IOAN VASIU: Îmi amintesc și acum că, prin anii `70, amândoi eram publicați cu poezie în PRELUDIU, suplimentul ziarului „Scînteia tineretului”, „nașul” nostru fiind regretatul Tudor Opriș. Ce amintiri ai despre debutul tău?
MIHAI OGRINJI: Poezia a fost o „bubă dulce” a adolescenței. Unii scapă de ea repede, fără durere, fără suspin, alții o cultivă cu sârg și inspirație toată viața. Pe atunci – sfârșitul anilor `70 – era o perioadă când primeam ca premiu, la sfârșitul anilor de școală, cărți. Și tot cărți, de cele mai multe ori, făceam cadou când se ivea vreo ocazie anume. Pentru mine, momentul debutului s-a estompat, cumva, cu prea mare repezeală. Țin minte că prima poezie mi-a fost publicată în revista „Luceafărul”. Eram elev la Liceul teoretic „M. Kogălniceanu” din Vaslui. În vacanța de vară, după clasa a IX-a, am fost trimis într-o tabără literară, acolo venind în vizită, între alții, și excelentul romancier Ștefan Bănulescu. Dânsul ne-a cerut la toți câte o „creație”. După vreo lună, un prieten bucureștean mi-a trimis revista în care figuram și eu cu „Șerpii mei”, alături de alți debutanți. Se întâmpla asta în 1969. Admirabilul Profesor Tudor Opriș, cu care am purtat o intensă și îmbucurătoare corespondență în acei ani, ca atâția alții din generația noastră, m-a debutat (și m-a publicat în mai multe rânduri) în „Preludiu”, supliment pe care l-a coordonat ani la rând. Mi-l amintesc totdeauna cu multă căldură. Minunat om! Cu diverse versuri am mai apărut pe atunci și prin alte reviste – „Amfiteatru”, „Ateneu” (Bacău) etc.
I.V.: Cum și când ai trecut de la poezie la jurnalism?
M.O.: Anii de liceu au fost pentru mine anii de poezie. Exista și un cenaclu al liceenilor la nivelul orașului, existau olimpiade (am ajuns și la faza pe țară la română), ne întâlneam cu colegi din Bârlad și Huși pentru diverse evenimente comune. Dintre prietenii foarte apropiați, nume în literatura zilelor noastre a ajuns doar prozatorul Petru Cimpoeșu – am de la el cel mai încântător autograf. Bârlădeanul Constantin Crânganu – cu care, la un loc, alcătuiam „triada” speranțelor literare vasluiene pe atunci – a devenit un veritabil savant, stabilit după 1990 în SUA, unde cred că mai este și azi profesor universitar. Și el, mai târziu, a dat poezia pe… publicistică.
Pe la începutul anilor mei de liceu a apărut la Vaslui ziarul județean „Vremea nouă”. Avea un grup de redactori de cea mai bună calitate, unii dintre ei făcând naveta la Iași. Mi-l amintesc, cu multă strângere de inimă, pe regretatul Luca Arbore, transferat ulterior la Radio Iași, un bucovinean rafinat, căruia îi datorez, cumva, lunga colaborare la cotidianul de atunci: și cu versuri, dar și cu diverse însemnări, articole etc. Eram, într-un fel, un răsfățat. Cam pe atunci a început să se încline balanța, încet-încet, spre jurnalism. Chiar dacă încă eram destul de crud, niște străfulgerări m-au pus în cumpănă: merită să merg mai departe cu metafora, ca să spun așa, sau să rămână doar cu un fel de „violon d’Ingres”? Conjuctura de atunci m-a contaminat cu îndoiala că performanța în poezie poate fi o realitate îndepărtată. Dacă va fi… Am optat pentru zbuciumul clipei, adică am ales jurnalismul. Decât poet de serie – m-a tot chinuit această obsesie – mai bine o profesie pe cât de generoasă, pe atât de insidioasă în multe privințe. Se spune că, adesea, orice neîmplinit în spațiul literar o cârmește spre ziaristică. Este, probabil, destul adevăr în această suspiciune. La fel cum un excelent jurnalist n-ajunge neapărat un scriitor de forță. Ficțiunea și realitatea se cam stânjenesc pe aceeași cărare…
I.V.: Ce înseamnă pentru tine revista „România Pitorească”?
M.O.: După armată și facultate, aveam să mă întorc la Vaslui, ca redactor, la „Vremea nouă”, ajunsă de mai mulți ani cu statut de săptămânal. S-a vorbit atunci că pricina ar fi fost criza de hârtie tipografică. Oricum, șurubul se strângea puternic de prin toate părțile. Am iubit însă dintotdeauna cerneala tipografică, linotipul, calandru, „muzica” rotativei. Inclusiv pe unii tipografi, „proletariatul cel mai luminat”, dublat însă și de o parșivenie ieșită din comun… După puțini ani, m-am mutat la București. Exista posibilitatea să merg la un cotidian, cum însă ideologia vremii te umplea de servituți dintre cele mai detestabile, am ales o publicație agreabilă, cu un front mai mult verde, decât roșu, cu un spirit tradițional, românesc, aproape cultural. Mi-a plăcut dintotdeauna sfânta natură – „cea care nu minte niciodată”, cum a scris cândva Eminescu – cu tot ceea ce înseamnă ea în spațiul românesc: munți, dealuri (încărcate cu podgorii), Marea Neagră, Dunărea și, mai cu seamă, Delta ei. Pe de altă parte, fiind legat nativ de universul rural, am bătut satele de-a lungul și de-a latul țării, m-am bucurat cu asupra de măsură de tradițiile și obiceiurile lor, dormind uneori, prin deplasările foarte dese, și prin poduri cu fân sau pe vreo prispă de casă (târnaț, cum i se mai spune), bătând la pas, nu de puține ori, drumuri mânăstirești, situri arheologice, coclauri de toate neamurile și de toate înălțimile. În redacție, în perioada comunistă, noi țineam sărbătorile în buna rânduială a bătrânilor: Crăciunul era Crăciun, Paștele era Paști, ca să nu mai spun că nu prea existau sfinți în calendar pe care să nu-i omagiem cu toate cele cuvenite unor praznice adevărate… Acum nu vreau să se înțeleagă că toată ziua huzuream și ne țineam doar de lai-laiuri. Pe lângă revista lunară „România pitorească”, editam și publicația, tot lunară, „Vacanțe în România”, în mai multe versiuni (engleză, franceză, germană, ba și rusă, o vreme), dar și alte apariții ocazionale în cele mai felurite limbi – de la greacă, spaniolă, italiană la arabă ori esperanto). Bașca „Almanahul turistic”, de la sfârșitul fiecărui an. Ca să nu mai spun că redacția putea fi considerată și o mini-filială a Uniunii Scriitorilor. Și nu numai. Ce să mai spun? Că „România pitorească” a sărbătorit, anul trecut, jumătate de veac de existență neîntreruptă? Nu-i lucru puțin pentru o revistă de turism. Că nu ne-a spus nimeni nici măcar un „La mulți ani” chiar nu contează… Este mai important că ziarul „România liberă” și revista „România pitorească” au fost redacții din țara noastră care au avut de suferit pentru atitudinea lor anticomunistă, fie prin privare de libertate (Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, respectiv, Mihai Creangă), fie prin desfacerea contractului de muncă și interzicerea dreptului de semnătură (Anda Raicu). Și nu sunt singurii care au pătimit din pricina atitudinii lor „retrograde”. Că, alături de Anda Raicu, mai bine de un an am stat cu mașina securității la geamul casei, pentru supraveghere și intercepții, asta e o altă poveste. Ultimul ei roman, „Noaptea strigoilor”, aflat în planul editorial al Editurii Eminescu și predat spre publicare la termen, cu un an înainte, adică, s-a rătăcit pentru totdeauna?… Cert este că fără Anda Raicu, „România pitorească” n-ar fi prins vârsta la care a ajuns. Publicațiile editate de revistă au fost, fără să invoc vorbe mari, însăși viața ei. A condus redacția din 1990 și până în anul 2002, când o boală necruțătoare i-a adus un sfârșit cumplit. Am secondat-o în tot acest timp, din 2002 asigurând mai departe, de unul singur, existența „României pitorești”. O misiune deloc ușoară, numai că pentru memoria ei nimic n-a fost și nu va fi prea greu. Între altele, un premiu, decernat anual de către Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România, al cărei prim-vicepreședinte a fost ani la rând, îi poartă numele… Pe de altă parte, mai ales la începutul anilor `90, am colaborat consistent și la „România liberă” (cea de atunci, desigur), și la „Dreptatea”.
I.V. : În decursul anilor ai editat multe cărți, cu preponderent profil alpin. Detaliază te rog această latură a activității tale.
M.O.: Sunt tentat să cred că gazetăria, ca mod și sursă de existență, nu face casă bună cu literatura. Pentru o perioadă este util să treci prin experiența jurnalistică. Să nu ai însă și probleme administrative pe cap.Eu fac aceste aprecieri prin prisma anilor din urmă, când am fost doar slujbaș, ca să zic așa, și luând în calcul ultimii 33 de ani cînd am fost răspunzător, alături de Anda o vreme, de supraviețuirea redacției. Din pricina acestor avataruri epuizante, după cinci cărți de proză publicate – toate la Editura Eminescu – Anda, bunăoară, n-a mai avut răgaz să ducă la căpăt nici un alt proiect literar. Și avea câteva lucrări pornite.
La începutul anilor `90, „România pitorească” a fost scoasă la privatizare, prin idioata metodă MEBO. În 1994, Anda și cu mine am devenit acționari majoritari, ca din 2002 să fiu proprietar unic. Te bufnește râsul… Să faci educație turistică, să promovezi valorile minunate ale României pe proprii tăi bani, cred că este o limpede dovadă că nu toate doagele sunt puse cum trebuie la locul lor. Și totuși… Cum „Almanahul turistic” a devenit nerentabil, la vreo doi-trei ani după 1990, revistele pentru străinătate, suportate financiar de către Ministerul Turismului, prin licitații, fiind și ele lichidate de către Elena Udrea, a reapărut pe tapet dorința de a edita cărți de turism. De 10 ani, împliniți în 2022, apare seria „Colecția Verde”. Au fost realizate până acum 35 de titluri. Sunt cărți semnate de nume consacrate ale literaturii noastre turistice, majoritar cu epică montană: Nestor Urechia, Bucura Dumbravă, Radu Țițeica, dar și de celebri alpiniști și montaniarzi, precum Niculae Baticu, Emilian Cristea, Ionel Coman, Nicolae C. Dimache, Viorel Nicolaescu, Dinu Mititeanu, Iosif Gheție, Dan Vasilescu, Petru Suciu, Radu Stoian etc. Salvamontul este și el prezent, de pildă, prin Mihail Sârbu și Ioan Pivodă, la fel cum nu lipsesc cărțile de o factură specială, semnate de Sorin Tulea, Niculae Petrescu, Gabriela Căluțiu Sonnenberg ori Alecu Reniță. Peste puțin timp va vedea lumina tiparului și volumul, la care țin foarte mult, „Etimologii turisitce”, al regretatului cărturar Dan Slușanschi.
I.V.: Am început acest dialog cu poezia și propun să încheiem tot cu poezia. Ai reușit să tipărești vreo carte în care să fie grupate frumoasele versuri scrise de tine?
M.O.: Îmi vine în gând proverbul cu croitorul sau cu cizmarul. Am avut grupaje de poezii în diverse antologii. Eram prin clasa a XI-a când minunata mea profesoară de română, dar și dirigintă, doamna Simiuc, foarte mândră de mine, a venit cu o antologie în care aveam vreo 10 poezii și mi-a spus „Drăguță, vreau un autograf de la tine.” S-a învârtit clasa cu mine și n-am fost în stare să scriu nici o vorbă… S-ar putea ca poezia să-mi fi produs și unele amețeli în subconștient. Îmi-amintesc cu mare drag și de alți profesori care m-au marcat în acei ani, Liceul nefiind pentru mine un „cimitir” al tinereții: Iordache Boț (istorie, fost deținut politic), V.I. Cataramă (literatura română, fost deținut politic), C. Rusu (lb. latină, fost deținut politic), E. Pencu, geografie)… Nu sunt convins că, dacă aș fi tipărit o carte de versuri atunci, aș fi fost prea încântat de situație. M-am temut totdeauna de situațiile jenante, de ridicol, de banalități. Oricând aș fi putut face această ispravă. Practic, nici acum n-ar fi prea târziu, c-aș putea alege versuri din ce-am scris cândva. Am publicat cu totul alte trăsnăi. O carte despre podgoriile și vinurile României, apreciată de mari specialiști ai domeniului (acad. V.D. Cotea, Mihai Macici, inclusiv de prietenul meu Radu Anton Roman), aproape vreo 15 albume (mă refer la texte) – cele despre Delta Dunării fiind-mi cu totul și cu totul la suflet – multe prefețe și postfețe, alte și alte drăcovenii. Trag nădejde să nu fie prea târziu când mă voi decide să-mi tipăresc un roman și o altă carte de proze mai lungi ori mini, „compuse” înainte de… 1989. Între atâtea alunecări, de o stabilitate sunt oarecum sigur: dacă n-aș fi scris poezie în tinerețe, probabil că n-aș fi făcut jurnalistică toată viața. Poezia m-a înarmat cu meșteșugul metaforei, extrem de utilă în gazetărie.
Bref: am fost și am rămas un pasionat – incurabil, aș spune – cititor de poezie. Adesea, când întâlnesc versuri, poeme care îmi merge la cap și la inimă, le savurez ca și cum ar fi ale mele.
În rest, îți mulțumesc pentru întrebări. La care adaug, obligatoriu, prozaicele scuze dacă am bătut câmpii fără grație…
Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR