1. Ce este Paştele?
Este ziua naşterii întregului neam omenesc.
În această zi Dumnezeu s-a făcut Om, s-a răstignit şi a înviat, dăruindu-ne astfel fiecăruia dintre noi şansa fără-de-morţi.
2. Ca să ajungi la mănăstirea Fervent, treci Dunărea în Dobrogea.
De două mii de ani oamenii se roagă în acel loc unde se află curtea mănăstirii şi unde s-a rugat şi Sfântul Andrei, cel care a creştinat Dacia.
Se afirmă că ucenicul lui Iisus, ajungând în acel loc pustiu, a lovit cu toiagul în pământul arid şi imediat din el a ţâşnit un izvor cu a cărui apă Sfântul i-a botezat pe strămoşii noştri.
În 1960 comuniştii au închis mănăstirea şi, atunci când ultimul monah a ieşit pe poartă, izvorul a dispărut în adâncuri parcă nici n-a fost.
Peste 30 de ani, în 1990, nişte călugări au regăsit locul de închisoare. Aceştia au mas în clădirea ruinată a bisericii, iar pe la miezul nopţii, când au auzit ceva gâlgâind prin întuneric şi au ieşit să vadă ce se întâmplă, au descoperit că izvorul revenise curgând cu puternicie, ca în clipa când pământul a fost izbit de toiagul apostolului Andrei.
Un călugăr îmi spune: „Înainte de a-ţi potoli setea, ascultă izvorul: acesta ca şi cum se roagă, bucurându-se”.
A te ruga bucurându-te, iată ce ar trebui să înveţe oamenii de la izvoare.
3. În anul 1995 marele lingvist de renume mondial Eugeniu Coşeriu a fost invitat în satul lui de baştină – Mihăileni din părţile Râşcanilor.
La întâlnirea cu oamenii satului, un mare ştab raional a sosit special ca să-i pună distinsului savant o întrebare:
– Ia să-mi spui mata, tov… (l-a luat gura pe dinainte pe „nacealnic”), domnule Coşeriu, ce suntem noi: moldoveni sau români?
Coşeriu a răspuns în felul următor:
– Suntem moldoveni…
Aici şeful a scăpărat triumfător cu privirea pe deasupra mulţimii adunate – căci tot aşa le vorbise şi el nu o dată locuitorilor raionului – în timp ce mihăileneanul a rostit în continuare:
– … dar toţi moldovenii sunt români.
Oaspetele a înghiţit găluşca, şi atunci a venit rândul profesorilor şi elevilor şcolii din localitate să se uite cu îngăduinţă la rătăcit şi cu recunoştinţă la marele lor consătean care le făcuse dreptate.
4. Un fost deportat îmi spune:
– În 1940 sovieticii mi-au confiscat toată averea. Dar cea mai dureroasă a fost confiscarea visurilor.
5. Sculptorii îşi modelează statuile, ca după aceea să fie ei modelaţi de acestea.
Pe Constantin Brâncuşi ele l-au făcut zeu.
Omul este rezultatul faptelor sale.
Este ceea ce fac faptele lui din el.
6. Cineva îmi povestea că se plimba pe malurile Senei, acolo unde zeci de pictori îşi aşază şevaletele pentru a picta Parisul.
O bătrânică ce abia-şi târa picioarele a ajuns în dreptul unui pictor ambulant şi a început să-i scruteze pânza pe care o picta.
A zăbovit mai multe minute în şir, probabil, şi pentru ca să-şi mai tragă sufletul.
Când pictorul a observat-o, s-a ridicat de pe scaunul lui portativ din pânză şi i l-a oferit bătrânei, care s-a aşezat pe el, urmărind în continuare lucrarea artistului.
O fetiţă care se plimba cu mama ei şi a văzut această scenă şi-a desprins mânuţa din mâna mamei, s-a apropiat de pictorul bărbos şi i-a spus: „Vă mulţumesc, domnule!” („Merci, monsieur!”).
Fetiţa a mulţumit în locul bătrânei. Sau a mai mulţumit o dată pentru gestul făcut de bărbat.
Dar, în acest caz, pentru faptul că bunătatea există.
7. În copilărie am făcut şi eu, ca toţi copiii, şi pozne.
Dar ceea ce mi s-a reţinut pentru toată viaţa este un cuvânt.
De multe ori, tata şi mama nu se ruşinau, pentru un lucru bine făcut, să-mi spună: „Mulţumesc!”
Rosteau acest cuvânt cu căldură, ca o recompensă pentru unele fapte pe care le-am uitat de mult, dar n-am uitat bucuria acelei aprecieri.
Acest cuvânt simplu îl ajută pe un copil să crească cu imaginea de sine că este o persoană demnă de respect, egală cu cei mari, că poate face lucruri demne de un om matur.
Nu uitaţi să le mulţumiţi copiilor voştri când simţiţi că e cazul.
În felul acesta le veţi arăta iubire, respect şi încredere.
„Mulţumesc!”, ce cuvânt apt de minuni!
8. Suntem cu toţii actori pe scena vieţii, care seamănă cu o scenă obişnuită luminată de reflectoare puternice, care fac ca spectatorii din sală ce ne urmăresc fiecare gest, ne ascultă fiecare cuvânt, să nu se vadă.
La fel, cu lumina lui Dumnezeu în ochi, nu-L vedem, dar fiecare mişcare, orice frază, orişice gând sunt văzute şi auzite de El, Spectatorul destinelor noastre în desfăşurare.
9. Într-o biserică, un preot a aşezat un coş cu mere în faţa altarului şi a îndemnat copiii pe care-i invitase la liturghie:
– Fiecare să ia câte un măr, dar numai câte unul, pentru că Dumnezeu e cu ochii pe voi.
Când s-a apropiat de coş, un copil l-a îndemnat pe un altul:
– Ia câte vrei, pentru că Dumnezeu e cu ochii pe mere.
10. Anticariatele sunt pline cu cărţi care nu au fost citite.
Iar eu caut în anticariate cărţi care nu au fost scrise.
Aceste încăperi cu carte veche mi se arată mai degrabă ca nişte orfelinate cu fiice şi fii uitaţi de părinţi sau ca nişte aziluri de bătrâni cărora copiii le-ar fi murit demult.
Nu-mi imaginez o carte pe care aş fi îndrăgit-o şi pe care să o duc într-un anticariat. Ar fi ca o iubită pe care o duci la târgul de sclave, după ce te-ai săturat de ea.
11. Ruda mea, Ioachim Surdu din Filipeni, era internată în spital şi, pentru că nu avea unde se ruga, se închidea în veceu şi îşi făcea rugăciunea. De durere, şi-o făcea bocind. Şi Cel de Sus l-a auzit. Şi a pogorât acolo, între putori, să-l ajute. Şi să-i dovedească încă o dată omului în neputinţi că El e peste tot, că nu există loc în cer şi pe pământ unde să nu fie prezent şi să nu vină atunci când e chemat din inimă.
12. Oamenii care trăiesc ca şi cum nu vor muri niciodată, mor ca şi cum n-au trăit niciodată.
13. Un preot de la Mănăstirea Hurezu din munţi, părintele Teofil, îmi spune că atunci când îl îndeamnă pe câte un frate să facă o lucrare sau alta, invocă următorul argument pentru efortul necesar:
– Dacă nu lucrezi tu, lucrează celălalt.
„Celălalt”, evident, este diavolul, care aşteaptă să cazi pe tânjală, ca să facă el treaba în locul tău şi să o poată substitui cu lucrarea sa.
14. Dacă n-ar exista moartea, m-aş teme să trăiesc.
Nicolae DABIJA