Sociologul american Alvin Toffler dezvăluie faptul că a folosit pentru prima dată termenul „şocul viitorului“, în 1965, în revista „Horizon“, pentru a descrie tensiunea distrugătoare şi dezorientarea cărora le cad pradă indivizii când trebuie să suporte schimbările foarte mari într-un timp foarte scurt. „Obsedat de această idee, mi-am petrecut următorii cinci ani vizitând zeci de universităţi, centre de cercetare, laboratoare şi agenţii guvernamentale, citind nenumărate articole şi studii ştiinţifice şi stând de vorbă cu sute de experţi care se ocupă de diverse aspecte ale schimbării, ale comportării de adaptare, ale problemelor viitorului. Laureaţi ai premiului Nobel, hippi, pshiatri, medici, oameni de afaceri, futurologi de profesie, filosofi şi educatori şi-au manifestat preocuparea în legătură cu schimbarea, neliniştea în legătură cu adaptarea, temerile în legătură cu viitorul.“
Rezultatul acestor îndelungate investigaţii este cartea „Şocul viitorului“ (publicată de Editura Random House, din New York, în 1970), devenită rapid best-seller şi tradusă în numeroase limbi nu doar pentru valoarea sa ştiinţifică, ci şi pentru stilul extrem de atractiv, aproape jurnalistic, de redactare.
Am amintit de această lucrare celebră în anii ´70 ai secolului trecut pentru că ea reprezintă unul dintre cele mai fericite exemple de asemănarea dintre ancheta sociologică şi metodele jurnalismului de investigație. De altfel, cele mai multe dintre capitolele acestei tulburătoare cercetări sociologice, dacă ar fi publicate de sine stătător în paginile ziarelor şi revistelor, ar putea fi luate drept excelente anchete gazetăreşti.
Între cele două de modalităţi de cunoaştere a realităţii – ancheta sociologică şi cea jurnalistică – există numeroase puncte de intersecţie şi apropieri. Vorbind despre scopurile investigaţiilor sociale, Henri H. Stahl, unul dintre cei mai importanţi sociologi români ai sfârşitului de mileniu, enumera: curiozitatea (izvorâtă din nevoia de cunoaştere a adevărului) şi necesitatea de acţiune (sau nevoia de a manipula şi prelucra realităţile concrete). Adevărul şi eficienţa practică, spunea el, constituie o unitate a două aspecte îngemănate, deşi nu identice .
În lucrarea „Jurnalistul universal“, în capitolul dedicat jurnalismului de investigație, David Randall afirmă: „Adesea bănuim că s-a comis o ilegalitate sau o neglijenţă, dar nu avem dovezi şi nici altcineva nu le posedă. Trebuie să strângem dovezi, iar asta va cere mai mult timp şi mai mult efort decât în mod normal. S-ar putea, de asemenea, să fie nevoie de mai mulţi reporteri. (…) Jurnalismul de investigație poate trata aproape orice subiect sau domeniu al vieţii publice. Două categorii generale sunt, însă, cele mai prolifice: activităţile şi organizaţiile care operează în zonele îndepărtate sau cumva izolate de atenţia publicului, persoanele şi instituţiile care sunt împinse pe neaşteptate în lumina reflectoarelor, deşi par să fi «venit de nicăieri», şi în jurul cărora se formează rapid o mitologie. Sunt oameni şi instituţii care par să nu aibă un trecut. Dar trebuie să aibă, şi în acel trecut aproape sigur se află un subiect jurnalistic bun.“
În esenţă, David Randall ne spune că jurnalistul de investigație este mânat „în luptă“ de aceleaşi mobiluri ca şi sociologul – curiozitatea şi nevoia de acţiune -, că demersul său urmăreşte aflarea adevărului şi, prin publicarea faptelor, eficienţa practică.
La o concluzie asemănătoare a ajuns Clubul Presei din Malta, care a analizat mai multe lucrări de specialitate şi cazuri judiciare din Europa şi SUA. Rezultatul acestui efort este următoarea definiţie: „Un jurnalist de investigaţie este persoana al cărei scop este să descopere adevărul şi să identifice deficienţele privind adevărul pentru a le publica/transmite prin orice mijloc posibil.“
Cele două modalităţi de investigare a realului se aseamănă şi prin faptul că recurg la aceleaşi instrumente de culegere a informaţiilor. Ancheta sociologică, ca tip de cercetare ştiinţifică de teren, utilizează cu precădere chestionarul şi interviul pentru culegerea informaţiilor, adică modalităţi interogative de obţinere a informaţiilor.
Sociologul recurge la baterii de întrebări pentru a realiza diagnoza realităţii şi a o explica. Jurnalistul de investigaţie procedează la fel. Demersul său presupune mânuirea întrebărilor structurate sub forma interviurilor. Mai mult, atât ancheta sociologică, cât şi jurnalismul de investigaţie, utilizează tehnica observaţiei şi surse de informare precum documentele sau bazele de date.
Modul de organizare a anchetei sociologice şi al investigaţiei jurnalistice prezintă o serie de similitudini. Pentru prima, sociologul Vasile Miftode identifica următoarele etape de parcurs:
a) organizarea anchetei;
1) stabilirea temei şi a problemelor;
2) redactarea metodologiei şi construirea instrumentelor de lucru;
3) stabilirea populaţiei sau a eşantionului;
b) culegerea şi înregistrarea informaţiilor;
c) analiza informaţiilor;
d) stabilirea concluziilor şi valorificarea lor.
Într-o investigaţie jurnalistică de calitate nu pot lipsi: definirea temei centrale; stabilirea problemelor ce trebuie analizate; alegerea unor metode (a drumului care să ne conducă spre atingerea obiectivului); construirea şi folosirea unor instrumente adecvate metodei – fişe de observaţie, ghiduri de interviu, înregistrările audio şi video; selecţia subiecţilor, organizaţiilor şi instituţiilor care pot oferi informaţii relevante pentru tema investigaţiei; culegerea, înregistrarea şi analiza informaţiilor; stabilirea concluziilor; redactarea şi valorificarea investigaţiei prin publicarea sa.
Un punct de apropiere, dar şi de diferenţiere îl reprezintă modul în care cazuistica este utilizată în diagnoză, în reconstituirea realităţii. Ancheta sociologică îşi propune să desprindă repetabilitatea, regularitatea fenomenelor şi, în acest scop, recurge la colecţii de fapte, la eşantioane pe baza cărora poate face generalizări.
Cazurile individuale, cu o valoare sugestivă deosebită uneori, îl interesează pe sociolog în măsura în care îi permit să confirme regula. În analiza calitativă, cazurile individuale reprezentative şi cele ilustrative joacă deseori un rol important. Construcţia tipologiilor, de altfel, nu se poate lipsi de analiza cazuisticii şi, deseori, particularul, individualul devine obiectul unor cercetări amănunţite.
Investigaţia jurnalistică pare un tip de cunoaştere cu o perspectivă răsturnată faţă de ancheta sociologică. Atenţia ei se focalizează pe ceea ce se abate de la regula unanim acceptată, de morală şi lege. Un accident feroviar, antecedentele penale ale unui gardian dintr-o închisoare sau faptul că unui nou născut i s-au administrat medicamente indicate adulţilor devin subiecte ale anchetei jurnalistice tocmai pentru că ele reprezintă cazuri ce se abat de la tiparele social recunoscute.
Cazul individial este punctul de plecare al demersului jurnalistic. Pornind de la el, mânat de curiozitate şi interesul cunoaşterii, gazetarul încearcă, deseori, să descopere, dacă nu cumva acesta face parte dintr-o serie care se repetă, dacă nu exprimă o anumită regularitate sau adevărata regularitate.
Accidentul feroviar pe care tocmai îl cercetează ar putea fi doar unul dintr-un şir de incidente petrecute la societatea de cale ferată implicată. Dacă se dovedeşte că lucrurile stau aşa, atunci s-ar putea spune că nu siguranţa transportului, ci insecuritatea lui reprezintă regula acelei companii feroviare.
Noul născut care s-a îmbolnăvit din cauza tratamentului greşit ar putea fi doar primul caz ajuns la urechile presei, în vreme ce altele asemenea au fost ascunse de ochii şi urechile ziariştilor. De fiecare dată, pornind de la cazul individual, jurnalistul de investigaţie va încerca să afle dacă este vorba de un accident singular sau de un fenomen cu o anumită repetabilitate. El va încerca să realizeze colecţii de cazuri relevante, reprezentative, care, asemenea eşantioanelor sociologice, să-i permită să tragă concluzii cu caracter general despre instituţiile, grupurile şi colectivităţile umane, despre mecanismele sociale şi evoluţia lor.
Apropierea dintre cele două tipuri de cunoaştere a realului reprezintă un avantaj ce trebuie exploatat. Teoria şi metodologia sociologică ajută jurnalismul de investigaţie să îşi îmbunătăţească propria tehnologie de cercetare, să îşi sporească rigurozitatea şi obiectivitate demersului. La rândul său, investigaţia jurnalistică poate reprezenta sursa de inspiraţie şi punctul de pornire al unor cercetări şi teorii sociologice noi.
Ion TIŢA-CĂLIN / UZPR