◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro21.06.2024

Ioan Slavici, scriitor
și jurnalist neînțeles

Marele nostru scriitor Ioan Slavici, născut în 18 ianuarie 1848 în Banat, la Șiria (lângă Arad), a avut marele ghinion de a fi suspectat de unguri (Banatul se afla sub stăpânire austro-ungară din 1867) că este naționalist român – motiv pentru care a fost arestat și închis de trei ori – iar când s-a refugiat la frații români de la sud de Carpați, aceștia l-au bănuit că este spion austro-ungar și l-au închis și ei de două ori. Deși inițial primise condamnări mari, el a fost eliberat după perioade scurte de detenție fiindcă i-au sărit în ajutor prietenii și i-au dovedit nevinovăția.

Era fiu de cojocar, iar situația materială a părinților era una bună. Sava, tatăl său, se căsătorește în 1842 cu Elena Borlea, care provenea dintr-o familie veche și numeroasă, cu ramuri în mai multe sate din zona Aradului. Din căsătoria lor au rezultat cinci copii, dintre care au supraviețuit doar scriitorul și sora sa mai mare, Maria, care avea să devină mama scriitorului Ioan Russu-Șirianu. Copilărește într-o casă plină de copii, deoarece părinții săi, cu o stare materială bună, mai creșteau șase orfani ai rudelor.

Nu i-a plăcut prea mult la școală, mai ales că trebuia să învețe fie în limba maghiară, fie în germană. De nevoie a învățat ambele limbi și lucrul acesta i-a prins foarte bine mai târziu. La vremea copilăriei lui Slavici  în Imperiul Austro- Ungar conviețuiau 11 naționalități,așa că la joacă  se întâlneau copiii din cartier, vorbeau fiecare în limba maternă, iar ceilalți învățau involuntar și limba prietenilor de joacă.

Deși era mic de statură  și un copil firav, a fost de mic foarte neastâmpărat, pricinuind părinților mari neplăceri. Vecinii reclamau tot timpul că le-a spart ferestrele, că le-a lovit cu pietre animalele de curte, că a spart cuiburile de rândunici, că a încălecat caii de la pășune, și alte și alte pozne care-i nemulțumeau pe părinți. Fiind singurul lor băiat, ambiția părinților era să învețe carte și să ajungă ajutor de notar în apropiere, să aibă grijă de ei la bătrânețe. Nu li s-a împlinit acest vis, el fiind toată viața un nestatornic, lipsit de spirit gospodăresc, mereu dator, mereu în mare nevoie de ajutor. Îi plăcea să citească și avea talent la scris. Despre ccccopilărie avea să spună chiar el următoarele: „Avusem o copilărie care acum, la vârsta la care mi-a fost dat să ajung, după dezamăgirile prin care am trecut, și-n împrejurările în care-mi petrec viața, mi se pare înspăimântător de fericită.”

A frecventat şcoala „greco-ortodoxă” din satul natal – primele trei clase primare, între anii 1854 și 1858, avându-l dascăl pe D. Vostinari, apoi încheie școala primară la Arad, după ce repetă clasa a patra, unde învață limba maghiară jucându-se cu copiii și limba germană de la un învățător catolic. Între anii 1860 și 1864 urmează primele cinci clase la liceul maghiar, cu mari dificultăţi, cauzate de educaţia într-o limbă străină. Tot acum devine membru al Societății de lectură a elevilor români, coordonată de Mircea V. Stănescu.

În anul 1865 se transferă la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara, iar în anul 1866 participă la o serbare cu cântece și recitări, organizată de șirianul Georgiu Crăciunescu, profesor de limba română, recitând poezia „Răsunet” a lui Andrei Mureșanu. Rămas fără mijloace materiale se întoarce la Șiria și se înscrie, elev particular, la liceul maghiar din Arad în anul școlar 1867 – 1868. Pentru a se susține financiar, îl meditează pe băiatul grofiței Konigsegg, care a rămas repetent în clasa a IV-a. Astfel ia contact cu viața aristocrației transilvănene: „Am trăit timp de un an în mijlocul unor oameni care toate serile se-ntrebau cum au să-și petreacă ziua de mâine. Ieșeam când călare, când în trăsură la plimbare, făceam din când în când excursiuni mai lungi, jucam cărți ori biliard, ieșeam – după sezon – la vânătoare, luam parte la mese mari și la serate dansante.”În anii 1867 – 1868 se înscrie, ca elev particular, la liceul maghiar din Arad, apoi trece cu bine examenul clasei a VIII-a, dar nu se înscrie la timp pentru examenul de maturitate, astfel că această etapă a vieţii va fi trecută, cu brio, tocmai la Satu Mare.

În anul 1869 se înscrie la Facultatea de drept de la Pesta, însă studenția aici este de scurtă durată, de doar patru luni, pentru că se înbolnăveşte, se întoarce acasă, pentru ca ulterior, cu ocazia recrutării în armata imperială, să ceară să fie transferat la Universitatea din Viena, unde face armata ca voluntar cu termen redus și se înscrie la Facultatea de Drept fiind îmbrăcat și hrănit pe cheltuiala împăratului.Se împrieteneşte cu Mihai Eminescu, student şi el în capitala Imperiului hasbsburgic, o prietenie care îi va lega pentru tot restul vieţii.

În anul 1871, debutează în revista „Convorbiri literare” cu comedia „Fata de birău”, apoi în vară, la 15 august 1871, împreună cu Eminescu, organizează serbarea panromânească de la Putna, după ce va fi pus bazele Societății Academice Sociale Literare „România Jună”. În anul 1873, va ocupa funcția de secretar la Episcopia din Oradea şi va scrie nuvela „Popa Tanda”. La finalul anului 1874, se stabilește la București, unde este secretar al Comisiei Colecției Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul, iar în anul 1875, se căsătoreşte cu Ecaterina Szöke Magyarosy şi scrie nuvela „Scormon”.

Împreună cu I. L. Caragiale și G. Coșbuc, editează revista „Vatra” și tot în 1875 va scrie comediile „Toane sau Vorbe de clacă” şi „Polipul unchiului”, iar un an mai târziu, drama istorică „Bogdan Vodă” şi nuvelele „La crucea din sat”, „Crucile roșii” şi „O viață pierdută”.

Călătoreşte, apoi, la Viena şi Budapesta, iar în toamna anului 1877 (până în 1881), este numit de Titu Maiorescu profesor la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti – unde a predat limba română și filosofia -, perioadă în care este și redactor la „Timpul” (unde este coleg cu Eminescu și Caragiale). Slavici a fost criticat vehement şi pentru opiniile sale antisemite prezentate în lucrarea sa „Soll și Haben. Cestiunea ovreilor în România” (1878), în care a afirmat că „evreii sunt o boală, și că ar trebui aruncați în Dunăre.”Tot în anul 1878, scrie nuvela „Gura satului”. Apoi, a predat limba română la școala de fete – Școala Normală Azilul „Elena Doamna”, la Institutul Maniu și la Liceul Francez.În anul 1880, scrie nuvelele „Budulea Taichii” şi „Moara cu noroc”, în anul 1882, este ales membru corespondent al Academiei Române, iar în anul 1884, va scrie nuvela „Pădureanca”.Tot în anul 1884, se stabilește la Sibiu, unde va pune bazele ziarului „Tribuna”, în care va scrie articole în care revendica drepturile românilor. Drept urmare, autoritățile maghiare ale vremii îi intentează 5 procese de presă, ultimul ducând la condamnarea sa la un an de închisoare (1888-1889), ulterior curtea de juri punându-l în libertate.

Va divorţa de prima soţie, Ecaterina, şi se va căsători, la Sibiu, cu Eleonora Tănăsescu, care îi va dărui primul băiat, Titu Liviu, în total Slavici având şase copii. În urma unui alt proces de presă, este din nou condamnat la 3 zile de închisoare. În anul 1888 va scrie drama istorică „Gaspar Graziani”, în anii 1888-1889, lucrarea de memorii „Fapta omenească. Scrisori adresate unui tânăr”, în anul 1890, scrie lucrarea „Școlile noastre sătești”, iar în anul 1892 devine cetăţean român.În anul următor va scrie cursurile „Estetica” şi „Literatura poporană”, iar în 1894 încheie romanul „Mara”.Tot în 1894, este numit director de studii la Institutul „Ion Otetelișanu” din Măgurele, unde va activa timp de 14 ani, până în anul 1908.În acest context, în acelaşi an, 1894, va scrie lucrările „Proiectul de organizare a Institutului Ioan Otetelişanu”, „Programul de studii” şi „Regulamentul de conducere internă”. De asemenea, de-a lungul anilor, va scrie numeroase studii pedagogice în „Lumina” (1873, 1874) „Convorbiri literare” (1877), „Timpul” (1879, 1881), „Educatorul” (1873), „Tribuna” (1885-1890), „Voința națională” (1893), sau „Minerva și Lupta” (1909).

În anul 1896, scrie nuvela „Comoara”, în anul 1900, nuvela ”Vatra părăsită”, iar în 1902, romanul „Din bătrâni”.

Înființează sau colaborează la reviste ca „Minerva”, „Buletinul armatei și al marinei” şi „Ziua”.

În anul 1903, scrie volumul de memorii „Serbarea de la Putna”, în acelaşi an primeşte premiul Academiei Române, iar un an mai târziu va scrie lucrarea „Așezarea vorbelor în românește”.Au urmat romanul „Din bătrâni. Manea” (1905), nuvela „La răscruci” (1906) şi romanul „Corbei” (1906), iar în anul 1914, scrie „Gramatica limbii române”.

În perioada ocupaţiei germane, va scrie numeroase articole de orientare progermană, în timpul Primului Război Mondial, colaborează la ziarele „Ziua” și „Gazeta Bucureștilor”, iar în 1916, este arestat și închis din nou din cauza convingerilor sale filohabsburgice pe care și le expune în mod repatat în ziarul „Ziua”. În anul 1919, după încheierea războiului, după reîntoarcerea din Moldova a regelui Ferdinand şi a guvernului, Slavici este arestat din nou, fiind judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare, dar va fi eliberat în cursul aceluiaşi an. Convingerile sale filogermane îi vor atrage, însă, pe mai departe, duşmănia celor din jur.În anii care au urmat, a scris nuvela „Pascal, săracul” (1920), lucrarea de memorii „Închisorile mele” (1920), romanul „Din două lumi” (1920), romanul „Cel din urmă armaș” (1923), lucrările de memorii „Amintiri” şi „Lumea prin care am trecut” (ambele în 1924) şi romanul „Din păcat în păcat” (1924).

După o viaţă plină de procese şi detenţii în închisori, în care şi-a atras oprobiul public pentru motivele menţionate mai sus, obosit de această existenţă agitată, Slavici îşi caută refugiul la fiica sa, care trăia la Panciu, în podgoria care se asemăna cu Şiria natală. La 17 august 1925, Ioan Slavici pleacă la Domnul, în casa fiicei sale din Crucea de Jos, Panciu, fiind înmormîntat la schitul Brazi – numit şi „de la Cruce” –, de lângă oraşul Panciu, cea mai importantă ctitorie a Sfântul Ierarh Mucenic Teodosie.

În anul 1999, lua ființă, la Timișoara, Fundația pentru cultură și învățământ „Ioan Slavici”, care din anul universitar 2000-2001 înființează Universitatea „Ioan Slavici” Timișoara, iar din anul școlar 2001-2002 înființează Liceul economic „Ioan Slavici”.Începând cu anul 2006, după decizia Consiliului Local al Municipiului Arad, Teatrul de Stat Arad poartă numele de Teatrul Clasic „Ioan Slavici”.

 

Marcel Mateescu

Foto: Wikipedia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *