- Am primit cu bucurie și am scris în cunoștință de cauză, în ultima vreme, despre unele cărți-aniversare apărute fie în regie proprie, fie ca
inițiativă instituțională marcând împlinirea vârstei septuagenare / octogenare / nonagenare (de la Ovidiu Drimba, Dumitru Bălașa, Gheorghe Pavelescu, Niculae Gheran, Florea Firan, la Eugen Dorcescu, Mircea Popa, Nicolae Sârbu, Tudor Nedelcea, Nicolae State-Burluși ș.a.).
„Totdeauna ne străduim să facem ceva pentru posteritate, dar anevoie am vedea posteritatea făcând ceva pentru noi”, observa cu amară luciditate Joseph Addison, un poet și eseist englez de acum trei secole, de aceea, poate, pe considerentul că posteritatea se pregătește din timp (cineva a spus asta), personalități culturale și științifice (și nu numai acestea) doresc să lase, încă din timpul vieții, imaginea cât mai exactă a trecerii lor prin lume, prin oglinzile alterității, prin conștiința semenilor…
Nu e nimic spectaculos ori teatral în acest gest de livrare a imaginii, iar atunci când acesta vine din partea unor personalități îndeobște recunoscute, gestul ca atare constituie deopotrivă un bilanț pentru contemporaneitate și o întâmpinare pentru posteritatea mai mult sau mai puțin grăbită a se interesa/ ocupa de „cazul” în discuție.
Să rămânem la ideea de „bilanț”, într-o contemporaneitate concretă, cu precizarea că astfel de cărți, dincolo de marcarea vreunui jubileu, constituie instrumente de lucru foarte importante pentru comentatori/ cercetători, furnizând acel pachet biobibliografic, întocmit de-a gata, care i-ar necesita monografistului respectiv un timp relativ considerabil, ușurându-i astfel accesul la indicii bibliografici, ba chiar la texte reprezentative, definitorii pentru personalitățile în cauză.
Desigur, nu despre o „obsesie a posterității” ar fi vorba – deși despre asta unii comentatori scriu, în varii cazuri, cu convingere -, ci de o lucidă stare de conștiință asumată, numele „adunat pe o carte” justificând munca de o viață a celor dăruiți creației artistice.
- O lucrare de asemenea profil (panoramă exegetică în esență) este „ÎNTOARCEREA DIN URMĂ” semnată de scriitorul Nicolae Suciu din
Dumbrăvenii de Sibiu, cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani. Valorosul colaborator al distinsei reviste „Vatra Veche” de la Tg.-Mureș, păstorită de vrednicul de mare laudă scriitorși jurnalist Nicolae Băciuț, este un scriitor în toată puterea cuvântului, „cărturar de vaste orizonturi spirituale”, unul din prozatorii „de har ai Ardealului de azi”, cum scria regretatul poet Ion Brad, care, realizând caracterul cam „sfios”, de o modestie rară, al mai tânărului confrate, saluta „debutul inspirat” în proză al celui care „s-a decis abia acum, la vârsta înțelepciunii, să publice primul volum de proză (…), Ziguratul iubirii” (2011).Iată de ce Ion Brad este pentru Nicolae Suciu „nașul de botez literar”, care, împreună cu universitarul clujean Octavian Șchiau, l-au scufundat pe „neofit” în „cristelnița” unui ales destin literar, în lumina cea nouă a „cuvântului înaripat”. Cunosc, cu alte cuvinte, foarte bine opera poetului și prozatorului Ion Brad și vorbesc în deplină cunoștință de cauză, de aceea, citind cu atenție eseurile dlui Nicolae Suciu din „De la Pănade la Zăpadia și înapoi”(Editura Buna-Vestire, Blaj, 2019), le găsesc nu numai inspirate și juste, ci și animate de o hermeneutică a citirii în profunzime și, deopotrivă, de acel spirit mitologic și clasicist (grație dascălului de limbă latină care este), care conferă un indicibil spor valoric și reală distincție abordărilor respective.
Să precizăm că, deși a descins, editorial, în arealul atât de învolburat al literaturii române de azi, dl. NICOLAE SUCIU (n. 16 dec. 1951, Hundorf/Viișoara, Mureș), – profesor de română-latină la Liceul din Dumbrăvenii Sibiului, tânăr pensionar (fost elev și apoi coleg de cancelarie al profesoarei de franceză Livia Popa, studenta lui L. Blaga în anii 40, la Sibiu),- este autorul unei opere cu adevărat valoroase editate în ultimul deceniu.
Prozator, eseist, dramaturg, cu inițiative cultural-artisticeimportante în plan local, inclusiv în cadrul Despărțământului ASTRA, N. Suciu a debutat în 1975 în revista „Tribuna” (Cluj) și editorial în 2011. Este prezent cu proză și eseuri în mai multe antologii apărute la Arad, Craiova, Tg.-Mureș, Iași, București ș.a. Colaborează la o seamă de reviste literare din țară (Euphorion, Vatra Veche, Viața Românească, Portal-MĂIASTRA, Mișcarea Literară, Pro-Saeculum, Discobolul, Nord Literar, Arena Literară, Scrisul Românesc etc.) și din străinătate (Alternanțe din München, Familia din Israel etc.), obținând numeroase premii și distincții. Este membru al L.S.R., filiala Mureș, și al UZPR, filiala Mureș-Harghita. Nu putem trece cu vederea „insuccesul” de a face parte din U.S.R., care nu i se datorează nici operei lui care există ca atare, nici nouă, autorii unor îndreptățite recomandări- și asta în vreme ce, pe aceeași listă a „validaților” de juriul respectiv, figurează autorii unor îndoielnice scrieri, unii chiar neformați ca scriitori și care ar avea de învățat multe (chiar unii din „validatori”) de la clasicistul și scriitorul N. Suciu…
Transeat peste acest… cui al lui Pepelea (care și el ține tot de vremelnicia…oamenilor și vremurilor!) și să remarcăm spusele editorului Nicolae Băciuț 
din prefața „Opera unui alt fel de…obsedant deceniu”. Prefațatorul reține „ritmul alert” al creației lui N. Suciu, dată fiind distanța de la debutul publicistic (1975) la cel în volum (2011). Așadar, într-un deceniu (cât alți „validatori”, probabil, în mai multe!), N. Suciu „a reușit să adune în raftul de bibliotecă o operă respectabilă, una care atestă multiplele sale disponibilități creatoare, în teritoriile prozei, teatrului”, inclusiv activitatea de „rafinat și profund interpret, analist al cărților confraților contemporani și al unor autori canonici”.
Dl Nicolae Suciu ar ilustra, dincolo de înregimentări culturale, „condiția alergătorului singuratic”, scrie același susținător Nicolae Băciuț, observând totodată că „bonom și cu simțul măsurii, N.S. n-a asaltat instanțele critice la modă, ci și-a lăsat cărțile nu în voia sorții. Ci la dispoziția unor scriitori apropiați, care țin de afinitățile sale elective.”
„ÎNTOARCEREA DIN URMĂ”este un titlu eliadesc, sugerând „deschiderea spre spirit” a neofitului, înghițit simbolic de monstrul identificat cu „uterul pământului mumă”.Acest moment al „întoarcerii mele din urmă”, prilejuit de o cumpănă a vieții care l-a dus pe autor pe masa de operație, dezvăluie hotărârea luată atunci „de a scoate de la sertar toate «odoarele» mele artistice și a le publica”, în același sertar încuind „orgoliile, reținerile, interiorizarea și emotivitatea excesive”. Împlinind 70 de ani (chiar în curând, la jumătatea lui decembrie…), autorul ne propune această carte-bilanț, mulțumindu-le tuturor celor care au scris despre cărțile lui, de la debutul editorial cu „Ziguratul iubirii” (2011), până la „Didactica nova” (2021).
Cartea este structurată pe trei direcții de creație: proza, dramaturgia și eseistica, reproducând, cronologic, aprecierile confraților (între care Lörinczi Francisc-Mihairealizează un demers critic asimilabil monografului): Ion Brad, Valentin Marica, Monica Grosu, Lucia Szombati, Ștefan Melancu, Ligia Csiki, Valeria Bilț, Andreea Sămărtinean, Ioan Marcoș, Răzvan Ducan, Nicolae Băciuț, Mircea Petean, Maria Vaida, Ștefan Borbely, ZenovieCârlugea, Darie Ducan, Mihai Ardelean, Ioan Popa, Ion Mărgineanu. Unii din acești comentatori intră, așadar, în „agenda bibliografiei critice” chiar cu 3-4 comentarii. Cele mai multe din comentariile cărților lui N. Suciu ar fost găzduite de revista „Vatra Veche”, constituind din partea editorului nu numai un gest de „apreciere” dar și unul de „solidaritate cu un autor care s-a dovedit un temerar pe care nu l-a îngenuncheat nici timpul, nici vremurile și și-a urmat cu credință și speranță chemarea”, căci – nu-i așa? – „era păcat să lase să se irosească talanții care i-au fost dați” (N. Băciuț).
- În ceea ce ne privește, am publicat în revista „Portal-MĂIASTRA” de la Tg.-Jiu, care apare „sub egida Uniunii Scriitorilor din România”, unele cronici și eseuri despre autor, dar și articole ale acestuia la cărțile altora. L-am ajutat, apoi, pe „îndărătnicul” N. Suciu să-și alcătuiască volumul de cronici și eseuri literare „Poezia lui Lucian Blaga – viziune metafizică și structurare simbolică”, semnând și prefața respectivă (2020) și să participe la Festivalul Internațional „Lucian Blaga” de la Sebeș-Alba, devenind unul din laureați la secția eseistică, în 2020 (acolo urma să-și lanseze cartea despre Blaga, așa stabilisem înainte de martie 2020, luna declarării pandemiei în România, care a dus la suprimarea acestui festival).
De asemenea, am citit cu interes cărțile pe care mi le-a trimis, scriind despre acestea (în portretul realizat la volumul amintit), dar o cronică mult mai consistentă am dedicat recentei cărți de proză „Didactica nova”, carte ilustrând o atitudine literară tranșant-ironică față de unele „imperative” euro-atlantice adaptate la societatea românească în eterna ei „tranziție”. Scriam acolo că de departe Nicolae Suciu este scriitorul de renume din Dumbrăvenii Sibiului, micul oraș de pe Târnava Mare, situat la egală distanță între Mediaș și Sighișoara. Multe din lucrările d-sale au ca punct de observație acest areal citadin, cu lumea lui atât de diversificată, accentul autorului căzând pe pitorescul unui mod de viață, o lume „cu leapșa-n sus” exprimând o comunitate de o vitalitate debordantă, intrată în febra noilor prefaceri postrevoluționare și, în mod deosebit, față cu impactul înregistrat de deschiderea europeană, culminând cu intrarea României în U.E. Aceasta era tema-cadru a trilogiei inițial intitulate „Sindromul de exaltare în Sud-Estul Noii Europe” (I – 2016, II – 2017, III – 2020), reluată într-o nouă ediție, sub un titlu mai chitit asupra ramei tematice, DIDACTICA NOVA (Limes, 2021, 446 p.). Dl N. Suciu are meritul de a aduce în literatură acest topos ardelean de veche tradiție intercomunitară și multiculturală, insistând însă pe ceea ce postfațatorul Ștefan Borbély numește „Rromiada”, o savuroasă epopee comică cu „firicele de sarcasm vitriolant ce decurg dinspre Matei Vișniec (Omul-pubelă), Țiganiada lui Budai-Deleanu și Istoria ieroglifică a lui Cantemir”, cu precizarea expresă că „slobozenia de limbă și de imaginație corozivă din operele de referință este drastic cenzurată, la nivelul median al societății din Didactica nova, de restricțiile globaliste quasi-religioase ale corectitudinii politice și de resemnarea cutumiară a profesorimii din peisaj, obligată să se supună ordinelor incoerente și absurde ale ministerului tutelar.” Cum noi înșine, cu peste patru decenii vechime, provenim din acest mediu, fiind în două rânduri și diriguitor de instituție, cunoscând așadar foarte bine statutul civic și portretul moral-profesional al „cadrului didactic”, atât înainte de 89 cât mai ales după, mărturisim că am regăsit în paginile „noii didactici” întreaga problematică a lumii raportabilă la școala românească, dascăli, părinți, elevi, inspectori și funcționari, care mai de care cu personalitatea și interesele lor, cu „profesionismul” și „activismul”, cu calitățile și defectele, cu moralitatea ori lipsa de etică și civism…
În scrierea sa „tituluită” nu „Țiganiada” ci Didactica Nova, – care nu e deloc „izvodire poeticească” de inspirat „viersuitoriu” cu nume anagramat cilibiu, atingând „pe voievodul cum să cade”, ci proză dură, corozivă, în aqua forte, „mestecând întru adins lucruri de șagă”, ca să placă, – dl Nicolae Suciu desfășoară deopotrivă o indubitabilă viziune „critică” dar și multe „luări aminte”, pe scurt zis, un fel de „izvoditurănoaoşiorighinalăromănească”.
„Adevărat că aş fi putut să bag multe minciuni lăudând pe ţiganişi scornind fapte care ei n-au făcut, – preciza autorul iluminist –, (…) dar’ eu iubesc
adevărul.” Cam asta face și dl Nicolae Suciu cu lumea din „Didactica Nova”, privind-o cu o severitate simpatică și cu un umor de pastă social-comportamentală, reliefând mentalități cuprinse de acel „sindrom de exaltare” caracteristic „Sud-Estului” european de după căderea cortinei de fier, asemănător cu „scăparea din pușcărie” trăită de toți hrănitorii de iluzii și libertăți! Un fel de entuziasm în surescitări de libertinism ce dau etniei rome impresia că, odată cu intrarea noastră în Europa, UE le-a aruncat dinainte covorul roșu al unei „democrații” speciale, recuperatoare, compensatoare, având în vedere „suferințele” îndurate de-a lungul istoriei de etnia stabilită pe pământ românesc.
Pe lângă atâtea „voci” cărora li se acordă drept de exprimare în acest regim ficțional dând impresia de „felie de viață” autentică, avem en passant, într-o supravegheată congruență, și vocea autorului. Impresia de scriere diaristică este puternică în acest roman de strictă actualitate, care folosește din plin multiple posibilități de exprimare de gen și din spațiul virtual, dar și „fotografii” de un crud realism caracterial, tipologic, țesut în oralitatea neaoșă a idiomului specific etniei.
De reținut, pentru semnificația mai generală a gestului, portretul acestui „cadru didactic”, recent pensionat, care rămâne cu convingerile sale în fața iureșului europenizant al societății românești, o atitudine înțeleaptă, care îndreptățește readucerea personajului, aflat într-un crepuscul existențial, în câteva fragmente din ultima parte.
Nu totdeauna intrarea în UE ne-a fost și ne este „benefică”, sub multe aspecte, morale, sociale, culturale, economice, politice. Imobilizat „în șerpăria realului, a concretului”, autorul gândește că așa cum Garcia Marquez a ajuns să dea numele de „Macondo” romanului său, tot astfel și el se gândește la un titlu de semnificație atotcuprinzătoare. De unde și varii meditații pe seama spiritului imediat, pragmatic al occidentalului, despre „transparența normală”, așa cum cere moda în Occident, și în mod deosebit despre imperativele de a ne conforma unei doctrine neomarxiste numită „corectitudine politice”, născută prin universitățile americane și devenită ideologie în acțiune, în cadrul mai largului globalism nivelator, cuceritor încet și sigur și în spațiul românesc, pe multe planuri.
Alte secvențe epice, nu puține, privesc acea „Europa brauchtRuhe” („Europa are nevoie de liniște”). Expresia, inducând o atitudine de politică geostrategică, am reținut-o și noi în „Dicționarul monografic Mihai Eminescu. Oamenii din viața lui” (2019, pp. 152-156), la articolul dedicat lui „Chibici-Revneanu, Al.”, bunul amic al poetului (care l-a însoțit în toamna lui 1883 în drumul pentru internarea în sanatoriul de la Viena, apoi în deplasarea, recomandată de Maiorescu și de medici, prin Italia din februarie-martie 1884). Conform cercetătorului interbelic Barbu Lăzăreanu, Chibici a evitat să publice amintirile sale despre Eminescu, multe din acestea însă fiind recuperate din ceea ce i-a povestit în 1915, la Căciulata, într-un sejur estival, lui Eugeniu Speranția, care, mirat că Revneanu ezită, s-a pomenit cu replica: „ – Europa brauchtRuhe…/ Europa are nevoie de liniște…” Deci, în sens mai larg diplomatic, ezitarea lui Al. Chibici-Revneanu avea o plauzibilă justificare: nu dorea să spună lucruri care ar fi putut deranja politic, diplomatic etc.. Așa și în cazul de față, situația romilor din Dumbrăvenii Sibiului trebuie ținută departe de orice incitare și atitudine anti-etnică, de unde și convingerea exprimată de diverși indivizi, că, în contextul integrării europene, ei se bucură de o „democrație” specială privind minoritățile, care cere imperios din partea tuturor, nu numai a autorităților, toleranță, comportament corect în relațiile sociale, echilibru interrelațional, atitudini care nu „provoacă”, nu „stârnesc”, nu „incită”, căci – nu-i așa – „avem nevoie de liniște”, numai într-un climat de liniște și temperanță colaborarea și munca dă roadele multașteptate…
Rromii știu prea bine că au drepturi conferite de noul statul al țării intrate în U.E., ori de câte ori sunt față în față cu autoritățile, chiar și atunci când „salvează” saci de obiecte găsite prin tomberoane, de aceea au totdeauna de partea lor argumentul „Scriminării” (discriminării), gata să sune la telefonul de urgență 112! Frecvente sunt, în zeci de fragmente din cele trei părți, referirile la „discriminare”, în numele căreia asistăm la atitudini tranșante și răbufniri din partea acestor „conlocuitori” deloc educați moral, cultural, civic, pentru o acceptabilă colaborare și conviețuire cu populația majoritară, acolo în Dumbrăvenii Sibiului, micul oraș de pe Târnava Mare și din mijlocul Ardealului. Vorba unuia, Toni, cunoscător al „corectitudinii” euro-atlantice, către un bătrân hoț de aceeași etnie: „Numai noi avem toate drepturile și handicapații, poate să facă romii orice prostie, că Europa și zice repede că-i bine de-au făcut”…
„Rromiada”dlui Nicolae Suciu (Ștefan Borbely) – roman pe care-l considerăm culmea creației sale epice de până acum, – foarte interesant construit vizionar și cu talent vădit în direcția comediei ironice, este o operă care depune mărturie despre o lume și despre un timp istoric, unele din aspectele problematicii evocate rămânând încă pentru mult timp de acum încolo nerezolvabile. De fapt, această operă literară nu-și propune, în rotunzimea ei, să „rezolve” ceva, ci să evoce oameni, locuri, situații (date și așteptate), într-un orizont temporal mai apropiat sau mai îndepărtat.
Savuros în registrul epic și reflexiv în fragmentele generate de „vocea interioară”, mai bine zis de eul creator, căutător mai în profunzime al unor semnificații și sensuri onto-gnoseologice, dl Nicolae Suciu scrie cu talent o proză inteligentă și incitantă. Maturitatea sa artistică este la vedere, indiscutabilă și indenegabilă, atât ca viziune cât și ca originală soluție compozițională. Gândind într-un mod salubru și într-un sistem de referință axiologică, autorul se situează într-o poziție personală corectă față de „imperativele” euro-atlantice privind globalizarea și așa-zisa „corectitudine politică” a Școlii de la Frankfurt, o stafie neomarxistă care bântuie prin lumea de azi, căreia scriitorul-magician îi pune în față precum o oglindă venețiană această admirabilă carte despre o parte din România de azi, „Didactica nova”…
Scriind acestea, în primăvara acestui an, despre „Didactica nova”, aveam deja convingerea că dl Nicolae Suciu este unul din prozatorii de seamă ai actualității noastre literare și ne exprimam o recomandabilă convingere confraternă… Da, putem afirma cu toată încrederea, reluând afirmația mentorului său literar, Ion Brad: dl. Nicolae Suciu este un „scriitor până în măduva oaselor”.
Cartea-aniversară de față este o dovadă destul de grăitoare privind statura unui scriitor „cu operă”, pentru că, din păcate, există azi, printre noi, și acel soi de scriitor „fără operă” sau doar cu „maculatură”, poate mai vizibil și destoinic descurcăreț în coterii literare. Timpul, desigur, va trece prin sită și dârmon totul, punând pe fiecare, după „meritele” ori „păcatele” lui, acolo unde îi este locul… Dictum sapienti sat est.
Zenovie Cârlugea
Un comentariu pentru “Nicolae Suciu – 70: „Întoarcerea din urmă””
Mulțumesc din suflet pe de o parte criticului și istoricului literar Zenovie Cârlugea, director al revistei „Portal Măiastra” din Tg. Jiu pentru amplul studiu dedicat operei mele, iar pe de altă parte, „Uniunii Ziariștiolor Pofesioniști din România”, pentru fidelitatea și promptitudinea de care întotdeauna a dat dovadă în ceea ce privește promovarea libertății cuvântului scris. Vivat, crescat, floreat UZPR!