Context
Știm cu toții că duminica este ziua liturghiilor în dimineți și a plecăciunilor în fața unor icoane (în)candelate de lumină și har. Mai știm că o carte, ca un semnal editorial, deschide ochi și formează trainice punți înspre cei doritori de realități vechi îmbrăcate în veșminte noi. Festivitățile de ceremonial prilejuite de împlinirea a douăzeci de ani de definire a comunei Pecica, oraș, în cadrul Zilelor orașului Pecica, acest nou volum, pe lângă multe Însemne de Recunoștință, a făcut deliciul selectei asistențe. Pentru că, în prelungirea acestei liturghii duminicale, un fiu al orașului aduce Grâu și pâine „ambalate” într- o carte.
„Grâu și pâine”, îndrăznim să metaforizăm, o prelungire a stării de sărbătoare, ca și când noua carte ar fi fost în mâna noastră anafura stropită cu vin din potir pecican, iar autorul, dezvelit de masca unui inginer și învelit în una de scriitor, pentru că, pe lângă poeme în „Anotimpuri”, domnul Liviu Nadiș se întoarce în… sălașele de altădată, cu nostalgie… iar acum, la a doua carte de proză memorialistică, oferă o altfel de „pită” de Pecica.
„Grâu și pâine”, grâul fiind o plantă apotropaică, precum busuiocul și isopul, trăiri și simțiri prin aceste plante (vârsta orașului Pecica, 20, fiind vârsta fecioarelor despletite), vin cu pâine, trup și sânge, anafură și (prea)cinstire, sunt câteva din simbolurile care se vor regăsi din volum, dar redate într- un stil real (din potir euharistic al unui scriitor trăitor).
Cartea
Prin alăturarea a două substantive (grâu și pâine, nearticulate), titlul ne conduce înspre un subiect și conținut suspectat a fi o nouă monografie spirituală (care va întregi preocupările de cercetare din acest oraș de graniță, știut fiind că aici ființează o Casă de Cultură și un Cenaclu care nu se dezmint a fi demni urmași ai cărturarilor locului). În literatura și gnoseologia de specialitate, de la noi, grâul și pâinea își găsesc un loc nimerit și pomenit, ca o hrană necesară. Nichifor Crainic, gânditor, teolog și scriitor, aduce, prin „Cântecul Potirului”, imaginea ucenicilor lui Iisus, făcând trimitere la consemnări biblice (Matei, 12,1: „În vremea aceea, ucenicii Lui au smuls, de foamete, spicele și le-au mâncat”). Iată cum cartea, semnată de inginerul agronom Liviu Nadiș, devine un bun cultural, o carte „secerată în tăcere” , filă cu filă de spic, devenit snop, scopul înălțat, devenind îmbrăcat în coperte de carte. În același filon biblic (pentru că la Pecica, pâinea are un rol faptic, de întâmpinare și a dat numele unui Festival „Folk pe pâine”),aducem alt argument de incipit (Marcu, 4,22-29): „Pământul rodește singur, întâi un fir verde apoi spic, după aceea grâu deplin în spic și când este coaptă roada, pune îndată secera pe ea(…)”.
Când am „închinat” cu pecicanii acest semnal editorial am „legat” (puțin forțat) cele douăzeci și una de relatări de poveste, care formează un conținut, cu vârsta orașului. Prin „Argument”, autorul ni se dezvăluie a fi un bihorean, devenit arădean și mai apoi lucrător și trăitor al vremurilor de altădată
Desigur, chipul mamei i se ivește acum în minte, ca idol, dar și ca un frământător de pită, prin frământări, copilul de atunci, adultul de acum, spune, prin nod de lacrimi: „Mulțumesc, bună mamă!”. De fapt, în noul volum, autorul care scrie și versuri, Liviu Nadiș, împletește liricul cu prozaicul (volumul deschizându-se cu un poem specific „Pecica”).
Sunt desfășurate, apoi, în capitole secvențiale, consemnări bine conservate în mintea autorului, omniscient și omniprezent, dar și în mentalul colectiv al personajelor actanți (care i-au înconjurat cei peste patruzeci de ani de experiență în agricultură). Și, așa, intrăm în „marea poveste-cartea” (pentru că aici se vor găsi și inserări ale altor mărturisitori, doar pentru o mai trainică închegare a subiectului), „povestitorul” rămânând fidel locurilor pecicane, de aceea cuvântul determinativ este aplecarea înspre ținuturile „peșcane”. Aproape o sută (94) de înscrisuri vechi, imagini, chipuri umane, secvențe și fotografii diverse, alcătuiesc imagologia volumului, la care se adaugă versuri ale altor poeți, care au în „pana” scrisului, „mana” grâului sau a pâinii. Relatarea este făcută printr-un verb ales la persoana întâi (iar bibliografia sau studiile consultate, sunt incluse la fiecare relatare). Cum, la fel, sunt prezente în volum, persoane cu care a traversat autorul vremurile și a căror memorie involuntară, este, pe drept, folosită. Pe lângă realul obiectiv din volum, autorul folosește, nu neapărat ironia, ci stilul pamfletar, atunci când vorbește de pita de Pecica, pe post de „trecere” la benzină (în zile pare/impare) în drum spre familia soției, născută în apropiere de Vâlcea: „(…) când ajungeam la ieșire din Râmnicu Vâlcea, la Peco, le arătam o pâine mare și ne spunea să așteptăm un pic și rezolvam problema” (p.10). E, astfel, un model al oralității stilului, autorul fiind „dedat” cu tradiționalul, ridicat la rang compozițional de proză scurtă de tip memorialistic. Cu siguranță, conținutul, plin de detalii și amănunte din noua carte, nu ar încăpea, extrapolând, într- o valiză cu pită de Pecica, dar, cu siguranță, este tulburător de profund precum și lumea care populează paginile este o lume (și nu trebuie să orbecăim în trecut) a satului și a altor timpuri sau „Acum Pâinea de Pecica a devenit un brand local al orașului” (p.26).
Fără a se erija a fi doar un iscusit condeier, inginerul mărturisitor Liviu Nadiș iubește pământurile și este convins că luna îi însoțește nopțile și diminețile în cercul ei solar ori arcuit. Fără a fi lozincar, îl însoțesc cuvintele din care face decupaje epice de sine stătătoare pe care le asociază și le dă cuvântul de ordine. Inginer agronom de meserie, autorul stă departe de „ingineriile” sofisticate ale textelor și redă cu autenticitate și precizie (nu prețiozitate) atmosfere și sfere de netăgăduit din perimetrele agricole: „Până la a face și coace pâinea, trebuie să menționăm multe activități premergătoare: alegerea terenului, pregătirea seminței, semănat, întreținerea culturii, seceriș, batozat, depozitarea grâului, măcinatul grâului, păstrarea făinii și apoi procesele de facere și coacere a pâinii” (p.35). Bun observator, autorul coboară în cotidian și ia pulsul vieții la fel cum „Drumul grâului”: „La vremea copilăriei mele nu știam nimic despre grâu și nici nu bănuiam că mă va învăța viața.”(p.44).
Ca fin observator și cu ochiul deschis și format înspre plămada culturii grâului, Liviu Nadiș abordează subiecte de istorie a culturii acestui în zona pecicană de referință, încă din perioada interbelică (strecurând lozincarde slogan-uri de tipul: „Plugari, faceți ogoare! / Plugari, semănați sămânță aleasă!” p.56).
Capitolul „Secerișul și batozatul grâului” este privit (și) prin prisma literaturii clasice, dar și a unor mărturisitori locali: „Femeile nu coseau niciodată, cositul efectuându-l numai bărbații!” (Ioan Godea, p.90). „Grâul, cea mai veche cereală!” (Tudor Opriș, p.95). „La ora când scriu aceste rânduri, la Pecica, Șeitin Semlac, Pereg, nu se învârte roata nici unei mori; singura moară care funcționează în zonă este o moară din Nădlac.” (Liviu Nadiș, p.98).
Monografia spirituală, „Grâu și pâine”, compusă din scrieri și amintiri, nu este lipsită de accente nostalgice, prin care Liviu Nadiș își arcuiește, ca specialist, o doză de sentimente nostalgice: „La noi, la Copăcel, locul meu de naștere și al copilăriei mele, loc de deal, așezat lângă o vale și mărginit de păduri de fagi, de gorun, de carpen, de ulm și cer, unde mai cresc și cireși sălbatici, iar alunii, cornii și păducelul mărginesc drumurile dintre păduri, fiecare casă avea cuptor, într-o colnă acoperită, la mică distanță de casă, unde era loc și pentru lemne.” (p.114). Iată, aici, tehnica developării, a amănuntului, a stilului descriptiv, prin care autorul folosește stilul propriu, spre a ajunge la un singur cuvânt-cuptorul, iar prozodicul și înșiruirea fac un tablou pe cât de superb, pe atât de natural.
De la cuptor, ca artefact de patrimoniu imaterial, până la brutării, locașuri de producere prin anume tehnologii, vom ajunge prin iscusința artei dialogului, purtat de autor cu Dorel Găvruță, proprietar Brutăria Doris (p.118), cu Maximilian Nicolae Ponta, proprietar Brutăria Tiamax (p.122), cu Valeriu Țigu, proprietar Brutăria Palmar Vali (p.127), cu Pavel Lobotka, brutar (p.131).
Cultul pâinii la Pecica nu înseamnă doar poveste desprinsă din amintire, înseamnă sacru și antropologie, înseamnă Praznic și sfințire de spic-ram și pentru neam, înseamnă trudă și cinstire (de zeci de ani, p.133). Dar, în opinia noastră, nu doar poveștile fac acest volum. Autorul despică fir de spic, prin frământări ale unor ani grei (p.138), apoi a Hornarului de la Semlac (cu douăzeci și patru de copii, p.141), sau „De la fuga lui Pacepa la oile de pe dolmă” (p.144): „(…)încă din ianuarie s-a pornit o campanie împotriva ciobanilor. Nici nu opresc bine mașina că Pacoste Cornel începe să strige la cioban și îl amenință că îl arestează.(…) La amenințarea cu arestarea a pus și el o întrebare: Bine, mă arestați dumneavoastră, dar cu oile cine rămâne? p.144 (tulburător acest pasaj ca, în scene mioritice, sau ca în „Fefeleaga” lui Agârbiceanu sau „Puiul”, I.A.Brătescu -Voinești n.n).
Mai în tragic, mai întâlnind alți performeri, ajungem la Varza de toamnă și trecerea lui Bratu (zis Nică a lui Greavu) cu oile în Ungaria,1427 bucăți! (p.151). Deosebit de pitorești și demne de luat aminte aceste „fugi”, ca niște madrigale, când, acum, la atâția ani de libertate, un inginer (de)scrie dorința de mai bine (cu aluzii și la fuga gimnastei Nadia Comăneci). Însă inginerul, de-acum prozatorul-monograf-narator al locurilor demne de poveste, Pecica și împrejurimile, va da viață unui sălaș (p.164) cu tot ce ține de cotloanele gospodăriilor de altădată (și pe care avea să îl cunoască încă din 1980). Acum este parte din gospodăria proprie și parte întrinsecă, cu parfum arhaic (de carte).
Concluzii
Liviu Nadiș nu a venit la Pecica de nicăieri. O slujbă l-a făcut pecican! O slujbă de slujire a pămîntulurilor, l-a făcut scriitor. Prezentarea acestui nou volum (prin modestul meu glas) tocmai la Festivitățile duminicale ale Zilelor orașului Pecica 20 va fi fost scris istorie. Una recentă! Glăsuiește cronicarul Liviu Nadiș la început de carte: Pecica „O istorie scrisă / pe pământ bun de pâine / din care un meșter / a făcut câteva cuptoare cu vatră / cu frumoase femei / și rotunjimi la mijloc / înainte să nască / să poată frământa un aluat bun / pentru pâini fermecate / cu miros din pustă / de grâu / de pace / și de veșnicie.” Un crez specific, ca un ideal, este exprimat în odiseice călătorii de peste patruzeci de ani pe tarlaua profesiei și pe altarul slovelor. Acum, pita de Pecica, un brand cu nume și renume, alături de alți cărturari pecicani, se va mânca și pe felii de folk și stropită cu vin roșu strecurat, sfințit, pe file de carte! Nu numai spre a i se adăuga lui Lucian Emandi și celorlalți cenacliști pecicani, domnul inginer agronom Liviu Nadiș scrie. Nu! Scrisul său e viu și răsare din pământurile lucrate cu sudoarea trupului. „Liviu Nadiș m-a provocat să scriu despre seceriș și iată ce a ieșit până acum. O poveste!” (Flori de păpădie, Teodor Bulza, p.175). Ca să facem o pledoarie pentru lectură, pentru că o carte nu se povestește, se citește, am scris despre o carte care se gustă ca „pita caldă”, este un volum cu informații șlefuite, o incursiune în trecutul ancorat în prezent, în care epicul este pur și curat, iar graiul pâinii este alean și meleag de dor.
Din punct de vedere tehnic, Coperta I dezvăluie verdele de spic (în concepția originală semnată de Livia Nadiș, profesor), iar Coperta IV este semnată de Onisim Colta, Pâine din Cer, 2001 (detaliu). Fotografiile care însoțesc cartea provin din colecții private și documente din diferite surse. Volumul a apărut și cu sprijinul financiar al Primăriei și al Consiliului Local al Orașului Pecica. (DTP: Ecaterina Mehesz, Tipografia Gutenberg).
A consemnat Florica R. Cândea
membru UZPR Filiala „Ioan Slavici” Arad
Foto: preluare din Album semnat de Alin Ștefan Ponta