◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro16.06.2024

Puterea de sacrificiu a femeii românce. Aspazia Oțel Petrescu

E demnă de tot respectul fapta eroică în sine, pe care o înregistreaza baladele și cronicile, legenda și istoria, dar nu mai puțin vrednică de respect este rezistența la încercări și consimțirea sacrificială a acelor ființe gingașe și fragile care-și văd plecând la moarte fiii, soții, frații, părinții, petrecându-i rugătoare, cu inima și cu gândul, și asumându-și tăria de a duce mai departe, în firescul ei cotidian, viața dainuitoare peste toate morțile istoriei. Eroismul jertfelnic al „sexului frumos” s-a manifestat mai degrabă sub semnul transfigurator al suferinței răbdătoare, cel mai adesea mute și anonime. Eroismul acesta, niciodată absent și întotdeauna esențial în economia vieții, a fost, veacuri de-a rândul, unul cu precădere domestic, circumscris oarecum în „mica biserică” a vetrei seculare, sfințit de roadele pântecelui și de roadele gliei, departe de iureșul luptelor sângeroase, de arme, lanțuri, cătușe și gratii.

În secolul XX, odată cu instalarea puterii comuniste, femeia româncă nu a mai fost scutită de nici unul dintre pericolele carei amenința pe bărbați. Au avut parte și ele de lanțuri, cătușe și gratii și au dovedit că sunt la fel de puternice în a înfrunta aceste pericole, dacă nu chiar mai rezistente. Șirul femeilor întemnițate și al torturilor la care au fost supuse este înspăimântător de lung și de cumplit, încât pare incredibil că chiar au rezistat. Dar, din păcate, sunt atât de multe dovezi că atrocitățile povestite de supraviețuitoare sunt reale, încât nu mai poate exista îndoială asupra veridicității lor.

Una dintre multele eroine din temnițele comuniste românești a fost ASPAZIA OȚEL PETRESCU. Ea s-a născut în 9 decembrie 1923 la Cernăuți, în România Mare deci, într-o familie de intelectuali bucovineni foarte respectați în zonă. A aboslvit Liceul „Elena Doamna” din orașul natal ca șefă de promoție și a reușit să treacă cu bine examenul de admitere al Universității din Cluj, fiind studenta preferată a lui Lucian Blaga. El i-a observat talentul oratoric și a îndemnat-o să scrie. N-a mai apucat s-o facă, fiindcă a fost arestată în 1948 direct de la facultate, chiar în plină sesiune de examene. Deși motive de condamnare nu i-au găsit, a fost întemnițată doar pentru faptul că făcuse parte din organizația FORS (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească). Sentința a fost neașteptat de dură: 10 ani temniță grea. Și pentru că a fost considerată „irecuperabilă” pentru pretențiile comuniste, judecătorii i-au mai prelungit anii de temniță cu încă patru. A trecut prin închisorile Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc. Ea a trăit neîncovoiat o viață mai cumplită decât moartea și aceasta este marea lecție a eroismului feminin.

A vrut Dumnezeu și cu ajutorul unei prietene am reușit să „o prind” în viață pe această nobilă doamnă care mi-a relatat aspecte din viața ei de deținută și mi-a dăruit și o carte a dânsei apărută în 20, Strigat-am către Tine, Doamne. Câteva fragmente din ceea ce a scris doamna Aspazia vor fi concludente asupra tăriei de caracter al acestei distinse ființe umane:

„În sfârşit, ni s-a acordat şi ultimul cuvânt. Tribunalul Militar care ne judeca aştepta de la noi autocritici plângăcioase, apeluri la clemenţă, desistări spectaculoase, dar s-a înşelat. În afară de câteva cazuri (care se puteau număra pe degetele de la o singură mână) acuzaţii au formulat asumări responsabile, în fraze scurte dar hotărâte şi clare pentru că, de fapt nu erau lăsaţi să-şi legitimeze pe larg poziţia perpendiculară. Cred că Ion Munteanu a fost primul care a sintetizat în puţine cuvinte ceea ce trebuia exprimat. Îmi amintesc de impresia profundă pe care a lăsat-o ultimul cuvânt al studentului Maniu, grav bolnav de T.B.C.:

„- Orice condamnare îmi veţi da, va fi pentru mine o condamnare la moarte. Voi muri cu conştiinţa împăcată că n-am făcut nici un rău alăturându-mă celor ce luptă pentru salvarea neamului românesc.”

Ultimul meu cuvânt a fost, în esenţă, următorul: – Nu-mi recunosc nici o vină. Nu consider că este o vină că iubesc crucea, neamul şi ţara. Consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele. Primesc cu seninătate pedeapsa, nu cer nimic pentru mine. Cer clemenţă pentru tinerele care se află pe banca acuzării alături de mine. Cer să luaţi în considerare că sunt aici pentru că s-au lăsat convinse de mine şi mă consider răspunzătoare de acest fapt”.

Ultimul căruia i s-a acordat cuvântul a fost Ion Bohotici, şeful Centrului Studenţesc. Preşedintele completului, colonelul Vlasu, i-a atras atenţia că poate vorbi numai în numele său. Cu o voce fermă, calmă şi convingătoare, Ion i-a rugat să-i permită totuşi să spună câteva cuvinte, nu atât pentru sutele de studenţi care îl vor urma în închisoare, ci mai ales pentru părinţii noştri, care merită să ştie direct de la noi pentru ce le-am adus o durere atât de mare. Cred că Ion i-a făcut o bună impresie preşedintelui pentru că acesta i-a acordat cuvântul.

Înalt, drept, cu figura senină şi vocea blândă dar hotărâtă, Ion Bohotici a spus, după cât a reţinut memoria mea, următoarele: „- Ne-aţi acuzat că suntem nişte duşmani înrăiţi ai poporului, că urâm clasa muncitoare, că suntem nişte produse nefericite ale burghezo – moşierimii în declin. Nu suntem duşmani ai propriului nostru popor, nu suntem nici pe departe fii de moşieri, nu avem nici o relaţie cu pătura burgheziei exploatatoare şi nu urâm pe muncitori. Sunt fiu al Maramureşului şi cunosc foarte bine cât a suferit şi cât a sângerat întregul neam sărac. Noi, generaţia aceasta pe care o aveţi în faţă, pe băncile acuzării, suntem foarte conştienţi de toate nedreptăţile care ne-au umplut de revoltă şi durere. De aceea ne-am făurit un crez, un vis şi ne-am angajat în realizarea lui. Noi am vrut să ne formăm şi să ne pregătim pentru a fi apţi să schimbăm acea ordine socială care se exprimă prin homo homini, lupus prin o alta care să se exprime prin homo homini, res sacra. Părinţi, fraţi, surori, prieteni, aceasta este vina noastră. Şi nu este deloc întâmplător că suntem judecaţi în Săptămâna Patimilor. Cu aproape 2000 de ani în urmă, însuşi Fiul Lui Dumnezeu, lisus, urca din greu Golgota, osândit la suplicii şi moarte prin crucificare tocmai pentru că vroia să reabiliteze omul, să-i restabilească demnitatea divină pierdută, să-l readucă la starea de Eden.Ştim că ne veţi osândi. Ştim că vom primi ani grei de închisoare. Vom urca senini calvarul închisorilor pentru că Marele Jertfit va urca în pas cu noi. Am iubit crucea, neamul, patria şi a venit vremea să o şi dovedim. Mă mir, însă domnule colonel, că dumneavoastră, care aţi fost un luptător ilegalist, nu ştiţi că la capătul acestui calvar vor ajunge eroi şi martiri care vor acoperi cu glorie şi pe cei ce vor cădea înfrânţi pe cale.” Sentințele „dăruite”de judecătorii aserviți puterii au fost cu adevărat grele și nedrepte. Mulți dintre acei tineri studenți nu au mai apucat eliberarea. Dar au murit cu demnitate. Nu au nici acum mormânt sau cruce. Sunt martiri.

În toți anii de temniță, pe lângă suferințele inerente unei vieți la limita cea mai de jos a subzistenței, Aspazia a fost chinuită și de gândul că familia ei trece prin aceleași suferințe din cauza ei. Este emoționantă întâlnirea cu mama, după 14 ani de despărțire, între timp fratele și tatăl muriseră: „M-am gândit cu jale la măicuţa mea. Ce-o fi fost în sufletul ei? Ce visase pentru mine şi ce realitate crudă i-a spulberat visele! Peste 14 ani, când am ajuns totuşi în braţele ei nu mi-a reproşat absolut nimic din câte i-a fost dat să îndure din pricina mea. Se sufoca de emoţie, inima bătea cu atâta putere, că răsuna ca un ciocănel în urechile mele, dar nici un cuvânt de mustrare nu s-a desprins, niciodată, de pe buzele sale.”

Aspazia este o reprezentantă a „generației neînfrânte”. Ea a mărturisit că după 14 ani de temniță a ieșit într-o Românie pe care nu o mai cunoștea. I-a fost mai greu să se acomodeze cu noua viață în libertate decât îi fusese să se acomodeze cu temnița. Ca să se poată angaja, s-a mutat împreună cu mama la Roman. S-a căsătorit cu un bărbat văduv cu doi copii și i-a crescut cu dragoste, fiindcă pentru ea oricum prea târziu pentru a deveni mamă. A trăit cu demnitate până la vârsta de 94 de ani. A avut bucuria ca fiii adoptivi să ajungă „oameni mari”, respectiv inginer și medic. A apucat să trăiască bucuria căderii comunismului și să scrie despre ororile regimului comunist, ca să le fie lecție tinerelor generații despre ceea ce înseamnă regimurile totalitare.

Dumnezeu s-o odihnească în pace!

 

Marcel Mateescu

Foto: YouTube

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *