Provenită dintr-o familie cu îndelungate tradiții jurnalistice, tatăl ei, gazetarul Traian Ioanițescu, fiind ani buni unul dintre cei mai îndrăgiți cronicari sportivi de la gazeta „Sportul popular”, Catia Maxim a practicat ea însăși jurnalismul cultural, publicând, din 2010 încoace, un număr impresionant de articole, comentarii eseistice și interviuri, atât în presa tipărită, cât și în cea online, inclusiv în media radio-tv, numele său fiind familiar în publicații precum „Faleze de piatră”, „Cervantes”, Tribuna Literară” (în prezent, „Tribuna”), „Actualitatea literară”, „Contact internațional”, „Timpul”, sau „Jurnalul.ro”, inclusiv la „Radio România Internațional”, iar, din 2017 încoace, în calitate de redactor la publicațiile „Arena literară”, și cu deosebire la „Astralis”, ce apare sub egida UZPR. Ca o recunoaștere profesională, din 2023, Catia Maxim este și membru titular al Uniunii Ziariștilor, Secția Presă Culturală. În lumea culturală bucureșteană este cunoscută și pentru conferințele sale cu conținut istorico-literar, ținute periodic la Muzeul de Istorie al Municipiului București, sau la Muzeul Literaturii Române, unde evocă, cu mijloace publicistice , dar și cu har literar, case, locuri și personaje din istoria locală, veritabile tablouri vii ale unei lumi demult apusă, păstrătă miraculos, ca într-un sipet uitat, în scrierile sale cu caracter istoriografic.
În proza literară, Catia Maxim s-a afirmat cu trilogia „Îngerii de la Moscopole” (apărută la Editura Tracus Arte, 2013-2016), în care reconstituie, cu mijloace ce țin deopotrivă de tehnica narativă, dar și cu „uneltele” jurnalistului, pornind de la documente arhivistice, de la mărturii personale, și de la o amplă documentare de presă, istoria sângeroasă a aromânilor din Balcani, inclusiv a vechii capitale a aromânilor, orașul Moscopole, azi un târg modest din actuala Albanie, dar unde s-a dezvoltat în Evul Mediu o cultură locală înfloritoare, distrusă deliberat de autoritățile turcești de ocupație, acum mai bine de două secole (în 1788, majoritatea locuitorilor fiind obligați să pribegească, fie în Imperiul Austro-Ungar, fie în Țările Române). Cu totul, cartea Catiei Maxim este o veritabilă epopee etnică, un amestec ingenios de ficțiune și realitate, o operă unică în peisajul literar contemporan.
În 2022, Catia Maxim a publicat la Editura bucureșteană Eikon o nouă lucrare de reconstituire istorico-literară, „Cronica unui lutier. Templul Reginei Vioară”, dedicată de această dată unui muzician român mai puțin cunoscut de publicul larg, Dumitru/Dem. Cărbunescu (1882, Com. Cărbunești, Prahova – 1970?, Timișoara), dar cu atât mai valoros prin moștenirea culturală ce a lăsat-o neamului românesc: peste 400 de viori, treizeci de viole și trei violoncele, toate construite/„sculptate”, cum spune autoarea cărții, de lutierul român de-a lungul a aproape o jumătate de veac. Deși numele acestui mare creator de viori, dar și interpret dăruit, la trompetă, absolvent al Conservatorului de Muzică din Berlin, și fost profesor de instrumente de suflat la Conservatoarele de Muzică de la Cernăuți, Cluj și Timișoara, inclusiv concert-maistru la Filarmonica din București, este foarte puțin cunoscut iubitorilor de muzică de azi, iar Enciclopediile și Dicționarele muzicale abia îl menționeză, autoarea romanului-document a reușit, cu un efort extraodinar, să reconstituie nu doar viața tumultoasă a marelui muzician, peregrin prin toată Europa, de la București, la Paris, Viena și Berlin, apoi la Cernăuți, Cluj-Napoca și Timișoara, pentru ca, după 1950, să i se piardă urma, azi dormindu-și somnul de veci într-un cimitir din Timișoara, alături de soția sa mult iubită, Eugenia, născută Tăutu, fostă, la rândul său, soprană la Opera din Viena, dar și, în mare măsură, să elucideze misterul creației viorilor de poartă marca Dem. Cărbunescu. Mai mult decât o operă de ficțiune literară, romanul „Cronica unui lutier” e un document sociologic, o pagină luminoasă a istoriei „geniului românesc”, o carte deopotrivă jurnalistică, filosofică și științifică, deoarece cuprinde inclusiv amănunte ce țin de chimia și fizica construcției de instrumente muzicale, ample referiri la teoria „vibrațiilor și a undelor”, ce dau viață instrumentelor muzicale, și cu deosebire viorilor.
Și ca o încununare a acestor demersuri literar-jurnalistice, cartea a fost prezentată publicului sâmbătă, 18 noiembrie, în decorul somptuos al Palatului Mogoșoaia, Sala Scoarțelor, bucurându-se și de calda prezentare a unor confrați literari și jurnaliști, poeta Evelyne-Maria Croitoru, criticul literar Ana Dobre, prozatoarea și jurnalista Camelia Pantazi Tudor, redactor-șef al Revistei „Astralis”, și jurnalistul cultural Marian Nencescu, moderator fiind scriitorul și jurnalistul Adrian Pârvu. Momentul muzical, adecvat tematicii cărții, a fost susținut de violonista „pop-rock”, Alina Horez, de solista Ioana Sandu, și de soprana Arlinda Morava, acompaniată la pian de Adriana Alexandru.
Intervențiile critice au evidențiat efortul supra-uman, performanța am spune, a autoarei de a reconstitui, în limitele firescului și ale realității obiective, nu doar o viață de om, de artist, dar și o epocă, o lume demult apusă, în care arta, muzica în special, era iubită și apreciată la adevărata ei valoare, plecând de la numai trei pagini de mărturii scrise, lăsate (postum) de fiul lui Dumitru Cărbunescu, Mircea-Eugen, el însuși un muzician român cu un destin tragic, mort prematur la un cămin de refugiați din Germania, dar și de la mărturiile orale ale nepoatei marelui lutier, Teodora Cărbunescu, și ea moartă prematur, în Franța, la numai 59 de ani, abia împliniți. Restul e reconstituire istorico-jurnalistică, este ficțiune, amestec de realitate și imaginație, cartea excelând în referiri istoriografice, trimiteri la articole din presa vremii, secvențe biografie și reconstituiri după fotografii vechi, tablouri și filme de epocă.
În partea ei cea mai spectaculoasă, cea mai autentică, cartea face ample referiri la arta luteriei, dusă la perfecțiune de legendarii Stradivari, Guarneri și Amati, care au dus în lume faima viorilor construite în orașul italian Cremona, din Lombardia. În același timp, este menționat că lemnul din care au fost făcute aceste viori celebre provine, în principal, din pădurile Transilvaniei și ale Bucovinei, fiind cumpărat de negustorii italieni, ca să ajungă în final la acești mari lutieri, ce și-au păstrat cu strășnicie atât secretele construcției, cât și ale lacurilor (culorilor) acestor micaculoase instrumente muzicale. Din fericire, și spre mândria noastră națională, deși România nu a avut școli propriuzise de luterie, iar statul nu a sprijinit niciodată în mod constant această artă nobilă, am avut și încă avem o „școală românească” de constructori de viori, la Reghin, dezvoltată și pentru că aici se găsește încă lemnul de înaltă rezonanță, de molid și paltin, provenit în pădurile locale. Ca un element jurnalistic de astă dată, semnalăm că, anual, peste 10.000 de viori produse la Reghin, sunt exportate în lumea largă ( 14.000, numai 2018), ceea ce face ca povestea lutierului Dumitru Cărbunescu, relatată de Catia Maxim, să capete și mai multă credibilitate. Și tot ca un element de investigație jurnalistică, semnalăm că această tradiție locală nu ar fi fost posibilă fără contribuția unor lutieri români de geniu, cum au fost Dumitru Cărbunescu, dar și Remus Macarie, Dimitrie Știrbulescu, iar, după război, Roman Boianciuc ș.a., ale căror viori au fost apreciate, încă de la mijlocul anilor 1920-30 de marele George Enescu (care a deținut chiar trei viori, marca Dem. Cărbunescu), dar și de alți violoniști celebri ai veacului, precum francezul Jacques Thibaud, și el posesor al unui viori Cărbunescu, cu un destin „de roman”, furată și regăsită în chip miraculos, și dispărută pentru totdeanuna odată cu posesorul ei, într-un tragic acccident de avion. Și tot ca o curiozitate, la Reghin a mai lucrat un mare lutier, Apăteanu, care, se spune, ar fi fost chiar militar, general în rezervă (spre deosebire de Cărbunescu, fost „copil de trupă”, care s-a oprit la gradul de subofițer, în armată), și de la care ne-au rămas 37 de viori, dar și multe chitare și mandoline.
Împrumutând ceva din misterul viorilor la care face referire, cartea Catiei Maxim este un monument publicistic dedicat Templului Reginei Vioară, în care a oficiat și Dumitru Cărbunescu. Iar ca o dovadă a muncii sale de adevărat „Hefaistos al lemnului”, iată, abia schițat, cum arăta, în epocă, atelierul „din nordul Bucureștiului”, vizitat chiar de marele Enescu: „Ies în evidență o masă lungă, din lemn masiv, acoperită cu unelte și șabloane, rafturi pline cu recipiente cu rășini și lacuri brun-roșcate. Un mobilier minimalist, potrivit unei atmosfere prietenoase și calde. Un strop de maro, preponderent, culori de pământ, de frunze, de cer și de soare. Ocru, cărămiziu, teracotă, grej, maro, gri, bronz, maro gălbui. Două încăperi, devenite una, cu pereții netezi și albi, ca niște coli de hîrtie, pe care se scriu povești cu viori”(p.161).
Aceasta a fost viața lui Dumitru Cărbunescu, lutier român „din curbura Carpaților”, iar cartea e povestea vieții sale misterioase, dedicată exclusiv muzicii, scrisă cu mijloacele jurnalistului și cu imaginația scriitorului. Este, poate, și prima carte de ficțiune din zilele noastre, care are la final și o amplă bibliografie de specialitate, semn că nici proza „nu mai e ce-a fost” și nici jurnalismul nu se mai face doar cu informații „ciupite” de pe net.
Marian Nencescu