Ne amintim cu toții povestirea lui Ion Creangã „Moș Ion Roatã și Unirea” publicatã în Convorbiri literare nr. 11 din februarie 1885, despre cum încercau boieri renumiți din Iași sã explice țãranilor cum e cu Unirea Principatelor Române, vorba cântecului „Unde-i unul nu-i putere,/ La nevoi și la durere;/ Unde-s mulți, puterea crește,/ Și dușmanul nu sporește”.
Moș Ion Roatã însã tot nu înțelegea de ce numai țãranii, chiar uniți, trebuiau sã care bolovanul cel mare în timp ce boierul nu punea umãrul la greu. „La rãzboi înapoi și la pomanã nãvalã” cum zicea Ion Creangã.
Care este legãtura între povestirea lui Ion Creangã și noua revoluție socialã?
Și atunci ca și acum trãim vremuri revoluționare, și atunci ca și astãzi preocuparea fundamentalã, care împinge omenirea înainte de câteva mii de ani, este mișcarea „bolovanului”, care poate fi construcția unei autostrãzi, a unui spital, a unei școli sau grãdinițe, a unui loc unde oamenii pot sã munceascã, sã creeze, sã-și dedice viața și resursele unui scop practic și folositor întregii societãți.
Oamenii însã aleg calea mai ușoarã de procopsire materialã, fãrã multã muncã fizicã sau chiar intelectualã, și adeseori unii au vrut sã fie mai presus decât ceilalți, sã nu facã mare lucru ci doar sã primeascã de la societate cele necesare traiului, sã fie boieri. Și așa societatea s-a organizat pe grupuri, triburi și etnii care s-au rãzboit de-a lungul timpului pentru împãrțirea resurselor materiale limitate ale pãmântului.
Dacã se adaugã și diferențele naționale și culturale ajungi la lumea de astãzi, divizatã și nu cu mult mai civilizatã decât cea din vechime.
Mințile înfierbântate de astãzi viseazã la un nou Robespierre sau la vreun tãtuc sângeros care sã le aducã „fericirea”, fãrã a realiza de fapt cã lipsa celor șapte ani de acasã și ochelarii de cal puși de „corectitudinea politicã” sunt adevãratele motivații ale acțiunilor revoluționare.
Prin interzicerea capodoperelor literare „Amintirile lui Huckleberry Finn” a lui Mark Twain, „Coliba unchiului Tom” de Harriet Beecher Stowe, „Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell și prin devastarea statuilor lui Cristofor Columb, George Washington și Winston Churchill, revolta socialã actualã pare mai degrabã o revoluție culturalã Maoistã decât o mișcare progresistã.
„Unde nu-i cap vai de picioare” și aș adãuga eu și vai de urmașii celor care dãrâmã fãrã a avea nici un plan de reconstrucție.
Bazat pe acest mod de reinterpretare a istoriei, mulți dintre marii intelectuali și oameni de culturã ai lumii ar trebui puși la zid, scoși din cãrțile de istorie și de literaturã, dați jos de pe soclurile reale sau virtuale unde au ajuns prin munca și strãdaniile lor de o viațã. Dacã alegãtorul occidental poate fi atras de sloganul egalitarist, și de critica cu orice preț, omul trecut prin experiența comunistã nu vede decât o nouã încercare a marxismului de a deturna noua generație cãtre utopia fãrã sfârșit previzibil a noii clase ne-muncitoare progresiste.
Sã observãm cã întotdeauna activiștii sunt cei care nu știu, nu vor sau nu pot sã producã ceva util cu mâinile sau cu mintea lor, cei care se considerã superiori celorlalți și își arogã puteri nemãsurate pentru cã „știu ei cum e mai bine”.
„Orice ierarhie bazatã pe putere, în locul competenței necesare pentru a rezolva problemele importante ale societãții, este destinatã eșecului” scrie Profesorul canadian Doctor în Psihologie Jordan Peterson în remarcabila sa carte „12 Rules for Life an Antidote to Chaos”.
Drept exemplu stau majoritatea statelor totalitare unde puterea este concentratã în mâna unui tãtuc atoateștiutor, regimuri care întotdeauna sfârșesc în mod tragic.
Meritocrația este la fel de importantã ca democrația. „Omul sfințește locul” și „Omul potrivit la locul potrivit” spune înțelepciunea româneascã.
Poate actuala mișcare revoluționarã este și o consecințã a lipsei de educație extinsã la nivel mondial din ultimele decenii, copiii cãrora nu li s-a interzis nimic și care au fost în permanențã convinși cã ei sunt cei mai buni în tot ceea ce fac, sunt acum tinerii care nu acceptã nimic, nu înțeleg mare lucru din istorie și literaturã și vor fi mâine adulții care vor schimba lumea. Generațiile tinere au schimbat și în trecut lumea dupã chipul și asemãnarea lor iar apoi s-au mirat de ce nenorociri au venit peste ele.
Fascismul, comunismul și poate chiar progresismul actual, au fost și sunt mișcãri revoluționare care doresc sã schimbe lumea. Unele chiar au reușit, lãsând în urmã zeci de milioane de morți, dar ce mai conteazã dacã promotorii acestora și-au îndeplinit visurile.
Revenind la problema lui Moș Ion Roatã, sã observãm cã o parte a tinerei generații nu este prea interesatã de mișcarea „bolovanului” ci mai mult de culoarea pielii și orientarea sexualã a „țãranilor”.
Astfel „bolovanul” nu va fi urnit pentru vreo douã decenii, și ar trebui sã ne pregãtim pentru culegerea roadelor a ceea ce am semãnat, adicã nimic.
Soluția care se impune este desigur înlocuirea „țãranilor” cu ceva roboți muncitori dar nu prea inteligenți și transformarea pãlmașilor in programatori și manageri.
Aceasta este tendința actualã la nivel mondial.
Ținând cont însã și de incapacitatea de a lucra efficient în grup și de tendința istoricã, poate chiar geneticã, a ființei umane de a se erija în conducãtor s-ar putea ca și aceastã noua „industrializare” sã eșueze dupã un timp, și rolul de tãtuc atoateștiutor sã fie preluat de o Inteligențã Artificialã care sã organizeze societatea umanã pentru binele majoritãții. Și iatã cum boierul poate avea dreptate, numai cã noul boier va fi un robot inteligent, care nici mãcar nu trebuie sã aibã formã umanã, dar trebuie sã ne convingã de superioritatea capacitãții sale de organizare și de bunele intenții în legãturã cu viitorul speciei umane.
Ioan Cojocariu