Declarându-se poet al „zămislirii”/ „trăirii” inspirate și nu al „facerii” (conform canoanelor și paradigmei poetice dominante primind „aplauze la scenă deschisă”), Mircea Bârsilă (n. 19 octombrie 1952, Cârciu-Văgiulești, Gorj) ilustrează tipul unui creator de asumate introvertiri existențiale. Ar fi vorba de acea „neliniște existențială” caracteristică liricilor postmoderni și, în general, acestei lumi „apăsată de febrilă dezorientare ontologică” (însemnare pe manșeta copertei I).
De la debutul editorial din 1982 cu „Obrazul celălalt al Lunii”, urmat de „Argint galben” (1988), „Scutul lui Perseu” (1993), „O linie aproape neagră” (2000), „Anotimpurile unui cătun” (2003), „Monede cu portretul meu” (2009) și „Viață din viața mea” (2014), la care se adaugă vreo câteva antologii, Mircea Bârsilă s-a dovedit un poet al neliniștilor, înfiorat de percepții ale „apocalipticului” și „catastroficului” (Al. Cistelecan), „mitologizând și sacralizând” în marginea unui textualism care „stă alături de suprarealism” (Dan Cristea), în fond „un naturalism într-o notă mai elaborată” care ar aminti, la modul clasic, de poetul „neliniștii metafizice”, o „sinteză” a lirismului din „Pașii profetului și a celui din poeziile (aproape) postume” (Nicolae Manolescu). Întors mereu „către miracolul redescoperit al lumii simple, elementare” (Ion Pop), printr-o „combinație de realism și spirit vizionar” (Alex Ștefănescu), poetul Mircea Bârsilă transmite „echilibrul său moral” într-un discurs liric ferit de „terificul excesiv” și de „grandilocvența” care „marcau ruralismul turbulent al deceniilor șapte și opt”: „Senzualitatea devine dureroasă, iar durerea se senzualizează prin plenitudine existențială, care nu mai simte nevoia de a recurge, în cele mai bune texte, la aparatul violent deformator.” (Gheorghe Grigurcu).
Să mai amintim și părerea criticului Valeriu Cristea foarte apropiată dintru început de spiritul robust al lui Mircea Bârsilă care „scrie o poezie ca un curs de apă adâncă, de amplă respirație și temerară imagistică”, trăsături care s-au păstrat de-a lungul întregii poezii. Poetul nu este un tumultuos al lirismului postmodernist, în cele aproape zece volume de până acum se dovedește rațional și echilibrat, reflexiv cu măsură și de o luciditate care, întoarsă spre sine, dezvăluie o lume plină de trăiri lăuntrice, de „vise, reverii și vedenii” cărora poetul le caută un sens, le oferă o interpretare, transfigurându-le în sens eliberator, terapeutic aproape, năzuind a depăși „impasuri” existențiale, drame sufletești, disconforturi ființiale.
Că dl Mircea Bârsilă este totodată și un spirit reflexiv, speculativ chiar în marginea unor realități „mitologizante” și „sacralizante”, asta o putem vedea din volumele de eseuri dedicate fie „scutului lui Perseu” (1993) ori „fecioarei divine și cerbului” (1999), fie geografiei ideatice din lirica vizionar-abstractă a lui Nichita Stănescu (2001), acutei modernități de registru clasic privind „vârsta de fier în lirica lui Al. Philippide” (2014) ori unor „evaziuni critice” mergând până la comentarea „poeziei optzeciste” (2021), cea din urmă ipostază grăind, din interior, de o percepție de tip generaționist, de unde putem vedea atât „rezervele” cât și „afinitățile”, opțiunile, chiar acea „diferență specifică” ce recomandă, de o robustă expresie și febrilă vizionaritate, poezia lui Mircea Bârsilă, în concertul poeziei românești de azi.
„VISE, REVERII, VEDENII” este un volum chintesențial, în care regăsim spiritul acelor obsesii și neliniști existențiale, care de la „O linie aproape neagră” și „Argint galben” (despre care am scris în „Luceafărul” de pe vremuri), a tot fermentat în conștiința și sensibilitatea autorului, recomandând în „efigii” indimenticabile acele „monede cu portretul meu”, în general acea „viață din viața mea” la care face apel, divulgându-și programul, poezia sa în totalitate.
Să remarcăm că „visele” poetului sunt, de fapt, aproape coșmaruri, „reveriile” un fel de „ideatică” a salvării, iar „vedeniile” – acele apariții fantasmatice ale unor percepții acute, toate la un loc mărturisind o stare febrilă, de „neliniști existențiale”, pe care liricul o aduce la suprafața textului în sensul trăirilor „zămislitoare”, inspiratoare, evidențiind o răscolitoare grație de suferință și dolorism sufletesc. Încă din poezia inițială „Renegare”, poetul mărturisește starea de grație a poeziei sale prin care aceasta se ridică deasupra terifiantului, a cazuisticii dantești, a unei lumi de foșgăială animalieră, serpentiferă, având mirosul lighioanelor, al sălbăticiunilor. Desigur, uitând să mai fie „trist”, starea poetică nu este decât „salt în imaginar”, nu într-unul de gratuități estetice, ci într-o aproape argheziană stare a „zămislirilor”, care nu înseamnă confort existențial, dimpotrivă „trudă” pe tărâmul creației „imaginare” și „imaginale”. Mărturisită astfel, ca trudă „la rindea”, poezia lui Mircea Bârsilă, de un simț aparte al profunzimii sale specifice, lucește ca „argintul galben” dintr-un tumult de viață înnourat, desenând în relieful său postmodernist acea „linie aproape neagră”, dispersată, ca o urmă de supersonic, pe cerul unor presimțiri autumnale:
„Nu scriu decât în momentul când uit să mai fiu trist.
Uit de șobolanii hambarelor cu boabe de porumb și de grâu,
de imaginarii șerpi din baie și de viezurii din întunericul de sub patul
în care dorm întotdeauna singur (…)
Scriu și rescriu, tai, arunc, modific și trag toată ziua la rindea
metafore, sentimente și gânduri încă aspre la pipăit. Cel mai greu
îmi este cu versurile dispunând de vechi rezervări
pe numele altor poeți (unii dintre ei – încă nenăscuți) și mai ales
cu cele trimise de prietenul meu Amur: un pechinez
superb și care, în lumea de dincolo, a fost ridicat la rangul de înger.”
O „Rugăciune” de „prieten ambiguu” către Iisus este și ea, Poezia, în registrul premoniției onirice, de un dramatism manifest, divulgând o chinuitoare stare de disconfort existențial („Poate că în ochii Tăi/ nu sunt decât un călător într-o corabie/ (…) sau doar o capră vândută la târg pentru tăiere./ Un câine însetat, plin de scaieți, nevoit să supraviețuiască/ în sălbăticie, cu șoareci, broaște, șopârle și cârtițe căutându-se, în zori,/ una pe alta, pentru împerechere”), de împotrivire față de existența larvară:
„Ajută-mă să înțeleg
pentru ce am trăit până acum, sub stelele ca niște muște pe un tavan,
ori ca niște căpușe albastre – și, totodată, să mă simt mai aproape
de Tine: o linie neagră lângă o linie albă și, între ele, o sabie.
Ajută-mă să-mi las deznădejdea la picioarele Tale. Să fiu, dacă se poate,
un pătrat lingându-și rănile la umbra unui cerc…”
Aceeași percepție întunecată a zilei în poemul O dimineață neagră, evocând o viziune coșmarescă a propriului ritual funerar, potrivit cutumei din tradiția satului: „chipul/ celui întins pe laviță, cu mâinile pe piept, în timp ce plângea și el/ însă cu ochii închiși”, părând a spune: „Mă aflu între voi, dar sunt plecat”… O despărțire „de propriul suflet”, cu ușa „pe jumătate deschisă”? Sau de-a dreptul terifianta premoniție reiterată în poezia sa: „Un mort ale cărui lacrimi erau chiar lacrimile mele. Al cărui/ plâns era chiar plânsul meu/ (…)/ Eram înconjurat/ de ei dragi. Mie îmi vorbea gutuiul de la fereastră. Lumânările,/ cristelnița (vasul de botez!, n.n.) și găina adusă pentru a fi dată peste groapă: o găină neagră/ și care nu înțelegea nimic din toată comedia./ În ușa de la intrare, pe jumătate deschisă: o stranie sperietoare de ciori.”
„Ca să poți să scrii poezii/ nu e nevoie să te crezi mort;/ este de ajuns să stai întins, sub cerul albastru, pe iarbă,/ la fel ca într-un cort”, scrie poetul cu gândul la „foarfeca/ sumbrei Moire” (Printr-un oraș, într-un vis). Poezia vine, așadar, ca o provocare existențială, este, cu alte cuvinte, în preajma poetului așa cum respiră și trăiește firesc viața, de unde un permanent fior de reflecție îndreptată spre cruzimi imagistice, în măsură să exprime reflexivitatea unei prea-pline trăiri, sensul tragic al vieții, creația salvatoare fiind „surâsul tragediei noastre” (cum ar zice L. Blaga, într-o meditație de filosofie a culturii).
A se observa abundența de elemente provenind din tradiția robustă a satului românesc prin care poezia, oarecum reflexivă, dincolo de această substanță rustică engramând vizionarismul percepției, își rotunjește temele, motivele, reliefând, în general, un univers de trăiri și idei de specifică originalitate. Aflat „la anii tâmplelor albe”, poetul deferă cu har poeziei sale aceste „Vise, reverii, vedenii”, ca în poemul titular, cu precizarea că „visul este masculin”, în timp ce „reveria este feminină”, iar „vedeniile” priveliști de martiraj:
„Doar că eu nu mai am
nici vise, de mai multă vreme, și nici reverii, ci doar vedenii. Odată,
mi-a apărut, aievea, însuși Empedocle în față. „Întregul univers –
îmi spune el – este un haos turbulent cu mici insule de ordine, cum ar fi,
de pildă, cosmosul din jurul nostru”. Într-o altă vedenie se făcea
că sunt o carte din care începuseră să curgă foile – și fiecare foaie era luată de vânt.
Vedenii în care urlu și gem de durere, în locul fiecărei femei când naște.
Vedenii în care mă aflu în rolul unui mistreț, sunt prins de niște oameni
răi (de niște vânători), cu vin turnat în apa din izvor.
Mă pârlesc, mă ciopârțesc, c-un topor adus de-un chior și cuțite ascuțite (…)
Zac între viață și moarte, întins pe iarba verde și răcoroasă de la marginea unei vâlcele.
Și cei doi zgripțori înfigându-și, în măruntaiele mele, ciocurile.
Negre furnici sugându-mi, însetate, sângele, iar când mă trezesc din nou
la realitate, soarele este, în ochii mei,
la fel de trist, ore în șir și, mai ales, la fel de negru ca imaginea unui punct.”
Într-un „Ritual vesperal”, poetul – cu referențialitate la lumea mitologiei grecești, asupra căreia a scris eseuri de ținută culturală – trăiește hilara „vedenie” a zeiței Artemis, care „bate la ușă” și pe care nu ar dori s-o vadă, ceea ce și transmite acelui ce ar putea-o întâmpina, iluzoriul slujitor:
„Bate cineva la ușă! Sună cineva la ușă! O fi Artemis: zeița
de care am fost îndrăgostit, atâta vreme (la fel ca Hipolit),
și pe care, așteptând-o și tot așteptând-o, în zadar,
am început s-o reneg. Da, negreșit, este Artemis: îi simt
mireasma inconfundabilă și îi aud respirația, ca într-o magie,
și grăbitele bătăi de inimă. Și totuși: să i se spună
că nu sunt acasă. Să plece. Să lase pe prag ce-a adus,
inclusiv trandafirul, și să nu mai insiste. Să i se spună că am
treabă: lucrez, citesc scriu…”
Ajuns în această ipostază de poet stăpân pe sine, care nu se mai lasă „ademenit” de capriciile zeiței, dl Mircea Bârsilă mărturisește, de fapt, o vârstă din plin „albă” și nu numai a stăpânirii de sine, ci mai ales a împlinirii, celebrând clipa când sufletul său este atins de aripa Poeziei care nu mai implică senzualitatea telurică, imunditatea condiției vitale, ci transfigurarea în stare de grație, o ambiguă intuitivitate, substitutivă (Femeie-Poezie) din care triumfă lirismul transfigurator:
„Fericită e clipa când îmi simt inima atinsă de poezie,
cu vârful limbii sale de femeie cu aripi și sângele iute și tânăr!”
(Seara)
Elemente de mitologie grecească, abordată cu interpretări eseistice de finețe (a se vedea eseul „Fecioara divină și cerbul”, l994), se conjugă uneori cu miteme biblice dând naștere unor texte precum „Toiagul înfrunzit”, care, dincolo de engramarea livrescă și o oarecare convocare ludică, de incitare postmodernistă, reușesc a comunica o psihologie artistică căutându-și mijloace de exprimare potrivite, alese, definind astfel cât mai exact fantasmaticele sale „vedenii”:
„De-ați putea suporta puțină nebunie din partea mea! V-aș/ răsplăti arătându-vi-i pe Hermes Trismegistul învârtind/ roata zodiacală și pe Artemis prefăcută într-un cerb/ sau pe Dionisos – într-un taur, sau pe Cibele – într-o leoaică./ L-aș aduce, într-o clipită, pe Aaron, spre a ține și voi în mână/ toiagul înfrunzit. V-aș ajuta pe toți cu argint și aur, în nebunia/ de care voi fi cuprins, apoi v-aș înhăma la plugul/ pe care-l voi ține cu mâinile mele în brazdă. O să arăm un ogor/ cât bobul de linte…”
Pretutindeni în poezia lui Mircea Bârsilă întâlnim astfel de viziuni/ „vedenii”, Lumea fiind pentru poet „o carte deschisă exact acolo unde trebuie”, „o nouă religie”, „un magic ochean prin care contemplăm, în fiecare duminică,/ feluritele absoluturi spre care tânjim cu toții, atât de naivi.” (Ora verde, IV, IX).
În acest sens sunt de amintit câteva poeme lungi, precum „Thalassa” și „Saeculum”, în care meditația poetică urcă din registrul evenimențial și reificant în reflecții asupra statutului onto-cosmic și existențial al lumii, retorica lirismului antrenând observația crudă, spiritul interogativ, un vizionarism care bate cu toate sugestiile spre „încifrata poveste” a vieții, spre insolubia întrebare: „încotro ne îndreptăm,/ încotro ne ducem, la fel ca o corabie, poate chiar corabia/ lui Sebastian, acest secol cu toate pânzele/ umflate de un vânt rău, un vânt clandestin/ pe care zeii, îmbătați cu vin, l-au scăpat din lesă?” (Saeculum).
Mircea Bârsilă este un poet al meditațiilor negre, al presimțirilor thanatice, al premonițiilor indimenticabile. De la „O linie aproape neagră”, lumea imaginarului său poetic s-a tot întunecat, s-a tot închis în cețuri și viziuni sepulcrale/ vesperale, poezia străbătând „vise” coșmarești și „reverii” de o urgentă intervenție terapeutică, ajungând, iată, la „ideogramele” fantasmatice ale unor „vedenii”, care mărturisesc o limită, o stare de „criză” onto-existențială, un punct vernal, echinocțial, de deschidere către tragic.
Astfel că „VISE, REVERII, VEDENII” este o carte deopotrivă însumatoare și mărturisitoare, strângând în albia ei adâncă toate apele acestui relief în trepte, coborâtor, ca un bocet de stră-lucinde reflecții existențiale, rostogolind la vale pietrișul aurifer din afundul unei vieți lăuntrice în care ard luminile delphice ale Poeziei.
Zenovie Cârlugea