L-am întâlnit lângă gardul bisericii. Stătea lângă alţi cerşetori, dar părea să nu fie din aceeaşi lume cu ei. Avea în mână un caiet gros de matematică, în care scria fără să se oprească. Şi mi-am zis: „Iată, un cerşetor-poet!”
Am intrat în biserică, iar după liturghie am observat că nevoiaşul continuă să scrie, dar cu o repeziciune uluitoare, ca şi cum toate clipele urmau să se termine acum, iar el nu reuşeşte să noteze tot ce are de spus. M-am apropiat să-i dau câţiva lei, însă n-a ridicat capul spre mine, parcă s-ar fi temut să-şi piardă toate ideile. I-am lăsat banii pe lucrurile care am presupus că sunt ale lui şi am plecat, întorcându-mi din când în când privirea spre locul unde cerşea. Voiam să observ dacă se opreşte din scris. Dar nu, nu se oprea. Era atât de concentrat, încât ceilalţi oameni ai străzii îi furau toţi banii, iar el nu-i vedea sau, poate, se prefăcea că nu-i vede.
A trecut mult timp de atunci, dar nu ştiu de ce îmi amintesc de acest om şi-n ziua de azi. Mă întreb dacă mai trăieşte sau dacă din puţinii bani pe care-i câştigă îşi cumpără caiete de matematică şi continuă să scrie cu mâna îngheţată şi iarna.
Şi-n timp ce noi ne pregătim de Crăciun şi suntem înconjuraţi de cei dragi, gândul că aceşti oameni mor undeva singuri, neobservaţi, neplânşi şi nebociţi mă întristează. Fiindcă, iată, printre ei umblă şi câte un poet.
Un poet cerşetor, care va lăsa în această iarnă, undeva pe lângă o biserică, unul dintre caietele lui, în care se va putea citi de la prima până la ultima filă numai o singură frază: „Oameni, mi-e dor de oameni!”.
Doina Dabija