Se pot trăi adevărate clipe de desfătare spirituală la Muzeul Tiparului și al cărții vechi din Târgoviște – singulara cetate de scaun, unde au domnit 33 de voievozi români. Acest oraș, reședință domnească vreme de trei secole, a fost de fapt a treia capitală a Țării Românești, după Câmpulung și Curtea de Argeș.
Situat în incinta cetății, fortăreață străjuită de falnicul Turn al Chindiei, muzeul de care am amintit este o dovadă de noblețe a minții. Doar marile citadele de cultură ale lumii își permit luxul unui astfel de muzeu, etalând cu îndreptățită demnitate și nobil orgoliu privilegiul de a avea un muzeu dedicat invenției epocale a lui Gutenbeg. Printre ele, desigur, și orașul german Mainz unde, pe vremea lui Mircea cel Bătrân, se năștea inventatorul celei mai productive invenții a acelor vremuri – tiparul cu litere mobile, care va revoluționa progresul omenirii.
În memoria lui Gutenberg, la Mainz există cel mai mare muzeu din lume dedicat istoriei tiparului. Lui, edilii orașului i-au înălțat un bust şi o magnifică statuie. Numele său este prezent peste tot: o stradă şi una din piețele mari ale orașului îi poartă numele. Universitatea, născută în 1477, poartă de asemenea cu mândrie emblema Gutenberg.
Pe lângă Tokio, Paris, Londra, sau câteva metropole americane, unde funcționează renumite muzee, muzeul din Târgoviște pare o sfidare, rezultat al unei ambiții curajoase, născută în urmă cu aproape o jumătate de secol. Nici vorbă de vreo veleitate sfidătoare, ci doar de demnitatea de a spune cu curaj: iată, pe aceste meleaguri a existat acum o jumătate de mileniu un focar de lumină, un izvor de cunoaștere, o cetate a tiparului.
Privesc cu admirație tăcutele ziduri. Figuri grandioase ale neamului nostru: Mircea cel Mare, Vlad Țepeș, Matei Basarab, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu şi alții şi-au ales aici reședința permanentă sau vremelnică, având conștiința de păstori ai nației, și tot aici și-au înfăptuit marile lor ctitorii şi biruințe.
La 11 Mai 1967, în blândețea unei primăveri de altădată, în spațiul fabulos al unei case vechi din Târgoviște, aflată în apropiere de Lunca Ialomiței, înconjurată de castani seculari, se inaugura unul dintre cele mai valoroase, prin unicitatea sa, muzee din țara noastră: „Muzeul tiparului şi al cărții vechi româneşti“.
Clădirea era, ea însăși, un interesant monument istoric, cu o arhitectură care reușea să îi sporească valoarea. Casa aparținuse Saftei Crețulescu, fiica lui Constantin Brâncoveanu, fiind refăcută cu meșteșug și renovată cu grijă, dar păstrând profilul și stilul original. Era cunoscută sub denumirea „Casa Crețulescu”.
Având cinci încăperi spațioase, muzeul prezenta un amplu material documentar, cu precădere vizând istoria tiparului şi a cărții vechi în țara noastră, de la primele începuturi, până la 1830. Vizitatorul de atunci era invitat să străbată în câteva zeci de minute patru sau cinci secole de istorie a scrisului, a cărții și tiparului, sau, cum s-ar spune astăzi, să trăiască o experiență imersivă, adică o experiență care să stimuleze imaginația, transpunând vizitatorul într-un alt loc sau într-o altă realitate. Muzeul avea astfel calitatea de a ne face să „călătorim” în timp și spațiu, într-un cadru palpabil, real. Bogăția de imagini și informații prezente în sălile muzeului păreau a fi un veritabil film documentar, în care fiecare cadră era formată din stampe de epocă, portrete de voievozi, manuscrise şi cărți vechi, în original sau în fotocopii, ornamente tipografice, xilogravuri, valoroasele legături de carte.
Privirea îți era atrasă de obiecte unicat – o presă de tipărit de pe vremea lui Matei Basarab, de la 1640, adusă de la Kiev, o alta de la 1778 (după modelul tiparniței de la Cluj), constituind piesa de mare valoare a expoziției, numeroase documente voivodale, instrumente de scris, o colecție de călimări de brâu ale grămăticilor şi diecilor de odinioară şi una de inele sigiliare ale voievozilor Țărilor Române.
Fostul proprietar, redobândind Casa Crețulescu, a cerut ca instituția publică să fie evacuată. Ulterior, în ianuarie 2011, acest muzeu a fost relocat în incinta Ansamblului monumental Curtea Domnească, lângă poarta mare, pe latura de sud-est a Curţii Domneşti, foarte aproape de Biserica Sfânta Vineri. Imobilul mai este cunoscut și sub denumirea „Casa Dionisie Lupu” (fost egumen al Mânăstirii Dealu).
După relocare, inventarul primului muzeu a fost organizat într-o formă expozițională modernă, care reprezintă cultura veche românească, dar mai ales contribuția tipăriturilor la făurirea limbii literare unitare, la dezvoltarea conștiinței naționale a poporului nostru.
În fața clădirii muzeului se găsește statuia Diaconului Coresi. Am vizitat mai întâi nivelul de subsol al clădirii, unde a fost reprodus cu fidelitate un atelier tipografic medieval, aici fiind expusă tiparnița, datată 1778, cu ornamente metalice și placă de imprimare din lemn (xilogravură). În prima încăpere din pivniță există o mică expoziție, cu busturile domnitorilor care au sprijinit dezvoltarea tiparului la Târgoviște.
La parterul muzeului sunt expuse dovezi ale existenței scrisului pe aceste meleaguri, din cele mai vechi timpuri, mai ales vestigiile provenind din săpăturile arheologice efectuate prin anii 60 ai secolului trecut la Tărtăria, în județul Hunedoara, unde s-au descoperit resturi ceramice care atestă existența scrierii ideopictografice în mileniul al IV-lea dinaintea erei noastre. Acestea sunt primele urme ale scrisului descoperite în Europa. Pe un alt fragment ceramic, scos la iveală de către cercetările arheologice de la Grădiştea – Muncelului se poate citi: „Decebalus per Scorilo“ (Decebal fiul lui Scorilo), fapt ce atestă că dacii cunoşteau scrisul.
În schimb, limba română păstrează cuvinte latinești din sfera scrisului, precum hârtie, față (pagină), foaie, cap (capitol), pană (instrument de scris), scriptură, spunere sau alte lexeme legate de activitatea spirituală, precum minte, cuvânt, a cugeta, a lucra, etc. Prezența în limba română a unor termeni ca: „a scrie“, „carte”, „scriptă” de origine latină, demonstrează continuitatea de cultură a populației autohtone.
Înainte de existența tiparului, trebuie să vorbim de existența hârtiei de scris pe teritoriul țării noastre, atât de necesară manuscriselor religioase. Fiind mai ieftină şi mai ușor de obținut decât pergamentul, hârtia va deveni cu începere din secolul al XVI-lea cel mai căutat suport de scris atât pentru manuscrise cât şi pentru textele tipărite în slavonă ori în limba română.
Inițial, hârtia era importată din Cehia, Austria, Polonia sau Italia, însă cu timpul au început să se construiască şi la noi mori de hârtie. Se știe că hârtia a fost utilizată în cancelariile din Transilvania încă din secolul al XIV-lea, în Moldova de la 1404, iar în Țara Românească de la 1406.
Prima moară de hârtie, adică atelier de fabricat hârtia, aflat de pe teritoriul țării noastre, este consemnat la 1534 la Orlat, lângă Sibiu, al doilea atelier este amintit la Brașov, 1539, (după unele surse) sau lângă Brașov, 1546, potrivit altora, din inițiativa lui Ioan Benkner şi Ioan Fuchs şi cu ajutorul unor meșteri germani şi polonezi.
Tiparul a fost precedat de așa numitele „tăblițe“ de lemn în care se săpau literele. Una din primele cărți realizate în Europa după acest sistem a fost „Biblia pauperum“ („Biblia săracilor“).
Dorim să evocăm câteva aspecte privitoare la istoria tiparului din Transilvania.
Cartea şi tiparul românesc sunt strâns legate de Sibiu, orașul care, dacă nu a avut norocul să clameze întâietatea în apariția tiparului în țara noastră, eveniment consemnat în anul 1508 la Târgoviște, se poate mândri în schimb cu un alt moment, la fel de important pentru cultura națională, tipărirea primei cărți în limba română, „Catehismul românesc” ( 1544).
Prima tipografie atestată documentar a Ardealului a fost instalată în anul 1528, la Sibiu, având misiunea de a imprima cărți în limba latină, limbă oficială, şi în germană, limba sașilor de aici. Conducătorul acestei tiparnițe a fost Theobaldus Gryffius din Reutlingen. Pentru a veni în ajutorul românilor ortodocși, la această tiparniță se vor publica şi cărți cu litere chirilice, fie slavone, fie românești.
Cea dintâi carte scoasă de sub teasc a fost „Gramatica latină”, semnată de Thomas Gemmariu, 1529, carte devenită un manual în școala germană a orașului
Împreună cu cel mai important discipol al său, Lukas Trapoldenr şi cu Valentinus Corvinus, Theobaldus Gryffius a deschis în 1528, prima tipografie sau primul atelier tipografic atestat până astăzi, acest atelier tipografic în adevăratul sens al cuvântului, fiind cel mai vechi de pe teritoriul României.
Un an mai târziu, medicul Sebastian Pauschner a scris un tratat în limba germană, numit „Tratat despre ciumă”, tipărit tot aici, la Sibiu.
Începând din anul 1521, în orașul Sibiu activează Philippus Maler (Filip Pictor, în română), al cărui nume va figura în documentele locale până târziu, în jurul anului 1554.
Filip Pictor avea în subordinea sa și secția românească a Cancelariei Magistratului sibian, de aceea el va cere ajutor unor răşinăreni, precum preoții Matei şi Dumitru sau Ioan Literatul.
Acesta va fi menționat în documente fie în calitate de translator (Magister Philippus Interpres), fie drept scrib, adică un caligraf profesionist, care răspundea de corespondența efectuată în limba română de către sibieni cu provincia de la sudul Carpaților ( Scriba litterarum valachicarum ). Însă el va avea rezultate notabile și în calitate de tipograf. De fapt, acesta continuă tradiția antecesorilor săi.
În acest context, este necesar să amintim numele unui tipograf sibian, Thoma Septemcastrensis de Civitate Hermani (Toma Transilvăneanul din Cetatea Sibiului), menționat pe filele a două cărți tipărite la Mantua în anii 1470 şi 1473, precum şi pe una tipărită la Modena în anul 1481.
Fiindcă vorbim de maeștri tipografi provenind de pe meleagurile noastre, vom aminti pe Bernard din Dacia, care a lucrat la Neapole, pe Martin Bârseanu din Codlea (Martinus Burciensis de Szetedino ), care a ajuns la Brünn și pe Andrei Corbu (Andreas de Corona sau Corvus), un brașovean, care a lucrat în tipografiile din Veneția. Andrei Corbu, împreună cu Martin Bârseanul, apar ca editori ai unui incunabul din Brünn numit „Breviarul Olomucense”, tipărit la Veneția în anul 1484.
După moartea lui Gryffius, probabil post 1540, Lukas Trapoldner, un ucenic al său, înființează propria tipografie, în care exista o secție românească, având caractere chirilice, secție condusă de Filip Moldoveanul.
Filip Moldoveanu a tipărit în anul 1544 un „Catehism românesc”, dar care nu a ajuns până la noi. S-au păstrat însă un „Tetraevangheliar slavon” (1546) – un fragment de Biblie bilingvă slavo-română din preajma anului 1553.
În muzeul amintit, un spațiu special este dedicat acestei vetre tipografice, care este Târgoviște.
Un gând îmi răsună repetat în minte. Aici, în acest oraș, a funcționat, începând cu anul 1501, prima tiparniță din țara noastră, de sub teascurile căreia vedea lumina, în 1508, prima tipăritură de pe teritoriul românesc, și tot aici, peste câteva decenii, aveau să apară primele cărți în limba română, datorate faptei și strădaniei prolifice desfășurate de către Diaconul Coresi.
Lui îi urmează Udrişte Năsturel, Antim Ivireanul şi alți remarcabili împătimiți de această nobilă meserie și artă în aceleași timp, cea a tiparului.
Există o teorie, potrivit căreia arta tipografică a pătruns în Țările Române, venind din Veneția, mare centru tipografic, unde se foloseau și caractere slavone. Aici, pe la 1500, erau înregistrați peste 50 de tipografi. Se pare că influența italiană, mai ales venețiană, a ajuns la noi, îndeosebi prin comercianții din Raguza, (oraș situat pe coasta Dalmației), cu care Țările Române avea legături.
Într-adevăr, în anul 1508, la Mănăstirea Dealu, din porunca inspirată a voievodului Radu Cel Mare (1495-1508), avea să fie tipărit un „Liturghier”, carte de cult de mare trebuință. Trebuie spus că, după Cracovia şi Veneția, tipografia de la Dealu a fost cea de-a treia tipografie din Europa ce a folosit caractere chirilice. Așadar, aici se vor tipări de călugărul Macarie câteva lucrări în slavonă – „Liturghier” (1508), „Octoih” (1510) şi „Evangheliar” (1512) – , la doar câteva decenii distanță de primele exemplare de Biblie, tipărite de Gutenberg.
Macarie învățase arta tiparului la Veneția, fiind adus de la Cetinje (Muntenegru) de către Radu cel Mare, domnitorul Țării Românești.
El tipărește aici lucrări în limba slavonă, care era limba oficială a cultului şi a cancelariilor vremii, aducând cu el, din Cetinje, litere slavonești.
„Liturghierul” tipărit de călugărul scrib Macarie a fost început în timpul domniei lui Radu cel Mare şi terminat în aceea a lui Mihnea cel Rău.
Nu se cunoaște cu exactitate locul tipăririi, fie la Târgoviște, care era capitala domnului, fie în apropiere, la Mânăstirea Dealu, ctitorie a lui Radu cel Mare, sau, după unele ipoteze, la mânăstirea Bistrița din Vâlcea, ctitorie a fraților Craioveşti, locaș de cult unde se aflau la acea vreme călugări sârbi şi unde s-a găsit și păstrat un exemplar din această carte.
Diaconul Coresi, stabilit la Brașov, după ce își făcuse ucenicia la Târgoviște, va tipări în acest oraș primele cărți în limba română care au ajuns până la noi (1557—1581). Coresi trimite aceste cărți românești, atât în Moldova cât şi în Țara Românească.
Opera sa tipografică este amplu prezentată în muzeul acesta: („Triod Penticostar” – 1578, „Evangheliar slavonesc” -1579, „Evangheliar român” – 1561).
Un alt tipograf ce a activat la Târgoviște este Dimitrie Liubavici. Acesta scoate de sub tiparniță, la 1547, „Apostolul“, inclusiv într-o ediție comandată de Ilieş Rareş pentru Moldova.
În acea perioadă, activitatea tipografică contribuia la unificarea spirituală a populației românești, cu mult înainte de unificarea statală. Astfel, în 1638 ia ființă la Alba Iulia o secție pentru tipărirea cărților românești, cu sprijinul lui Matei Basarab, care îl însărcinează pe meșterul tipograf Dobre Popa să ducă un set de litere slavonești. Şi tot la Alba Iulia vom întâlni mai târziu pe un alt meșter tipograf, Mihai Ştefan, trimis de Constantin Brîncoveanu.
Pășind mai departe în sala muzeului, atenția mi-a fost atrasă de o vitrină în care se află o lucrare unică – „Pravila cea mare“, – tipărită la Târgoviște la 1652, una dintre primele culegeri de legi din Europa.
Muzeul scoate în evidență faptul că tipăriturile au fost un factor important care au impus răspândirea limbii române literare, standardizarea acesteia în toate provinciile locuite de populația românească. Este vorba despre cărţile scoase de sub tipar, în secolul al XVII-lea, atât în Ţara Românească („Evanghelia învățătoare”, „Pravila de la Govora”, „Îndreptarea legii”), cât şi în Moldova („Cazania lui Varlaam”, „Psaltirea în versuri a lui Dosoftei”) ori Transilvania („Noul Testament de la Bălgrad”).
Fără îndoială, la fel de interesante sunt și documentele olografe, printre care un hrisov semnat de Mihai Viteazul, de la 1596, un hrisov cu semnătura lui Dosoftei, episcop de Roman, din 1660, autorul „Psaltirii în versuri“ de la 1673, în care sunt publicate şi versurile lui Udrişte Năsturel, intitulate „La stema țării”.
Dintre cărțile vechi prezente în muzeu, în original, datând din veacul al XVII-lea, amintim: „Cazania“ lui Varlaam (1643), „Biblia de la București“ (1688), „Noul testament“ tipărit de Simion Ştefan la Alba Iulia (1648), precum și mai multe volume tipărite în secolul al XVIII-lea la Buzău şi Râmnic.
Prin materialele expuse, muzeul ilustrează şi contribuția poporului român la dezvoltarea culturii altor popoare. Tipografia târgovișteană a tipărit un număr de titluri de lucrări religioase în limbile greacă, gruzină, arabă şi turcă.
Vizita mea a continuat, descoperind un spațiu care mă interesa în cea mai mare măsură: invenția tiparului și legătura acestuia nu numai cu cartea, în special de factură didactică, dar mai ales cu ziarele.
În acord cu numele, Muzeul tiparului și cărții vechi adăpostește edițiile princeps ale scrierilor didactice şi de literatură beletristică, datând din secolul al XIX-lea (Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri sau Dimitrie Bolintineanu).
Fenomenul renunțării la alfabetul chirilic şi al adoptării celui latin este de asemenea reliefat cu pregnanță în acest muzeu, cu atât mai mult cu cât doi scriitori și oameni de cultură târgovișteni au impulsionat acest fenomen: Alfabetul chirilic adoptat de români avea inițial 45 de semne, care în „Observații sau băgări de seamă asupra regulilor şi orânduielilor gramaticii românești ”a lui Ienăchiță Văcărescu, gramatică apărută în 1787, au fost reduse la 33 de semne.
O nouă simplificare a sistemului grafic slavon o va face Ion Heliade Rădulescu în „Gramatica” sa, apărută la Sibiu în 1828, în care se propuneau 28 de semne.
Însă adoptarea alfabetului latin s-a înfăptuit abia de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza în anul 1862, când s-a emis un decret în acest sens.
Circuitul de vizitare a muzeului se încheie cu prezentarea primelor publicații cu caracter regulat: „Fama Lipschi pentru Dacia” (1827), „Curierul Românesc” (1829), editat de Ion Heliade Rădulescu, „Albina Românească” (1829), a lui Gheorghe Asachi, şi „Gazeta de Transilvania”, tipărită de George Bariţiu. Ele se alătură altor valoroase publicații, precum „Krestomaticul românesc“ (1820), „Biblioteca românească“ (1821), etc.
Tanța Tănăsescu/UZPR