◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro24.07.2024

Scrisorile

Cu câteva zile înainte de Crăciun, Anul Nou sau Paști, masa tatălui meu era plină de ilustraţii şi de plicuri. Îşi rezerva o zi întreagă ca să scrie scrisori părinţilor, rudelor, prietenilor şi cunoştinţelor. Apoi, mergeam împreună să le punem în cutia poştală. Două dintre aceste felicitări le-am găsit nu demult în casa bunicilor mei, prinse de perete în câteva piuneze. Locuinţa e părăsită de ani buni, fiindcă o casă este ca şi un om: dacă nu o îngrijeşti, se dărâmă. Dar iată că mai păstrează amintiri, printre care şi scrisorile expediate acum 30 de ani: „Dragă mamă şi tată! În anul nou vă urăm multă sănătate, pace, voie bună, să vă dea Domnul tot ce doriţi: bucurii şi speranţe realizate. Cu drag, Nicolae, Ileana, Dorin şi Doina.” (29 decembrie 1993) sau „Dragă mamă! În noul an 1997 îţi doresc multă sănătate, voie bună, bucurii multe de la copii şi nepoţi. La anul şi la mulţi ani! Al tău fecior, Nicolae.” (31 decembrie 1996).

Citindu-le, m-am gândit că un telefon mobil se poate defecta oricând sau îl poţi pierde împreună cu toate mesajele pe care le-ai primit cândva, dar o epistolă scrisă cu mâna ta – e tot ce rămâne. Iar cel care alege să comunice astfel nu-şi pune în faţă celuilalt doar inima, dar şi sufletul, influenţându-i viaţa.

O dovadă în acest sens este și povestea unui bărbat, care, fiind prizonier de război, i-a trimis soţiei lui o scrisoare. Însă aceasta a ajuns la destinaţie abia după 76 de ani, când atât femeia, cât şi cel care i-a scris răvașul nu mai erau în viaţă. Dar cei care i-au cunoscut au relatat că omul, văzând că nu primeşte niciun răspuns de la soţia lui, nu s-a mai întors acasă şi s-a căsătorit în străinătate, iar ea l-a aşteptat singură până la moarte. Iată cum rătăcirea unei scrisori a schimbat destine. Dacă ar fi ajuns la timp, viaţa lor era alta. Iar un alt caz este cel al unui poștaș, care, fiind obosit de munca lui, a aruncat în câmp 100 de scrisori. Un trecător a găsit doar 50 dintre ele şi le-a dus la adresele indicate pe plicuri, dar celelalte n-au mai ajuns la destinaţie niciodată. Fiindcă, în timp ce pentru alţii scrisorile sunt importante, pentru acel poştaş acestea n-au fost decât nişte simple hârtii.

Tata mi-a lăsat şi mie câteva felicitări, pe care le păstrez cu sfinţenie. Pentru că îmi amintesc de momentele fericite din viaţa mea. Astăzi, când acestea au devenit o raritate, vă îndemn să scrieţi măcar o singură scrisoare în care să-i spuneţi omului drag: „Crăciun binecuvântat!” ori „La mulţi ani!”. Iar cel care o va primi o va păstra în memoria celui care sunteţi.

 

Doina Dabija

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *