Poetul Teofil Răchițeanu ne trimite antologia POEZII / POEMS, ediție bilingvă, română-engleză (Napoca Star, 2023, 80 p.), realizată de traducătoarea Mihaela Mudure (profesoară emerită la UBB, critic și istoric literar, eseist, cu intensă activitate în Europa, Asia, Africa, cele două Americi). Este a doua „ieșire” în plan european a acestui „Orfeu al Apusenilor”, după antologia „Picătura deșartă a gloriei / La vana goccia della gloria”, ediție română-italiană realizată de regretata profesoară Livia Mărcan, cu o prefață de subsemnatul (Limes, 2020).
Poetul din Răchițele (n. 5 ianuarie 1943) este absolvent al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1969), cu un stagiu la Muzeul „Octavian Goga” din Ciucea (1970-1971), lucrând acolo în subordinea Veturiei Goga, soția marelui poet naționalist, apoi din 1973 până la pensionare fiind profesor de limba și literatura română în satul natal (Răchițele, Cluj), unde, printre alții, l-a avut elev pe fostul prim-ministru Emil Boc, actualul primar al Clujului (soțul poetei Oana Boc, membru USR).
Recenta antologie este, dacă am numărat bine, a 39-a carte semnată de Teofil Răchițeanu și ea vine după ce în 2022 i-au mai apărut „EFULGURAȚII. În zig-zagul gândului”, integrala celor șapte volume, apărute în perioada 2008-2022, însumând 1336 de catrene, ediție definitivă, „Lebăda, când moare, cântă”, „Adaina”, precum și „dosarul de receptare critică” intitulat „TEOFIL RĂCHIȚEANU ’80” (Scriptor, 592 p.), realizat într-o concepție ireproșabilă de cunoscutul critic și istoric literar Marin Iancu. Va urma, ne scrie autorul, „Integrala poeziei mele”, poetul grăbindu-se să finalizeze „proiectele ultime”.
Este destul de clar, cum deja observasem încă de la comentariul pe marginea volumului „Scrisori către Teofil Răchițeanu” (ediție realizată de Ilie Rad, 2021, ), că poetul își pune ordine în scrieri, perioada fiind una de „scuturare a roadelor”, în toamna atât de bogată a poetului din Apuseni.
*
Poeziile din antologia de față au fost selectate de traducătoarea Mihaela Mudure, conform gustului d-sale, convinsă că retroversiunea înseamnă, vorba lui Blaga, „re-creare într-o altă limbă și altă cultură”, proces în care „textul sursă” și „textul țintă” se întâlnesc: „Ordinea poeziilor selectate – aflăm din „Cuvântul traducătorului” – reflectă creșterea poetului și a poeziei sale, așa cum le-a văzut traducătoarea”. Astfel cititorul de limbă engleză îl va asculta pe Teofil Răchițeanu „doinind creștinește despre viață și moarte, despre iubire și despre mamă, femeia prin care strămoșii se întâlnesc cu urmașii.” Traducătoarea este convinsă că „Poezia lui Teofil Răchițeanu nu poate fi despărțită de satul din Munții Apuseni unde trăiește poetul și unde au trăit înaintașii săi”, de unde și o anumită „dificultate” de a transpune în engleză „notele” specifice ale acestui lirism, „limba engleză a pierdut de câteva secole cultura satului”.
Liricul Teofil Răchițeanu este „un creator de limbă”, ideolectul poeziei sale „provoacă sintaxa limbii române” și acea cantabilitate elegiacă, uneori de un dolorism orfeic (căruia criticii i-au găsit ecouri într-un eminescianism silvestral și voievodal, ca să nu zicem „zalmoxian”, vecin cu un blagianism de percepții arhetipale), aproape intraductibil. În genere, traducătoarea observă că poetul din Apuseni poate fi apropiat „din punct de vedere românesc, de Octavian Goga, dar și de Eminescu”, nefiind vorba de un „eminescian întârziat”. Autor al unui original și susținut discurs poetic, singular în cadrul generației sale și postmodernismului din ultima jumătate de veac, Teofil Răchițeanu și-a construit Opera în răspăr cu poetica respectivului estetism canonic, devenind el însuși un poet de substanțială și reală vocație, filosofând „nu din cărți, ci din prea plinul vieții trăite și suferite, iar în ultimele volume, spiritul său meditativ înclină spre un anume existențialism”. Sunt destul de corecte aceste observații, cum potrivite sunt și „asemănările” cu romanticul englez William Wordsworth sau cu poetul american de meditații melancolice Robert Frost, în privința valorificării naturii și mediului rural, „refuzând și el afilierea la vreo mișcare poetică anume”.
„Fiind foarte român, Teofil Răchițeanu ne spune mult despre ceea ce înseamnă a fi un poet universal”, scrie traducătoarea, urându-i „Bun venit, la vama cuvintelor de limbă engleză!”
Dar pentru a vedea cât de aproape este traducerea dnei Mihaela Mudure, să exemplificăm cu poezia inițială, „Când ne naștem/ When we are born”, precizând că poetul a scris atât în vers clasic dar și în versuri libere, acestea din urmă fiind mai în spiritul limbii engleze:
„Când ne naștem/ Dumnezeu se naște/ În fiecare dintre noi.// Tot atunci / Se naște în noi și Moartea./ Și toată viața/ Îi purtăm în noi pe amândoi.// Îmbătrânim și murim/ Și singuri suntem/ Cum niciodată n-am fost// Așa ieri./ Așa azi./ Așa mâine.// Ci moartea Morții de ce/ În niciunul din noi/ Nu se naște?…”
„When we are born/ God is born/ In each of us.// At the same time/ Death is born in us./ And we carry both of them/ All our life.// We grow old and we die/ And we are alone/ As we have never been// And so was yesterday/ And soi s today/ And so will be tomorrow.// But the death of Death/ Why doesn’t it/ Get born in any of us?…”
Foarte frumos tradus este și poemul, care ne amintește de imagistica ironic-fantezistă dintr-o poezie de Marin Sorescu, „Cineva parcă joacă ping-pong cu stele/ Someone seems to be playing ping-pong with the stars” sau „Pe ea numai mâinile mele pot să o mângâie/ Only my hands can caress her”.
Când, însă, poezia devine cantată pe ritmuri trohaice, traducătoarea se străduiește vizibil să găsească tonalitatea, ritmul, imaginile corespunzătoare. Desigur, poezia de această factură, mustind de muzicalitățile unui orfism de modulație poporană, până la a se confunda cu doinirea folclorică, este dificil de tradus (parcă sună mai bine versurile în iambi, endecasilabice, din poeme precum „Bolnav sunt astăzi, Doamna mea, de tine/ Today, I am ill With you, my Mistress”; „Lângă ai mei stau singur la Morminți/ By my people do I lie alone at Morminți”, cu specificarea sensului de „cemeteries” pentru „Morminți”, un lexem de mai larg areal românesc, păstrat în traducere de dna Mihaela Mudure.
Lăudabil este și efortul de a transpune versurile cu ritm trohaic (de opt silabe, caracteristic poeziei noastre populare) într-o engleză corectă, lipsind însă acel iz de obârșie folclorică, acea rezonanță pe care poezia lui Teofil Răchițeanu o are în marginea poeziei populare, acea compenetrare. congruență de trăiri psiho-mentale, autorul fiind un virtuoz în materie de „prelucrări” folclorice, de fascinante muzicalizări elegiace:
„Și-am să vin, Mamă, la tine -/ Ceasul cine poa’ să-l știe? -/ Lângă tine-n deal m-or pune/ Între flori de iasomie.// (…)// Vor fi ploi, va fi furtună,/ Va fi lună, va fi soare -/ În tulpini de iasomie/ Înflori-vom cândva, oare?”
„Mother, I shall come back to you -/ At what time, who knows?-/ By your side, up on the hill, they will put me down/ Among jasmines.//(…)// It will rain, it will storm,/ The moon will rise, the sun will rise -/ In jasmine stalks/ Shall we, shall we bloom sometine?”
Sau aceeași „plângere” pe care merge volumul din 2020 „Poeme cu mama” – cunoscându-ne de aproape patru decenii, prin anii ’80 scriind noi în „Luceafărul” prima cronică literară la volumul „Planete de melancolie”, pot spune că știu cât de greu a fost încercat poetul de bătrânețea și moartea Mamei sale, căreia i-a închinat un monument de cuvinte în volumul amintit, dar și portretul memorabil din „Cazul Șușman în judecata răchițenilor”, o carte-documentar despre moartea Tatălui (2009). Iată cum sună în engleză poezia „Sub, Măicuță, crucea ta”:
„Sub, Măicuță, crucea ta/ Sufletu-mi sta și plângea,/ Pe Dumnezeu îl striga,/ Acolo El nu era/ Și era-n lume târziu/ Și în El pustiu, pustiu/ Și singur, bietul, era/ Și-n plânsu-i înmărmurea…”
„Mom, under your cross/ My soul was sitting and crying,/ Calling God,/ And He was not there/ And it was late in the world/ And in Him it was barren, barren,/ And my song was alone, poor it/ And in its lamentation it marbled…” („Mom, under your cross”).
Desigur, transpus în limba Albionului, altfel sună, mai livresc parcă, poezia lui Teofil Răchițeanu, traducătoarea ostenindu-se să găsească ritmurile și lexemele necesare unei retroversiuni cât mai apropiate de textul sursă. Însuși poetul este conștient, potrivit spusei lui Arghezi, pe care ne-o reamintește, că „lacătul limbilor nu poate fi descuiat”, adică în traducere totdeauna se pierde un anume farmec al limbii, re-creându-se echivalențe mai mult sau mai puțin inspirate.
Însă, în ciuda tuturor dificultăților, iată, poezia „foarte românului” Teofil Răchițeanu, atât de autohtonă, poate fi transpusă într-o mare limbă de circulație, amintind de poeți tradiționali din literaturile engleză și americană. Să apreciem că este un început bun, invitând la viitoare traduceri care, probabil, vor fi de un mai mare impact în era globalismului nivelator și standardizant…
Zenovie Cârlugea