Pompiliu Comșa: „Cine nu a scris o anchetă nu se poate numi gazetar”

IOAN VASIU: Sunteți un nume cunoscut și apreciat în rândurile jurnaliștilor și nu numai. Câți ani ați activat în presa profesionistă?
POMPILIU COMȘA: Din start mărturisesc surpriza personală că totuși mai sunt oameni care n-au uitat de „dinozaurii” presei românești, atât de valoroasă ieri, dar aproape ignorată de actualii gazetari, inclusiv în facultățile de profil. Mi-am început drumul în viață prin absolvirea mai întâi a cursurilor Școlii Generale nr.14, apoi ale Liceului Vasile Alecsandri, un brand al Galațiului, absolvit în 1971. Începusem să joc fotbal de performanță, dar și teatru, atât la instituția de stat din localitate, cât și la viitorul Teatru al Nostru, condus de regizorul Lucian Temelie, cu care am adus la Galați Medalia de Aur a Festivalului Ion Luca Caragiale cu spectacolul „Epoleții Invizibili”, de Theodor Mănescu și Silvia Andreescu, montat într-un stil ultramodern și la care am semnat asistența de regie. De la vârstă fragedă conduceam un colectiv de peste 50 de gălățeni și visam să ajung regizor de film. Asta cu atât mai mult cu cât după lansarea în presă de la 15 ani, prin articole de sport, mentorul meu de atunci, Radu Macovei, a avut curajul să mă trimită la Studioul Buftea unde am participat efectiv atât la realizarea serialului Haiducii, cât și la scrierea unor interviuri spumante cu actori precum Florin Piersic, Colea Răutu, Marga Barbu, Carmen Maria Strujac, Nicolae Gărdescu și alții. Dinu Cocea mă cucerise și-mi oferise această unică șansă de a-i urma destinul. Dar n-a fost să fie. Am picat la admitere, deși printre susținătorii mei erau George Mihăiță sau Florin Piersic. Căzusem psihic și am plecat să muncesc la Panificație, dar nu pentru mult timp, pentru că pe 1 septembrie 1972, am fost chemat de un mare gazetar din acele timpuri, Stelian Savin, să lucrez în redacția ziarului Delta Tulcea. La vârsta aceea eram cel mai tânăr jurnalist din România și scriind de fapt mă odihneam, fie că temele erau diverse, de la agricultură, la cultură și sport. Colaboram de atunci atât cu „Scînteia Tineretului”, cât și cu redacția de tineret a Radiodifuziunii Române. În luna aprilie 1974, cei care nu eram membri PCR am fost scoși din presă. La Tulcea, decizia a aparținut redactorului șef Tudorel Oancea, căruia după Revoluție i-am devenit editor. Iar mi-am luat desaga în vârful bățului și prin treceri succesive ca director de cinematografe, antrenor de fotbal, contabil la CAP Frecăței, lucrător comercial în turism, șef depozit pește și altele, am reușit să-mi întrețin familia care între timp se mărise. O perioadă bună am fost impiegat de mișcare la Întreprinderea de Transport Specializat pentru Agricultură și Industrie Alimentară, grație ajutorului dat de bunul meu prieten, directorul George Munteanu. Evident, nu am abandonat nicio clipă presa, dar eram doar colaborator.
I.V.: Unde și când s-a produs debutul dumneavoastră ca jurnalist?
P.C.: În cotidianul Viața NOUĂ, ziar gălățean, la 15 ani, adică în 1967.
I.V.: Activitatea profesională ați desfășurat-o în presa scrisă sau în audio-vizual?
P.C.: În ambele. Eram în colectivul celor care realizau emisiunea „Fotbal minut cu minut” sau emisiunile sportive, alături de Ion Ghițulescu, Doru Dinu Glăvan (viitorul președinte al UZPR), Ion Minoiu, Nicolae Secoșan, Sebastian Domozină, Ion Mureșan, Mircea Radu Iacoban, Grigore Elisei, Octavian Vintilă ș.a. De altfel pe o parte dintre cei menționați, inclusiv pe colegul său Lică Pavel, marele om de televiziune Cristian Țopescu ne pregătea pentru o eventuală echipă de teleaști, dar nici acest proiect nu a fost dus la bun sfârșit, din varii motive. Ba mai mult, eu am ajuns prin Valea Jiului, trimis de securitate cu domiciliu obligatoriu. Imediat după Revoluție am făcut prima gazetă particulară din această regiune, Glasul Adâncului, apoi am plecat în presa constănțeană și m-am stabilit acasă, la Galați. Foștii mei prieteni însă nu m-au primit prea bine, crezând că le iau locul și greu, după ce am lucrat prin mai multe gazete gălățene și centrale, în noaptea dintre milenii mi-am deschis Trustul de Presă Realitatea, care acum scoate trei gazete, într-un tiraj fiecare de 10.000 exemplare, toate difuzate gratuit, caz unic momentan în țară, mai ales după dispariția „Adevărului de Seară” și a celor de la „Ring”. Este vorba de „Realitatea” – ajunsă ca și bilunarul de anchete „Veghea” – la peste 500 de ediții, dar și „Realitatea în Diaspora”. La Iași predau ca profesor universitar asociat de 14 ani la Facultatea de Comunicare și Relații Publice a Universității „Apollonia”, unde de asemenea conduc revista studenților, „Nova Apollonia”, ajunsă și ea la aproape 100 de ediții. Meritul acestor realizări îl împart cu regretatul academician Constantin Gh. Marinescu, părintele meu spiritual, și cu acad. Vasile Burlui.
I.V.: În decursul anilor ați obținut mai multe premii. Amintiți-le pe cele mai importante.
P.C.: Mă puneți la grea încercare, mai ales că, foarte ciudat, până acum UZPR nu prea și-a adus aminte de subsemnatul. Asta deși am fost desemnat cel mai bun jurnalist de provincie, la presa centrală titlul fiind adjudecat de Cristian Tudor Popescu. Sunt premiat de Parlamentul European. Ziarul REALITATEA, pe care-l conduc și pe care-l scriu o mână de cadre universitare și intelectuali de marcă, este dublu campion național al presei de provincie print, 2011 și 2013, dar și online în 2015-2016. Sunt Cetățean de Onoare al Județului Galați, recompensat și cu premii ale Municipiului Galați. Lista este însă lungă, lungă tare și nu cred că avem spațiu… tipografic necesar.
I.V.: De când sunteți membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și de ce ați aderat la această Uniune?
P.C.: Răspunsul corect ar fi: de-o viață. Scriptic, de la înființare. Am aderat pentru că aici sunt oamenii din presă, cea de-a doua familie a subsemnatului.
I.V.: Pe lângă jurnalism, ce alte pasiuni aveți?
P.C.: Scriu umor de prin anii `75, am luat premii la toate manifestările de gen. Am și 12 plachete de caricatură, domeniu pe care l-am abandonat după Revoluție. Sunt scriitor, autor a 19 volume, majoritatea premiate. Ultimul, „Culisele Securității”, la care am muncit un deceniu și are peste 1000 de pagini, doar ce a fost lansat la Iași, dar și la Tecuci, dar are prim tirajul vândut, acum tipărind ediția a doua. Mai am o pasiune: să cresc tineri jurnaliști și pot spune cu satisfacție că am și în acest domeniu destule realizări.
I.V.: Am lăsat la urmă această întrebare. După părerea dumneavoastră, mai putem spune acum că presa este a patra putere în stat?
P.C.: Presa scrisă este aproape de moarte. Presa de partid nu a fost niciodată o presă de succes. Au dispărut genuri care făceau furori pe timpuri, cum este reportajul sau pamfletul. Cred că mai avem doar maxim 50 de jurnaliști de investigație. Cine nu a scris o anchetă nu se poate numi gazetar. Rețelele sociale doar în puține cazuri au descoperit tineri de talent. Știu, e greu de rezistat, publicitatea, șantajul fiind atracțiile implicării oamenilor cu bani în presă, dar mogulii nu au nici în clin, nici în mânecă cu ce facem noi.

Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR