Nu putem scrie despre toate cărțile pe care le primim, fie sosite prin poștă, fie dăruite cu prilejul activităților culturale, puține, de altfel, pe parcursul unui an calendaristic, la care particip. Sunt, structural și psiho-mental, un sedentar incurabil și (în romanul lui Blaga am întâlnit cuvântul potrivit) un caz de asociabilitate, ținând mult la lecturile, creațiile, ideile și convingerile mele. Nu-mi place să fie abordat când nu e cazul și asediat fie și cu politețe, cu atât mai puțin să intru în „grațiile” ierarhizărilor de tot felul. Mă înspăimântă „unisonul” în care se produc unii confrați, iar cel de stirpe internaută, deseori de gregară afinitate, m-a determinat de multe ori să mă gândesc bine dacă să mai mențin active sau nu conturile mele de Google, Facebook, WordPress… Dar nu internetul în sine este problema, ci felul în care ne arătăm în această oglindă, ca fetița aceea albă „ca zăpada”, de aceea, până la urmă, mi-am zis că importantă este pentru mine, totuși, nu pentru cei neagreați, comunicarea. Nu este cazul contului de pe yahoo.com, folosit din 2000 încoace, fără de care nu aș fi putut realiza multe (cărți, colaborări, revista „Portal-MĂIASTRA” înființată acum 19 ani etc.). Am spus undeva că, azi, cine nu cunoaște calculatorul (măcar „bine”, ca mine) este un mare neajutorat, dacă nu un „analfabet” cultural. Evitând extremele, să rămânem în cadrul celor 24 de ore câte are o zi și de 365 de zile (și șase ore) ale anului, neputând mai mult. De fapt, însuși faptul că un critic scrie despre o anume carte, evitând altele, este, în sine, un gest care-i ilustrează grila estetică. Criticul nu trăiește într-un birou de eliberat acte, la modul funcționăresc, ci în lumea cărților, în tumultul unei vieți literare organizate și funcționând după criterii valorice, alegându-și cărțile despre care scrie și care-i ilustrează opțiunile, exigențele, gustul estetic. Iar despre gusturi… non disputandum! Așa a fost dintotdeauna și va fi mereu, dincolo de orice „făcături” tendențioase, scenarii și politici ideologice minoritare uzurpatoare de valori.
*
Dar să revenim la subiectul acestei cronici despre cartea de poezie „UN RÂU NEGRU POEMUL” („Tracus Arte”, 2022, 100 p.), de CONIȚA LENA (Elena Predescu), membră a Uniunii Scriitorilor din România încă din 2008. Strecurată discret de autoare în mâinile noastre, cu prilejul deplasării în toamna trecută la Pitești, la festivitatea de conferire a premiilor pe 2022 ale revistei „Cafeneaua literară”, cartea este dovada unei poete de acute viziuni, cu gust artistic și știința construcției, având ținută livrescă și o fină percepție a dramaticului, chiar a tragicului. Poetă „insolită” (Gellu Dorian, 2005), autoare a unor texte lirice „care nu seamănă cu ale nimănui, deși seamănă cu toată literatura română, de la folclor la poezia livrescă din secolul douăzeci” (Alex Ștefănescu), poeta care se ascunde sub acest pseudonim de familiaritate joculară este într-adevăr o „coniță” asumându-și, printr-o trucare a sincerității, observă Mircea Bârsilă, „o strategie de apărare a sincerității și, pe de altă parte, un procedeu care conferă scriiturii un plus dinamic, vitalist, euforic”. La fel o vede și concitadina Denisa Popescu, „numele ei de poetă este fermecător ca inelarul unei domnițe”, altfel zis „o femeie vie, spumoasă” care „ar fi putut să fie o actriță remarcabilă”. Ferice de poetul la fel de discret Valentin Predescu (soțul), pe care nu-l găsim în fotografiile color din Anexa foto („din albumul de familie al autoarei” volumului”),în care „conița” noastră apare în compania unor veritabili condeieri, unii deveniți și amintirile noastre (Marius Tupan, Valentin Tașcu, Ioana Dinulescu), alții: juni maturi și „în picioare” cum scrie în Upanishade: ÎPS Calinic, arhiepiscop al Argeșului și Muscelului (căruia i-am trimis prin 2000 cărțile „„Fericirile”, „Foișor în Heliopolis”, poezii, și „Brâncuși, azi”, studii și eseuri de brâncușiologie…), Marian Drăghici, Mircea Bârsilă, Jean Dumitrașcu, Aurel Sibiceanu, Sorin Durdan, Ileana Roman, Liliana Rus, Alex Ștefănescu, Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Marian Barbu, Virgil Diaconu, Costin Tănăsescu, Liana Alecu…
Laureată a „Cafenelei literare” încă din 2007 (ediție în care lui Șerban Foarță îi fusese decernat Premiul Opera Omnia), poeta Conița Lena este autoarea unei lirici de „un rafinament incontestabil” și de viziuni „parabolice ori anecdotice, adesea, valorificând prozaicul”, traducând „dorința evadării dintr-un cotidian frustrant copleșit de insensibilitate” (Mioara Bahna).
Autoare a unor volume de poezii remarcate imediat, „Ușă de biserică” (2005), „Kenzo floare cheală” (2007) și „Supradoza – poeme de uscat zilele” (2008), despre poezia Coniței Lena – cu premii importante la activ – au scris, pe lângă numele menționate, Radu Cange, Marius Chivu, Vasile Dan, Dumitru Augustin Doman, Ștefan Ion Ghilimescu, Marin Ioniță, Liviu Martin, Anca Muntean, Petrache Plopeanu, Echim Vancea (ordinea este alfabetică).
„Un râu negru Poemul”, subintitulat „Revelații”, este un volum compozit, structurat în patru cicluri (toate „revelații”): „I.Chipul meu”, „II.Câinii mei – «revoluționari remarcați»”, „III. Un râu negru Poemul” și „IV.Revelații”, tablete „poematice”. Ultimele sunt de o savoare și gravitate memorialistică transpusă jocular, evocând începuturile poetice ale autoarei, felul cum, luându-și inima în dinți, a luat cu asalt biroul redacției „Argeș”, punând dinaintea lui George Tomozei (numit Tom) un braț de manuscrise ale soțului (ce va fi publicat), apoi, la o nouă „sărire peste secretară”, alt braț de manuscrise, poezii proprii, care au plăcut nu numai lui Tomozei („E mai bună ca Valentin. O debutăm și pe ea în Argeș.”), dar și confraților: Florin Mugur, Al. Cerna-Rădulescu. Însă, cum geniul intriganților se dovedește mereu „vigilent”, „toate au început să se învârtă”, „invers, și mai repede”: pagina cu poeme stabilite nu a mai apărut, iar proiectul de a intra în „Biblioteca Argeș” s-a dus și el pe „apa rea și mlăștinoasă”, care urmărea să-l tragă la fund și pe „Prințul Tom” căruia i se lipiseră tot felul de etichete: „ură, invidie, gelozie, crimă, nonvaloare, alcoolism, nebunie”. După 35 de ani, dând piept în piept cu hieraticul Tom pe la Hanul cu Tei, soții Predescu constată o realitate tragică: Tom, împuținat și în aceeași haină de piele maro de altădată, le flutură, peste pantaloni, o cămașă „fostă albă”, „ca pe o batistă de adio”. După câteva zile – „necrologul din ziare”. (Prințul Tom/ Amintirea Mare, „Argeș”, martie 2006). Dincolo de această tabletă „in memoriam”, celelalte proze, numite „revelații”, cuprinde biografeme interesante, precum „Nașterea”, „Imaginație”, „Somnul” (excepțională), „Fotografia” și un fragment de roman „Giuliland XXI-XXIV”, o alegorie fantasmatică foarte aluzivă). Mergând de la proze către poezia din celelalte trei cicluri precedente, vom realiza că obsesiile, trăirile, viziunile parabolic-fantasmatice, imaginile și metaforele sunt de o febricitare ubicuă, verbul poetei fiind abrupt, acut, înțepător, sarcastic, recriminant. E ceva obsesiv-disforic în toată această poezie, care formează in integrum șuvoiul unui „râu negru” ce ia chipul Poemului (scris cu majusculă în titlul cărții), depunând mărturie despre o percepție de un neorealism aproape dantesc. Poeta vrea să spună că ea este rezultatul lumii în care a crescut, care a creat-o „la modă”, sufletul ei feminin „strâns în menghină” țipând. O lume desacralizată, de „ceremonie” smoloasă, în care nu mai este nevoie de „advocatus diaboli” căci întreagă este o șerpărie, un kiteron pădureț cu lighioane și sălbăticiuni, un bestiar de străbătut, în care omul se află mereu în primejdie:
„Mi-ați croit durerea după ultimele tipare.
Strâns în menghină urlă sufletul meu.
Dumnezeu vinde indulgențe de pânză neagră –
nicio grijă, a cusut cămăși pentru șerpi,
scorpioni, șacali, maimuțe
și râuri de porci –
saci închiși de la dinte ți până-n ultima
unghie.”
(„Tipare”)
Sau aceste imagini crude din poemul „Omerta” ilustrând spiritul amestecul de ironie și „sadism” expresiv de o tranzitivitate cu venin în cerul gurii: „Singurătatea unora lasă balegi prin camerele/ poemelor,/ la alții biete căcăreze de capră râioasă./ Mieluțe de pai’șpe carate singurătatea poeților/ îmberbecirea mielului între picioarele oiței Dolly/ înainte de Paști./ Cu cât mai devreme și-n mai surdă behăială/ cu-atât primăvara-i mai lungă.”
Iată alt tablou de neorealism apăsat, care este, desigur, o „artă poetică” (despre poet și fizionomia Poemului), exorcizată în limba vrăjitorească din etno-folcloristica românească cu „Cărămidă nouă, dă Doamne să plouă”: „Am fost tradus pe limba melcilor/ pe limba șoarecilor, pe limba/ mulțimii muștelor, nicicând/ pe limba îmbuibaților/ Livrasem icre de neuroni, icre de mormoni,/ icre lupi, icre lei, icre de zmei/ icre de zei/ și limba universală erau ei.// În poem se intră prin tălpi/ le-nfigi bine în ceilalți/ te ții cu intestinele și păcatul de burțile lor/ și bucățica ta de nimic/ și râzi.// Nu stresezi, nu bravezi, nu conturezi, nu delimitezi/ nu excelezi, nu te-așezi, nu explodezi./ Poezii în creier pane, creier a la grec/ clătite de creier, creier cu ouă,/ mai ales creier cu cei care au multe ouă.// Și aștepți ca-n poezie să plouă!/ «Cărămidă nouă, dă Doamne să plouă/ cărămidă rea, dă Doamne să stea»/ Până la stea./ Să crape viața în ea!” („Icre”).
Poezia se umple de cuvinte „negre” și de viziuni dantești, de epopee a unui infern cutreierat, locuit, căruia îi rezistă prin punerea oglinzii în față (până la scrutarea suicidală din prozo-poemul „Somnul”). Referențialitatea livrescă este pretutindeni un semn de marcare a unei condiții frustrante, ceea ce poeta numește „Câinii mei” (ciclul al II-lea) nu sunt decât complexele cultural-mitologizante și liturgice pe care se structurează sensibilitatea acestor percepții și viziuni negre, de iad sociologizant, cu care poeta este contemporană, străbătându-l zilnic, păstrându-și sufletul neatins de imundități, de unde constatări- reflecții de felul: „Creația, rușine ascunsă/ un rău al inimii coborât în stomac”. Acest râu curge ca o Senă murdară în care s-a aruncat Paul Celan: „Câine și om/ închiși într-o carte/ închiși într-o lume/ închiși într-o viață/ într-un necuvânt.” Încă o dată, omul împărtășind un destin christic: „Viața o Iudă/ sufletul un Christ/ Dumnezeu nevăzutul;/ în noi cine?” („În Sena. Cu Paul Celan și câinii mei”). Plin de o neagră premoniție este și poemul „M-a vizitat îngerul, pe cine”, o incantație mărturisitoare ca o spovedanie de transfigurări liturgice:
„M-a vizitat îngerul într-o miercuri
Și mi-a cerut niște prescuri
Ulcior de lut și-un felinar
i-am dat ce-a vrut
mi-adat nectar;
și mir, și lemn de trandafir
și-o cruce mică de safir
s-o port la gât precum o cheie
să mă deschidă în orhidee
și el să mă mai bea o dată
ca pe-o regină înnoptată
în lemnul crucii lui Christos –
dulceag migdal făr’ de miros.”
Dincolo de orice sfială ori pudibonderie, poeta dă drumul unui limbaj de cruzimi argheziene, unor „flori de mucigai” de secol XXI, aș zice, „râul negru” al Poemului ducând la vale o lume dezumanizată, de instincte egoiste și primare, de „resturi” și stârvuri, observate clinic, cu o teribilă îngroșare de linii ironice până la grotesc. O lume grea de mirosuri pestilențiale, infecțioasă, împuțită, grețoasă, viciată, în general dezagreabilă, ca în „Tablou de Birkenau”, „Ultima silabă”, „Boli trupești”, „Timpul meu”, „Carbon radioactiv”, „Apocaliptic”…
Da, este o foșgăială apocaliptică în această poezie de percepții dantești. Apelul la mituri cultural-biblice funcționează ca un magnet care, trecut pe sub pilitura aceasta de percepții crude, obsesii și imagini negre, constelează figurile unui „dans al morții” pe larga pânză a liricii, poezia însăși fiind amprentată de o viscerală malignitate, transcrisă ca în „Tumori”:
„Din poemele mele cresc tumori.
Las frunților voastre câte una.
Între ochi stă maligna nepăsare –
caracudă răpitoare, fluviu fără vărsare
Din poemele mele cresc tumori
las frunțile voastre regești câte una.”
„Noul Iad”, de care se vorbește în poemul „Exact”, ne previne că totul se petrece după scenariul stabilit în Biblie („Totul este prestabilit în Biblie”), de unde și consistența poemului scris pe care ne invită să-l citim, o altă „artă poetică”: „Apocalipticul poem ce va să vie citiți-l voi, cu voce/ tare, cap limpede și cuget împăcat!/ Apocaliptic e poemul să nu ziceți!/ Apocaliptic suflet ați avut./ Iar eu doar fiind doar rană suindu-și lin Golgota/ voi plânge, «Eli, Eli… de ce m-ai părăsit!»…// Nu-i nicio părăsire. Pe ei nu i-am iubit.// Apocaliptic e Poemul veți zice-n sân scuipând./ Apocaliptic Versul – scriu c-un pistol vomând.” („Apocaliptic”)
„Apocaliptic” vedem și noi, conform celor scrise, că este Poemul, dar nu știm cât de „sinceră” este mărturisirea/ simțirea autentică a poetei (Maiorescu punea între condițiile esențiale ale poeziei „sinveritatea”), precum chestiunea „tristeții” din versurile lui Bacovia, temă invocată de critica literară, căreia i s-a găsit explicația în felul de viață deambulatorie și structura psiho-somatică a poetului. În cazul de față, fotografia de pe coperta a IV-a nu ne arată deloc fațeta gravă a autoarei, „răutatea” ei mușcătoare, dimpotrivă sprâncenata blondă cu cercei de aur perlați zâmbindu-ne ca și cum ne-ar deschide ușița unei curse de șoareci… Dar, zice tot autoarea, „Nicio imaginație la oamenii cu bani/ doar poeții știu să te-ngroape cum se cuvine:/ de mort, de viu, de bine, de rău, de geniu, de har/ așa cum ți-ar turna un pahar.” („Omerta”).
Foarte sensibilă la „virușii” globalismului, măturând viețile oamenilor și ale celorlalte viețuitoare, poeta observă „căderea în boală” într-un sardonic „La mulți ani” spus cu zâmbet „strepezit”. Viziunea devine acum onto-cosmică, „virusarea” cuprinde întreg sistemul solar, nu numai omenirea: „Între gripa aviară și gripa porcină înfloresc/ leprozeriile./ Prietenii și-au cumpărat în ele loc de albine./ Pete-n lună, pete-n soare, pete-n stele, pete-n humă./ Doamne, Precisto, Christoase, vaccinați-ne cu-o ciumă.”
Dincolo de transfigurarea spiritului liturgic (precum în puternicul „Eli, Eli, Lama sabactami”, dar și în „Virgină”, „Plutoane de îngeri” etc.), șuvoiul acestui „poem negru” poartă în apele lui lustrale biografeme și stări de spirit, trăiri și obsesii imagistice, exprimate prin apelul la mitul Meduzei, al șarpelui Boa, al Ghilotinei, al previziunilor astrologice, al Tibetului cu Cartea Morților ori al închisorilor (Guantanamo,I) sau leprozeriilor ș.a.m.d., oferindu-ne o imagine generală de bolgie dantescă în care se scaldă Lumea, poemul nefăcând decât să iasă în „gură” cu această „recoltă” inspiratoare…
Iată câteva imagini, versuri, exprimări care vin să ilustreze poetica Coniței Lena, o poetă deloc comodă și conformistă, dimpotrivă una de sarcasm și ironii teribile, o imaginație debordant de acrimonioasă, de arțag verde, de persiflaj și zeflemea acră: „Porci cu șoriciul epilat/ lingându-și belciugul de aur”, colivii ecologice, papagali împăiați, „păscutul vacii și-al calului, la Paștele Cailor”, „intestinele poetice” și „limbricii din aburul clismei”, „hemoroizii ultimelor silabe”, „din bolile voastre trupești/ curg lipitori/ umflate, sănătoase lipitori”, „zguduiri de șunci și hohote isterice”, „Mucii lui Dumnezeu”, „o carantină totală”, „hula și puroiul”, „versul scos din flăcări ca o descarcerare târzie/ Echipajele SMURD înghit idei cu spume la gură”, „girofaruri balonate horcăie-râgâie”, „Sevrajul va veni în Salvare de râie”, „săgetătorul din zodie se-ncarna în scormonitorul de rană”, „chipul Meduzei/ mortul meu bucurie-i era/ ca vérginei fecioare fetia-i râdea”, „Îngerul ăsta un derbedeu/ și râde, și râde, și râde mereu”, „devenisem lesa-majestiană, lesa-dumneziană/ lesa, lesa-bi-A-Nă”, „câinii mei – prostituați de noapte -/ fac strada și eu îi păzesc”, „sinuciderea ne iubește desfrânat/ goală, voluptuoasă, puternică”, „vine cu mine/ imposibilul, irealul, inexistentul”, „trup flendurit sub un trenci/ mai bătrân decât Dumnezeu”, „și zicerea Virginului – «…tu-i» în gât!”, „Criticii – masturbare de biciuri./ Voi degustând un păhăruț de urină, mai tăind o felie/ de cartabot -/ mai o poemă orală, că timp de scris avea una Lenuța/ ieșită la pensie din ură comună”, „Bacilul Kock î tot ce pieptănați și tundeți”, „ciuntiri de oase și amputări de vintre, hemoroizi și/ tenii, limbrici păroși vă vor umbla prin sânge”, „capul tău monument de urinat câinii/ vagabonzi cu medalii la gât-/ revoluționari «remarcați»”, „Rochia (costumul) pentru marea schingiuială/ trebuie să fie veșnic o rochie de virgină -/ ea însăși virgină/ la care vor rânji toți colții de vampir/ și-o vor îmbrăca în vis toate mințile bisexuale”, „sinuciderea e logodnica poetului”, „Coloana vertebrală și gura și inima și/ creierul lui Dumnezeu -/ omul – cuvânt cu limbă despicată de șarpe”, „urina sconcsului stropind scalpuri de molii”, „anusul marilor burți premiate”, „Ușor am luat titlul de Miss Vită Bătrână, diadema/ de zorele etno-botanice/ și leagănul nopții în cutremurul din Haiti./ Dimineața pozam sub dărâmături, anul Domnului 2020”, „Un râu negru păcatul./ UN RÂU NEGRU POETUL,/ UN RÂU NEGRU POEMUL,/ nicio picătură nu veți mai bea.”
„Poemul negru” este cartea „Poetului negru”, o viziune mai mult în negru decât în alb a lumii, prin care poeta, cufundată în ape lustrale și fără „plasă de salvare”, se mărturisește, avertizându-ne că urmașilor acest „râu negru nu le va da nicio picătură – poemul”:
„Un râu negru poemul
inima mea din mal în mal cu sânge scriind
mii de undițe și harpoane în ea s-au înfipt
și nicio plasă de salvare
(nu suntem la circ)
Un râu negru poemul.”
Autoare a unei poezii negre, de viziuni și percepții neo-realiste, de o teluricitate și imanență panoramice, Conița Leana este o voce distinctă în peisajul liricii noastre de azi, al cărei discurs poetic nu am dori să cadă în moda „cartierească” a unui „progresism” de emancipări aiuristice, obsedată clinic de sex și atâtea invocate „dezagremente” de gen, modă taxată de unii din criticii de mare audiență drept „mizerabilistă”…
Zenovie Cârlugea