Înfiinţată în anul 1867, la scurtă vreme după constituirea Statului român modern, Biblioteca Academiei Române este cel mai important fond documentar patrimonial al României, cu peste 14.000.000 de documente, şi deţine cea mai bogată colecţie de publicaţii periodice româneşti.
Cabinetul de Manuscrise, Carte-Rară oferă exponate inedite, în original sau fotocopie, precum: „Courier de Moldavie”, Iaşi, 1790, „Crestomaticul românesc”, Cernăuţi, 1820, „Fama Lipschii”, Leipzig (Lipsca de Saxonia), 1827. Sunt 58.000 de titluri de ziare. Există și cataloage topografice care îți arată, cu precizia cifrelor, poziția fiecărei colecții în parte, în cadrul depozitului. De-a lungul timpului s-au scris zeci de anuare, mii de ziare. Le avem aici, în arhive.
La Biblioteca Academiei sunt aproape 10.000 de monede de aur, de o valoare inestimabilă. Sunt manuscrise vechi, caietele lui Eminescu originale, Biblii. Majoritatea de la donatori. Pecetea de domnitor a lui Ștefan cel Mare, este ceva extraordinar. Avem un tezaur formidabil. Mi s-a atras atenția că Ceaușescu a spus să facă o evaluare a bunurilor din Biblioteca Academiei ca atunci când fac un împrumut să gireze cu acestea.
Noi, aici la bibliotecă am realizat o galerie a donatorilor. Am prezentat 40 de donatori dintre cei mulți care au prezentat documente. De exemplu Dionisie Romano un piscop care în 1867 a donat 600 de manuscrise, Dimitrie Sturza unul din creatorii acestei biblioteci prin documentele pe care le-a donat. Dona câte o ladș și spunea că valorează cam 10 mii de galbeni. Constantin Orghoidan, un inginer constructor de la Reșița, care a avut foarte mulți bani, a donat o cantitate impresionantă de documente, 2.000 monede de aur din secolele I, II. De neprețuit.
Am răsfoit câteva anuare intitulate „Anuarul Presei Române și al Lumei Politice”. Într-unul dintre ele am găsit un tabloul cu ziariștii din presa românească din 1908. Numai când te uiți la numele de-acolo rămâi uimit. Noi nu avem grijă de aceste lucruri. De exemplu pe strada Sărindari în București unde era Palatul „Adevărul”… în loc să fie repus în valoare, se dărâmă. O altă clădire, când mergi pe bulevardul Carol spre Moșilor și treci de Teatrul Național, există o clădire, chiar scrie pe ea, Clădirea Sidicatului Ziariștilor și mă întreb: de ce nu se pune în valoare acest imobil, de ce nu se revendică? Aceste lucruri ar trebui să le vedem cu mai multă atenție.
Revin și spun că ce avem aici în bibliotecă este un tezaur de neprețuit, pe care am început să-l evaluăm. De exemplu: ce valoare putem da caietelor lui Eminescu? Am discutat cu persoane avizate, de bună credință și am ajuns la concluzia că am putea face o hârtie către Biblioteca din Paris, pentru a întreba la cât sunt evaluate caietele lui Victor Hugo, pentru că face parte din aceeași perioadă – valoarea de-acolo ne va putea fi contestată pe plan internațional de cineva? Iar la noi, nici nu discutăm. Aceste lucruri, cred eu, avem datoria să le punem în valoare.
Mădălina Corina Diaconu
(Revista UZP, nr. 31/2023)