IOAN BABA (n. 25 noiembrie 1951, Seleuș, Voivodina, Serbia) – cunoscut poet, jurnalist, publicist, 
lexicograf, istoric literar, traducător, editor din Banatul sârbesc. A urmat Școala generală în satul natal (1958-1966), apoi Școala de Economie „25 Mai” din Alibunar, după care Facultatea de Drept din Novi Sad. Angajat la Conferința Comunală a Uniunii Tineretului din Voivodina în comuna Seleuș, unde înființează „Clubul Scriitorilor de Obârșie” (1971). A debutat în revista literară „Lumina” (seria Ion Bălan), publicând și în „Orizontul” de la Timișoara. A înființat și condus publicația literar-culturală „Informator” în trei limbi: sârbocroată, română și slovacă; este membru în Comitetul de inițiativă și de înfințare a revistei „Tribuna tineretului” și se manifestă pe plan cultural la nivelul provinciei autonome Voivodina („Întâlnirile satelor”, „Colonia literară” de la Fântâna Fetei). Ales în Secretariatul Președinției Conferinței Provinciale a Uniunii Tineretului Socialist, desfășurându-și activitatea la Novi Sad în domeniile Cultură, tradiții și relații internaționale (1974-78). Numit vicepreședinte onorific al Comunității cultural-instructive din Voivodina, devenită „Institutul pentru cultură al Voivodinei” (1976). În 1980 devine jurnalist profesionist la Postul de Radio Novi Sad, unde lucrează până în 2005, redactând peste 1500 de emisiuni. În 1982 este numit redactor-șef adjunct al Programului în limba română la Postul de Radio Novi Sad, apoi redactor-șef și redactor (până în 1989), fiind primit în rândurile Societății Ziariștilor din Voivodina (în 1984 i se decernează premiul „Svetozar Marković” al Societății Ziariștilor din Voivodina). Preşedintele Consiliului „Zilele de teatru ale românilor din Voivodina” (1986-1987). Din 2003-2006 este vicepreședinte al Societății Române de Etnografie și Folclor din Voivodina.
Redactor responsabil al Programului în limba română al Televiziunii Voivodinei, 2005-2012. Redactor responsabil al revistei de literatură, artă şi cultură transfrontalieră „LUMINA” (C.P.E. Libertatea Panciova, mandat continuu din 15 ianuarie 1995 – până la 5 octombrie 2020).
Membru al Societății Scriitorilor din Voivodina și al Uniunii Scriitorilor din România. Membru fondator al Societății Scriitorilor din Novi Sad.
A debutat editorial în 1984, susținut de Radu Flora, cu volumul de poeme „Popas în timp” la Editura Libertatea din Panciova, urmându-i volume din ce în ce mai apreciate de critica literară: „Preludiu imaginar”, 1988; „În cuibul ochiului”, micoropoeme haiku, ediție bilingvă româno-sârbă, 1989; „Oglinda triunghiulară”, micropoeme haiku, 1990; „Poeme incisive”, 1991; „Năzbâtii candide”,1994; „Inscripții pe aer”, 1997; „Cămașa de rigoare”, 1998; „Revers-Avers”, 1999; „Cele mai frumoase poezii”, 2002; „Poemele D”, 2002; „În urechea timpului”, 2003; „Icoană din Balcania”, 2004; „Aproapele dilematic”, 2005; „Stare de țăndări”, 2008; „Senzații cu amprentă”, 2011; „Muzeul Dioram”, 2011; „Adevăruri bandajate” / „Obložene istine”, volum bilingv româno-sârb, 2013; „În urechea timpului”/ „Eavesdropping Time”, distihuri paradoxiste în limba română și engleză, 2014; „Amicus animae dimidium”, volum multilingv, 2015; „7”, volum multilingv, 2017.
Alte scrieri apărute în volum: „Pe șevaletul orizontului”, panoramă de versuri dedicate picturii naive din Uzdin, 1986; „Putokaz jedinstva / Indiciul unității”, 1988; „Compendiu bibliografic. Scriitori”, 1997; „Mărturisiri, confluențe, interviuri cu distinse personalități europene”, 1997; „Antologia literaturii și artei din comunitățile românești, vol I, Banatul sârbesc” (în colaborare cu prof.univ.dr. Cătălin Bordeianu), 1998; „Lexiconul Artiștilor Plastici Români Contemporani din Iugoslavia”, 1999; „Vasile / Vasko Popa, Cerul din pahar”, poezii inedite scrise în limba română și limba sârbă, 2002; „Florilegiu basarabean”, 2002; „Florilegiu bănățean”, 2002; „Vremea creativității lui Slobodan Crnogorac”, 2003; „ARS LONGA…”. Atelier deschis de Ioan Baba (filală cu CD-ROM), 2004; „Lumina brend”, 2007; „Lumina – contribuții monografic-bibliologice”, 2016; „Banatul în memoria clipei, alamanh panoramic – un secol de lirică românească”, 2017. Se adaugă la acestea multe alte cărți publicate în limbile sârbă și română, unele din acestea în colaborare cu Anghel Dumbrăveanu, Slavco Almăjan, Virginia Popović, sau cu Ivo Muncian – „Punte spirituală nouă, Novi Sad-Timișoara”, 2019 ș.a.
Răsplătit pentru activitatea de creație literară și implicare culturală obștească cu diferite premii, de la Premiul „Svetozar Marković” oferit de Societatea Ziariștilor din Voivodina, la „Cununa de Spice” (Festivalul Internațional de Poezie din Uzdin, 1997, 2009), „Scânteia culturii pentru revista „Lumina” (P.A. Voivodina), Premiul EMINESCU și Premiul HYPERION la Festivalul Internațional de Poezie „Mihai Eminescu”/ Festivalul Transfrontalier de Literatură „Mihai Eminescu” (Drobeta Turnu-Severin, 1998, 2008, 2016, 2019), „Anul Eminescu – 150 de ani de la nașterea Poetului”, Medalia Comemorativă „150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu” (Decret Oficial nr. 643/ 11 dec. 2000, Președinția României), „Efigia lui Apollon” (Premiul „Misaonik – 2013” / „Gânditorul – 2013”, Sirmium, și placheta „Împăratul Probus”, Sremska Mitrovica), Premiul „Vasile Vasko Popa” al Asociației Scriitorilor din Voivodina, 2014; Premiul „Opera Omnia”, Consiliul Județean Mehedinți – Societatea Scriitorilor Danubieni la Festivalul european de literatură „Sensul iubirii”, 2016; Premiul „Cartea de poezie a anului”, [Amicus animae dimidium], Satu Mare 2017; Premiul I, Pentru poezia Haiku la Festivalul Internaţional „Serile de poezie de la Melnik, Bulgaria, 2018;„Orfejeva lira” (Premiul „Lira lui Orfeu”), Festivalul Internaţional „Orfeu pe Dunăre”, Kostolac, 2018; Trofeul de Excelență al Festivalului Internațional Europoesia „Obeliscul de cristal”, Brăila – Cahul, 2018;„Prix littéraries / Premios literarios, Naji Naaman Literary Prizes” (Honor prize for complete works) at the eightenth picking season 2019-2020 in recognition of the meritoriuous manuscript. Selection an has become honorary member of Maison Naaman pour la Culture (MNAC), Tunisia, 2020 ș.a.
Antologia din prezenta colecție „O sută și una de poezii”, de la Editura Academiei Române (2021), reține texte din volume apărute timp de peste trei decenii, de la „Popas în timp” (1984), la „Diorame noi” (2011), deși poetul a continuat să fie prezent, editorial și revuistic, mereu, atât în publicații din Serbia cât și în presa cultural-literară din România, Republica Moldova sau pe alte meridiane.
De la debutul din 1984, poetul Ioan Baba a continuat, dincolo de antologiile multilingve, cu interesantele volume antologate acum: „Preludiu imaginar” (1988), „În cuibul ochiului” (1989), „Poeme incisive” (1991), „Năzbâtii candide” (1994), „Inscripție pe aer” (1997), „Cămașa de rigoare” (1998), „Revers / Avers” (1999), „Poemele D” (2002), „Icoană din Balcania” (2004) și „Diorame noi” (2011). Antologatorul mărturisește că „în cadrul selecției operate am fost preocupați, în primul rând, să oferim cititorilor o imagine durabilă a genului practicat, dincolo de experimente postmoderniste, poezia care l-a și consacrat de altminteri – cea existențialistă, dar și să subliniem spiritul unui creator care face, din narativitate și lirism, rațiunea de a fi a minoritarului român, supraviețuitor în spațiul multietnic și multilingvistic al Republicii Serbia.”
Sub genericul „Spirala cercului”, textele antologate se deschid cu poemul „Printre gânduri înaripate”, având un motto din Vasco Popa, sugerând un demers „contemplativ” în derularea unor gânduri năzuind la un spațiu al purității: „Contemplativ m-agăț de gânduri/ Iar gândurile înaripate/ Traversează verdele și albul poluat.” Tot despre un aer „poluat” cu „miros de pucioasă” este vorba și într-un „Apel”, scris cu urgența unui fervent umanism de vreme ce poetul observă la sfârșit de secol impasul în care se află umanitatea, nu omenirea: „La sfârșit de Secol/ Observi cum deodată/ Prin mintea încătușată/ Circulă oxigenul poluat// (…) / La sfârșit de om – nu de omenire/ Depistezi că ești prăbușit/ Într-o surditate psiho-verbală/ Cu sângerări dureroase/ Cuvântul vehiculat în derâdere/ Te invită să ameliorezi situația// Când totul este incert/ Trebuie că există vreo alternativă/ Pentru ca totul să fie aproape cert”.
Spiritul civic al poeziei trece într-un prim-plan al urgenței, vizând sancționatoriu „veninul vremii”, într-o stare de lehamite față de „abjecțiile sadice/ și tomberoanele de gunoi”. Marea Criză în care a intrat lumea violează buna așezare, aducând o vreme „de scindări/ și stare de țăndări” („Stare de țăndări”). „Criza de adevăr” din Apus și Răsărit, cu „turbulenții” care „domină imprevizibil”, evocată în poemul de mai sus, revine în poemul „Starea vremii”, întrolocând un citat din Cioran și avertizând asupra drumului, bun sau rău, pe care omenirea îl va urma: „Apusul se profilează-n Răsărit/ De soare puturos/ Împovărat cu mingi de foc/ Și degringolada adevărului obscur/ Din ochiul (c)orbului/ Vorba lui Cioran/ «Teama de a fi înșelați/ Reprezintă varianta vulgară/ A căutării adevărului»…// Depinde de recunoașterea stării meteo/ Vom naviga înspre infern sau Vămile Albastre/ Să-l căutăm pe Duhul Sfânt/ Înduioșătorul nostru providențial”.
„Doamna istoria/ Memorizează faptele/ Lumea să nu le uite”, scrie poetul hoinărind „cu limba inimii/ La ferestrele orașului” („În cercul sur”), contemporan cu bombardamentele occidentale ce se vor abate peste ex-Iugoslavia, „țară în țăndări”.
Într-o „Dragoste și rugăciune pentru Danubia”, Ioan Baba înalță un imn străvechiului Danubiu, fluviul-coloană vertebrală a Europei, ce duce cu sine imaginile iubitului Banat sârbesc:
„De la izvor călătorește fără oprire îmbrățișează alte râuri
Cu răsunetul exaltat de cântec și vorbe
În aval și până la ultimul far din miraculoasa Deltă și îmbrățișatul Mării
Și pretutindeni ozonizați cu miros de floră vin și pește
Ne sacrificăm pentru limpezime putere strigăt și-ncăpățânare
Și unde-i mai vadă și-ngustă ca tunelul Baba
Și unde cu anii s-a-ntins și-a devenit mai largă
O-mbrățișăm ca pe o mare
Ca pe o cruce zidită din Apus spre Răsărit și dinspre Nord spre Sud
Ca podul imaginar al curcubeului multicolor
O iubim pe Danubia ca pe cea mai frumoasă ființă Fată sau Femeie
Sau cum iubim lumina albastră de drag strigată cu opt nume
Gravate-n verigi de dragoste dar și-mpletite-n durere”.
Acest tablou de geografie mitologică și spirituală, deopotrivă istorică și civilizatoare, încărcat cu toate aceste metafore ale dăinuirii, este unul măreț, pe decindea Dunării albastre consumându-se imemoriala istorie a omenirii: „Astfel de la izvor până la Lepenski Vir la Porțile de Fier și până mai departe/ Pentru ea dinspre Mraconia răsună rugăciuni de dragoste”. Un elogiu al locuirii primare din Lepenski Vir avem în poemul cu același nume, plin de vestigiile vechii Europe învestită ca leagăn al unei civilizații multimilenare, Dunărea trecând prin acest spațiu de unică tradiție și spiritualitate, ca un fluviu interior, ce leagă Nordul de Sudul danubian:
„Acolo în canionul Europei
Din privirea ce pornește de pe un mal
Pe celălalt al Dunării apare ca un pisc
În forma unui ochi monumental
Natura l-a sculptat spre vertical
Precum maeștrii ciudate chipuri
Pești dumnezeiești Dragoni
Și peste jumătate Oameni
E o civilizație în verigi
Se schimbă doar privirile
Din care vârful piramidei neclintite
Cu miile de ani măsoară timpurile
În care omul tace ca în Cartea Sfântă
Timp în care piatra murmură și strigă
Ca privirea-ntinsă a colosului Decebal (…)
Defileul se întunecă peste onomatopeea apei…
E Tescovățul care străluce-n călimara soarelui
Cu vorba împletită-n raze a lui Blaga
De parcă malul mal visează și se leagă
Acolo la Lepenski Vir
Se-ntrezărește apoi un pod imaginar
Și Omul care-l caută”
În acest context, multe poeme evocă tradițiile Banatului „multicolor” (Blaga observase „barocul” etnografic al provinciei, ca element definitoriu al unei spiritualități regionale), cu care poetul este solidar, în acestea făcându-și loc biografeme, din care aflăm date despre copilărie, părinți, bunici, copiii Alex și Igor, oameni ai locului („Documentar despre domnul Daniel K”, „Cufărul de lemn”, „Boata lustruită cu rafinament”, „Viața ca pe ruguri”, „Muzeu cu pălărie mâini și liră”, „Colindă pentru mileniul trei”, „Erată la o fotografie”, „Amintiri din Europa nevizată”, „Berzele credeau că-s văduve”, „Moartea bunicului”, „Ultimul rotar”, „Bilanțul anilor”, „Biciul ferecat în cruci”, „Incredibilul mod de a pleca”, „Ars longa”, „Liber și nesilit de nimeni”, „Poarta poeților cavalini”, „Continuarea vieții” ș.a.)
Un spirit poetic atât de aplicat tradițiilor geo-istorice din Banatul sârbesc și trăind aproape sentimental legătura cu locurile și oamenii apropiați nu putea fi decât unul antiglobalist, deși amintirile unei „Europe nevizate” (a „Beat expressului/ din anii șaptezeci ai secolului trecut”) sunt mereu vii în sufletul său, îndurerat de „țara risipită-n țăndări”:
„Vara de altminteri ardentă în dorințe
Cu șaizeci și opt de clocote din Lumea veche
s-a transferat la semicentenarul ticsit
într-o oală-ngăurită a Bătrânei Europe (…)
Copiii noștri sunt vulnerabili și totul lasă-n amanet
În vremea păcănelelor și a businessului de noroc
Banii nu se mai câștigă în ruinatele uzine
Și brazdele-aurite se-ncarcă și descarcă chiar haotic
Iar tranziția bancomatelor
Industria cea de Noroc i-a transferat în cârca țării
Lumea globalismului se-ntreabă unde e prevenția
Când vechile uzine se transformă în psihiatrii
Vai câtă perfidie umană și ce afrisite vremuri.”
(„Afurisite vremuri”)
O lume nouă, destructurant-demistificantă și pragmatică ia în primire realitatea social-istorică de până acum – „Se instaurează o natură nouă/ Când vechiul stadiu trece-n amintire” și poetul se întreabă debusolat: „A intrat oare omul în centaur/ Sau calul galopând în om” (Omul în dimensiunea a patra). Însăși ordinea cosmo-ontică pare afectată și într-o alienantă interdependență, conform percepției poetice dintr-un „Preludiu imaginar”:
„În jocul cosmic
Ne antrenăm inteligența
Întruchipată în stadii ecologice și etnologice
Iar în triunghi Omul Timpul și Cosmosul
Și fiecare privește unul către celălalt.”
De unde și sentimentul poetului de a trăi, cu atâta nesiguranță „un dor de bucurie și durere/ ca-n Țara absolută a lui Cremene/ și trist ca-n basme fără de rotar” („Ultimul rotar”).
Preumblările poetului, prin spațiul citadin, luându-și „umbrela mea polonă/ din vremea Pactului de la Varșovia”, într-un ritual cotidian care-i „edifică sensul și universul”, sunt ale unui însingurat, „traversând zilnic km la rând/ prin lumea orfică a lui Friedrich Hölderlin” și „cercetând vitrinele ticsite/ cu bazaconii din alte țări de gradul trei/ în vremea tranziției”. Iată-l pe poetul retras într-o însingurare confortabilă „după ce m-am descătușat de/ Răzvrătitori Patri(h)oți Lachei/ de fake news/ de care încă mă feresc la ceaiul meu de cină/ și le răspund ca un om de rând Cinstit/ Liber și Nesilit de Nimeni”… („Liber și nesilit de nimeni”).
Într-o asemenea situație, omul „este persiflat/ cu gândul răstignit spre desțărare”, iar „irozii continuă să taie sforile/ vetrele rămân pustii scindate/ doar gândul mai persistă apriat/ cum să urce treptele/ spre podul văzduhului neted…” Așadar, „s-au înmulțit irozii”, copiii „au plecat și tot mai pleacă/ spre-o altă apoteoză”, iar „părinții casnici sculptează-n aer/ viețuiesc și cresc în specimene/ trist numără la zile fără de sfârșit/ pentru că trecutul văzut de unchiul William Faulkner/ n-are de gând să moară și rămâne-n timp” („Ironia sorții”).
Poetul Ioan Baba aparține unui spațiu geografic identitar cu tradițiile și istoria lui, decantate cu acea cursivitate de biografeme exprimând, deopotrivă, o lume specifică și o stare poetică dominată de conștiința salvării acestei lumi prin cuvânt, prin logosul întemeietor de nouă paradigmă estetică.
Dedicând un poem marilor poeți moderniști șaizeciști Nichita Stănescu, Anghel Dumbrăveanu, Petre Stoica, Srba Ignjiatović și Adam Puslojić, – amintind astfel de celebrul volum al lui Nichita „Belgradul în cinci prieteni”, 1972 – Ioan Baba evocă, de fapt, o lume poetică emergent-solidară, de la care se revendică în mare parte și vizionarismul poeziei sale, cu turnura lui decisivă către un postmodernism de năzuință metafizică. Acel „arc de triumf” crescut din borne ca o Poartă a „poeților cavalini” este în definitiv „o inscripție/ din piatră slavo-dacică/ prin care vor trece/ să se-ntrevadă Două țări de cititori”. E, altfel zis, această Poartă a leilor „o ladă de zestre/ cu spirit și valențe milenare/ pe ea un cuplu-ncremenit cu ochii lumii/ sărutându-se în hora cea de sărbătoare”. Deși nu este numită, imaginea-simbol trimite la brâncușiana „Poartă a sărutului” din Ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu, rămasă „deschisă” la „frontiera sufletelor noastre”… („Poarta poeților cavalini”). Amintirea lui Brâncuși se face, însă, în altă poezie, „În sala cu oglinzi”, alături de a altui mare poet șaizecist, sub rezerva, însă, a unor drumuri poetice nu intersectabile ci paralele: „Ea-Poezia/ Mă alerga prin Sala cu oglinzi/ A Sorescului Marin// Multiplicați ne-am întâlnit/ Ca punctul de sărut/ Al șinelor de tren în infinit…”
Călindu-și singur poemele „între un Sens și Non Sens”, poetul trăiește dramele lumii la sfârșit de secol XX și început de mileniu trei: „În mileniul trei/ Întrezărești adevăruri transumane/ (…)/ Mare-i nevoia de dragoste/ Fie chiar pe o insulă pustie dar fertilă// Pentru că ne ivim într-un chiot/ Și ne-ascundem într-o jale” („Minotauri în zbor”).
Obsedat de imaginea unei lumi destructurate sub zodia globalistă, a falșilor idoli și nonvalorilor de tot felul, de „zdrobitorul morbid” atotprezent, poetul aderă la spiritul nihilist al unui Cioran, care, ca Arghezi în Psalmii săi, avea intuiția unui Dumnezeu care, după ce a creat Lumea, a părăsit-o, mâhnit și dezgustat de creaturile dedicate prihănirii într-un eden devastat, ca în poemul „Lumânările sunt aprinse”, datat „Decembrie 1989”:
„Domnule întoarce-ți fața
Dumnezeu n-a creat nimic
Care să-i fie mai odios
Decât această lume
Și din ziua în care a creat-o
El n-a mai privit-o…
Nota testamentar Emil Cioran
Dumnezeule întoarce-ți fața
Să vezi ce-i cu cosmetica socială
Ce dezolare
De la morbid la macabru
Să vezi cranii în oglinda veacului
Lumânările Sfintelor Paști sunt aprinse
Să vezi dacă a murit Neos
Și dacă craniul iadului e alungat
Dintre acestea”.
Ioan Baba este un poet postmodern de largă paletă imagist-tematică și cu mesaj limpid, tranzitiv, vizând urgent fie „vremurile vitrege” ale începutului de mileniu, fie remontarea spiritului într-o Balcanie mesianic-imaginară, fie solidara apartenență la spațiul străvechi al Danubiei, coloană vertebrală a vechii Europe, fie încrederea în posibilitățile cuvântului / logosului poetic de a transcende impasurile existențiale, întru sublimare și redempțiune. Poezia lui are ca avers planul existențial, dorit paradoxist, engramat de biografeme și de trăirile unui eu introvertit, iar ca revers un mărturisit sens al transcendenței, ce animă această imagistică de devălmașe reificări cu noblețea unei poetici cât mai personale, de o specificitate robustă și netă diferențiere în peisajul liricii de expresie românească din Voivodina, Banatul sârbesc fiind un mirabil alodiu de indimenticabile valori literare.
ZENOVIE CÂRLUGEA