Intrasem în parcarea unui mare magazin – supradimensionată, însă abia încăpătoare în zilele unui banal sfârșit de săptămână. Manevram micul autovehicul al soției cu atenție, căutam un loc potrivit pentru a lăsa mașina, în vederea satisfacerii doleanțelor întregii familii, materializate sub forma unei neverosimil de lungi liste de cumpărături. Deodată, minune, în fața mea, pe dreapta, un șofer de duminică extrăgea autoturismul dintre liniile albe, cu mult calm și puțină pricepere. Am optat să îl aștept, cuminte, deoarece, oricum, nu puteam trece peste el, iar mașina lui se încăpățâna să se așeze de-a curmezișul, oricât ar fi tras proprietarul, haotic, de volan. Era bine, aproape isprăvise manevrele demne de plasarea pe orbită a unei nave spațiale de mari dimensiuni. Mă pregăteam să ocup locul de parcare deja meritat, obținut cu multă răbdare, când, venind din sens opus, un domn grăbit, conducând cu viteză, s-a repezit, tăindu-mi calea și așezând mașina, cu tupeu, în spațiul pe care îl vizam. Am frânat, la milimetru, și am claxonat a pagubă. Știți foarte bine că astfel de momente sunt inevitabile în viața de zi cu zi, iar bizonii nu sunt deloc pe cale de dispariție, așa cum am fi ispitiți să credem.
La auzul claxonului, șoferul tupeist a început să gesticuleze larg și să emită niște expresii interesante, dovedind un bun simț al metaforei, deși nu era cazul… Iar eu mi-am căutat un alt loc de parcare, cu bucuria firească a momentului când s-a întâlnit hoțul cu prostul și când, desigur, ca de obicei, nu eram eu hoțul.
În magazin, m-am întâlnit cu șoferul grăbit și i-am explicat, naiv, că mi-a tăiat calea, că a greșit… mă rog, ce am putut să-i reproșez, politicos, în timp teribil de scurt, deoarece el avea alte viziuni asupra traficului auto și asupra vieții, în general. Iar când dădeam deja să explodez, mi-a spus, pe un ton superior: „Eu sunt șofer, am carnet de 40 de ani!”. Abandonând lupta, i-am spus doar că se vede. O mică și nevinovată ironie; aș fi putut să îl întreb, candid, pe ce utilaj agricol a obținut permisul, dar nu mă pricep la discuții în contradictoriu, nici la jigniri mărunte, așa că m-am abținut și am plecat. În urma mea, devenit brusc foarte curajos, interlocutorul mi-a strigat, ascuțit și cu ecou, precum amerindienii porniți pe poteca îngustă a războiului, că ar trebui să mai fac o dată școala de șoferi. Ceea ce, probabil, este perfect adevărat.
Instructorul meu, acum peste 25 de ani, iubea viața și micile plăceri, era ușor ștrengar, cunoștea zeci de glume și doamnele se topeau când le oferea zâmbetul acela al omului care nu are nicio grijă. Dar știa să fie respectuos și elegant, m-a învățat să fiu calm și politicos în trafic, iar atunci când izbuteam câte o manevră mai puțin inspirată ori adunam în urmă o coloană de mașini (cu șoferi care îmi făceau, probabil, galerie, dorindu-și poate mai mult ca mine să nimeresc viteza a treia măcar după un kilometru sau doi), scotea mâna pe geam, mulțumea și le făcea semn celor din spate să depășească, după ce mă îndruma să trag puțin pe dreapta, „ca să mai trăiască și alții”. Mi-a explicat că semnalizarea este un gest de minimă amabilitate față de coparticipanții la trafic, că trebuie să mă stăpânesc, indiferent de priceperea, graba ori starea mea de moment… Toate acele povețe de școală veche – fie ea și auto – mi-au prins foarte bine, m-au scutit de multe neplăceri. Poate de aceea nu izbutesc să-i înțeleg pe cei care confundă strada cu un câmp de luptă și pe ceilalți șoferi cu inamicul menit anihilării. Mărunta satisfacție adusă de agresivitate consumă, de-a lungul timpului, din noi, ne scurtează viața și ne transformă în oameni pe care, în orice moment de luciditate, i-am evita.
Un profesor din liceu, cu suflet bun și temperament măsurat în grade Richter, ne-a spus cândva, nervos: „În lumea aceasta există oameni și șoferi. Voi să nu fiți șoferi”. Am ținut minte sfatul înveșmântat în metafora lui și m-am străduit, de-a lungul timpului, să fiu om, inclusiv în spatele volanului, chiar dacă, uneori, îmi vine și mie, ca oricui, să dărâm gardul rezervației și să-mi croiesc drum prin existență pe cărările bătătorite de bizoni. De fapt, sunt convins că nici nu există șoferi full-time, există doar persoane care, pentru o vreme, conduc vehicule, mari și mici, apoi se străduiesc să-și trăiască viața cât mai frumos, în ciuda încercărilor de tot felul care le ies în cale. Și mai sunt convins că aceste vremuri, în care furia și îndrăzneala excesivă par să devină virtuți, sunt trecătoare, ca orice perioadă ceva mai zdruncinată a istoriei, cu toate că este nevoie, în primul rând, să reînvățăm calmul și politețea ca simple, firești constante ale devenirii.
Poate că această convingere abia menționată necesită, uneori, ceva mai multă energie pentru a supraviețui, mai ales în anumite situații specifice. Am descoperit recent acest lucru, pe când, conducând cu mică viteză prin aglomerata junglă urbană, am trecut pe lângă o mașină de școală, parcată pe partea dreaptă. Eleva pusese semnalizarea stânga și se asigura, ca la carte, dar îndrumătorul ei a îndemnat-o să-mi iasă în față, iar eu abia am izbutit să ocolesc, evitând o tamponare. La cererea expresă a persoanei de pe scaunul din dreapta, conducătoarea auto în devenire a claxonat lung, spre a-mi atrage atenția, iar instructorul a început să înjure evident, cu gesturi și degete menite să sublinieze lecția pe care simțea că era musai să o predea exact atunci: comportamentul de gherilă în trafic. Dar nu, nici măcar acest incident, neliniștitor ca o privire atentă către viitorul nu chiar îndepărtat, nu mă va convinge să cred că vom ajunge, la un moment dat, să fim divizați, arbitrar, în grupuri denumite, fără sens, șoferi și oameni de rând.
Alexandru Pripon
Foto: pixabay.com