Am profesat didactic, la școala primară, școala gimnazială, liceu și universitate. Am organizat procedurile de dobândire a specialității învățători și profesori, ca director de Liceu pedagogic și în calitate de decan al Facultății de științe ale educației. Am organizat și condus centre de perfecționare a dascălilor și profesorilor. Am vizitat numeroase școli și liceu, „am inspectat” mulți colegi care urmau să obțină gradele didactice și am urmărit evoluția profesorală a celor încadrați la școli și licee din județul Arad, Timiș și Caraș. Am fost membru ARACIS, pentru validarea programele de studii universitare, preponderent pregătitoare pentru profesura didactică. Au fost experiențe care-mi încurajează considerațiile ce urmează, cu discrete comparații privind organizarea sistemelor de învățământ din câteva țări europene și alte câteva din alte continente.
Trei recente situații mă determină să-mi exprim un punct de vedere despre prea multele nemulțumiri legat de organizarea și desfășurarea activităților didactice, desigur și în contextul proiectului prezidențial „România educată”:
1. Bâjbâiala prelungită a problemelor derivate din proiectul celor două Legi ale educației (învățământul preuniversitar și învățământul universitar);
2. Greva profesorilor, care solicită „salarii mărite”;
3. O întâmplare recentă privind „ocuparea timpului liber” al unor profesori.
• Legea nr. 1, a educației, datează din 2011, adoptată în urma inițiativei ministrului Funeriu. În decurs de 12 ani, a fost nevoie de numeroase ajustări, făcute de următorii miniștri (unele justificate, altele țâfnoase). Este principala justificare care a condus spre schimbarea legii și adoptarea altora. Cine a lecturat integral proiectele și cunoaște modul de organizare și desfășurare a procesului de învățământ ar putea rosti proverbul „altă Mărie cu aceeași pălărie”. Schimbările propuse sunt formale, fără a afecta prea mult paradigma (dacă putem vorbi astfel). Ambele întrețin confuzia relației dintre învățare și educație, în sensul în care școlile, liceele, universitățile sunt instituții de învățare și nu de educație. Se numesc legi ale educației, dar argumentează organizarea învățării. Cine face educația generațiilor tinere, a copiilor, adolescenților și tinerilor, ce conțin aceste legi, care sunt efectele rămâne în tulbureala terminologiei metodice și pedagogice a legilor. Adoptarea și aplicarea lor nu va avea efectele așteptate, pentru că nu-și propun decât „o reformare” și nu o schimbare fundamentală a funcționării sistemelor de învățământ. Dar, mă opresc aici, deocamdată. Dezbaterea publică a fost un fel de genuflexiune de amăgire a democrației școlare. Generațiile tinere vor continua se fie formeze/ formateze fără coordonate morale și fără principii etice coerente și explicite, fără un proiect coerent de personalitate.
• Profesorii au intrat în grevă pentru salarii mărite, renunțând la încetarea exercițiului didactic, abandonând elevii, lăsându-i câteva zile de izbeliște. Noțiunea de grevă nu se potrivește pentru condiția de profesor. Dacă ai vocația de a te ocupa de copii/ tineri și de a fi model de personalitate – adică de a fi PROFESOR – ai acceptat să te dedici acestei meniri fără condiții și cu devotament total. (Știu că viitorii profesori pentru învățământul primar și preșcolar, la cursul de absolvire, depuneau un jurământ în acest sens, un jurământ de credință și de împlinire a părții care i se cuvine în a călăuzi alcătuirea corectă a personalității copiilor!). De altă parte, în majoritatea țărilor cu sisteme de educație (nu doar de învățământ), se pot constata cel puțin trei elemente neexistente la noi:
(1) profesorii petrec opt ore în locația școlară și se ocupă deopotrivă opt ore de educația reală a elevilor; la noi, norma didactică e de circa 20 ore săptămânal, vacanțe lungi, zile libere și ochii la ceas;
(2) programul școlar (organizat pe baza Planului de învățământ și a Programelor școlare – numite astăzi curriculum ? -) are discipline de bază și discipline opționale, la alegerea elevilor nu alese de director spre a completa normele profesorilor; la noi orele „la dispoziția elevului” sunt alese de profesori pentru completarea normei didactice;
(3) titularizarea pe viață a profesorilor exclude flexibilitatea unui asemenea program, întrucât decidenții „au obligația” de a asigura ore suficiente pentru profesori. Se solicită salarii mărite, dar activitatea efectivă este din ce în ce mai subțiată de superficialitate și de o pregătire de specialitate vulnerabilă.
• Întâmplarea cu timpul liber al profesorilor a devenit, în cazul multora, o sursă de focalizare a energiilor pentru meditații. Ne grăbim acasă pentru că ne așteaptă o serie sau două de elevi, un fel de școală acasă la profesor, remunerată de părinți. Nu e ușor, desigur. Dacă ai sta, domnule sau doamnă, opt ore în școală și te-ai dedica, iubitor și cu vocație, elevilor, să studiezi, să pregătești orele de a doua zi, să fii odihnit, să sprijini, în școală, elevii cu probleme de înțelegere, alta ar fi situația. Întâmplarea la care mă refeream este următoarea: mama unui elev în clasa a XI-a a solicitat unei profesoare să-i mediteze feciorul pentru admiterea la medicină. Profesoara a acceptat în condițiile în care „meditația” o făcea online, cu 21 de liceeni. Adică, stai acasă confortabil în fața ecranului și predici lecțiile din manual, pentru 21 de elevi, suplinind ceea ce nu vrei sau nu poți face la clasă. Aici nu mai e vorba de vocație, ci de o aspirație spre îmbogățire și spre câștiguri suplimentare, indiferent de degradarea condiției de profesor.
Astfel se pierde autoritatea funcției didactice, astfel se diluează încrederea în profesură, astfel se năruie autoritatea unui luminător de suflete, numit „educator”. Societatea devine oglinda educației: societatea e imaginea școlii, iar acum școala a devenit consecința societății.
Anton Ilica / UZPR
Foto: Taylor Flowe / Unsplash