nu înțeleg că nu prin forță vor învinge, ci doar prin forța cuvântului, pe care noi o impunem în spirit constructiv. Trăim într-o lume dramatică ,,fără cinste, fără gramatică” și totuși rămân un optimist ponderat.
Interviu consemnat de Ioan Vasiu / UZPR