◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro24.07.2024

Poetul, cugetând la poarta lumii

M-am întrebat (și poate că nu numai eu) de ce Nicolae Croitoru a ales pentru noua sa carte, apărută recent la Editura Niculescu, un titlu simplu: „Poezii alese”? Titlu intrat în limbajul uzual al editorilor și al exegeților, dar care surprinde și ridică semne de întrebare cu atât mai mult cu cât autorul este recunoscut pentru felul în care știe să afle cuvinte potrivite și chiar să făurească altele care să îi limpezească transmiterea mesajelor, așa cum remarcă în prefața cărții Octavian Știreanu. O explicație trebuie, totuși, să existe și cred că putem să vorbim despre o antologie de autor, o selecție de piese din cele șase volume anterioare cu care Nicolae Croitoru, încheie o etapă din evoluția scrisului său și prefigurează un nou curs al acestuia.

Structura antologiei este edificatoare, cele unsprezece secțiuni fiind concentrate, fiecare, pe o temă majoră a universului său poematic. Astfel, prima secțiune are titlul „În cercul marelui balans”, cerc în care poetul se leagănă și se regăsește: „Și tot mai rătăcit pe drum/Mă legănam în vremi de dans/De un cercel de timp postum/ în roata marelui/Balans”. Acel Mare Balans care îi inspiră dorința de a transcende imediatul și de a ajunge la esența și la infinitul Universului: „Mi-e foame,doamne, de etern/Să curg în stele nemurite/Și să răsar în vad de cerb/Mereu pe creste/Vălurite”. În acest balans neîncetat între clipă și veșnicie, noi înșine ne regăsim și ne aflăm rațiunea de a fi: „E crezul Omului modern/Că printre lucruri trecătare/El poate fi și drac și sfânt/Crescut în flăcări //De*ntrebare”. „Flăcări de*ntrebare” care dau sens de viață acestui cugetător la poarta lumii cum se dorește a fi  Nicolae Croitoru: „Sunt Omul-OM, și simt că sunt/O izbăvire pe pământ/E luminarea mea supremă/Din umilirea fără stemă/Și-n libertate vreau să zbor/Cu dor de sens și scop dator”.

Dor de sens care, într-o lume a haosului și a nesiguranței cum este cea pe care o traversăm noi, astăzi, căreia și Nicolae Croitoru îi caută un leac izbăvitor și îl găsește în regăsirea căii Omului către semeni și către sine: „Și-aș vrea ca omul să se-n rouă/ Ca un balsam de bunătate/Să facă rai în lumea nouă/Să-și pună mintea lui pe roate.//Și să vegheze dacă spinii/Din deal, din cer sau din pământ/Mai bat la poarta rădăcinii/Să-n înconvoaie după rând”. Surprinzătoare intuiție a poetului, care se confirmă, și în aceste zile, când se încing controversele pe subiectul dronelor: „Peste rariștea de lângă lac căzu un asteroid/Și aerul era fluid/Și câmpul cumpătat de soare;/Se și uscase de-întâmplare.//Fiți linștiți! Nu cade cerul./E ceva descoperit/Nu-i corp ceresc, e doar războiul/Și toana unui om trăsnit”.

Există, totuși, pentru poet, ca și pentru mulți dintre noi, câteva oaze de senin și de siguranță în care se regăsește și își redobândește puterea de a crede, de a visa și de a înfăptui. Pentru Nicolae Croitoru, în primul rând, familia și, în mod cu totul aparte,soția sa, Ana. Pe care o simte alături și o dorește a-i fi „tu cu eu și eu cu tine” și căreia îi dedică un florilegiu de poeme de o noblețe cum rar am întâlnit în stihuirile citite în ultimii ani. Iată: „Te iubesc stimată doamnă,/Eu pe tine, tu de toamnă,/ Tu pe cer de vânt trecut/Eu pe tine de demult.//Și prin foi pluite-n timp/Să mai răsfirăm un nimb,/Ba cu soare, ba cu plouă,/Ba cu scoici de vreme nouă.//Și pe leagănul viirii/S-asmuțim un șoim pieziș/Să ne certe, printre rodii,/De iubire, pe furiș”.

Cu toate acestea, omul și poetul Nicolae Croitoru nu se poate considera împăcat atâta vreme cât se simte, din nou alături de din ce în ce mai mulți dintre noi, ca un „sărac de țară”. Și nu cred că greșesc dacă scriu că, după Adrian Păunescu, Nicolae Croitoru este poetul care are forța și demnitatea să spună, în versuri neiertătoare, dureroase adevăruri: „E timpul cârtițelor oarbe/Și a dihorilor stupizi/E țara plină de omizi/Căpușile vin la pomană/Și popândăii rod sub grinzi”. Sau: „Și proștii râd,nebunii cântă/Iar hoții miaună prin gări/Când lumea lunecă năucă/Spre gloria de nicăieri”. Această durere neîmpăcată de a se simți „sărac de țară” crescând în sufletul poetului alături de moartea înceată a satului românesc pe care, el însuși fiu al satului, o resimte: „Era căderea de ruptură/Și satul se murea mereu,/Cu-o umbrură de plai în gură,/Și-un ciot uitat de nemeru”.

 Știu că, fiind în solidar cu aceste dureroase versuri, aș putea să îmi atrag neiertătoare epitete ale unor progresiști cu orice preț- mai bine zis: cu un anume preț!- dar rămân solidar cu autorul lor. Iar dovada că nu am greșit o aflu în această atât de adevărată zicere a lui Ștefan Mitroi, el însuși un neobosit cronicar al lumii satului românesc: „Poate un singur copac să alcătuiască o pădure? Dacă pe copac îl cheamă Nicolae Croitoru, poate!”

 Că avem și vom avea nevoie de asemenea cugetători la poarta lumi ne convinge tot Nicolae Croitoru care, deloc întâmplător își încheie antologia cu acest poem-manifest: „Bună dimineața Soare!/ Eu sunt raza ta de mâine/Tu ești viața după care/Cerul e închis de mine.//bună-n toți și-n ochi de fată/Și prin lacrimi care-n rouă/Dimineața fie*n roată/Și prin noi o rază nouă.// Eu aș vrea să fie bine/Și prin cercul rotunjit/Să dăm vieții de pomană/Infinitul obosit.// Și drumețului de Om/ Să-i mai agățăm de piept/O credință fără somn/Ca să-i țină drumul drept”.

Scriam la începutul acestor notații că volumul, intitulat atât de simplu: „Poezii alese”, ar putea să  fie ,deopotrivă, un bilanț de etapă ca și un prolog pentru un nou curs al scrisului său. Care și cum va fi acesta, rămâne ca Nicolae Croitoru să ne spună și să ne dovedească. Important este și rămâne că provocarea a fost lansată…                                           

 

Șerban Cionoff

(jurnalul.ro)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *