Florica R. Cândea, Clipe din pagini, Colecția Confesiuni, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2024, concepția copertei și ilustrații – Cristian D. Sida, DTP – Ecaterina Mehesz, 152 de pagini, 5 capitole (Solfegii, Arpegii, Nostalgii, Pribegii, Refugii), Argument semnat de autoare, poeme noi dedicate fiului autoarei, Cristian D. Sida.
***
Un volum de buzunar (sau de geantă), având o copertă elegantă, în nuanțe de gri, cu o ilustrație sugestivă – un chip privind spre viitor… semn sau viziune a ceea ce, negreșit, va fi să se întâmple.
Autoarea ne mărturisește de la bun început că poemele noi nu respectă nici o tehnică literară, tradițională sau modernă, nu țin cont de prozodie sau de mijloace artistice, scopul/rolul lor fiind cu totul altul, acela de a ne duce pe marginile sufletului – confesiune șoptită în prag de aniversare.
***
Versurile mai vechi ale Floricăi R. Cândea au fost cumva altfel. Tot (aproape) ermetice, tot pline de simbolism, tot având ca temă viața cu toate ale sale… dar, în comparație cu acele versuri (nu foarte de demult!), aceste Clipe din pagini (poeme noi) au ceva aparte… ca și cum autoarea ar fi devenit un alchimist în stare să își transforme propriul suflet în cuvânt. Confesiunea ei, la vedere prin însuși actul publicării, poate să ajungă la urechile tututor, dar în niciun caz nu poate fi înțeleasă de oricine. Dedicație de dragoste maternă, poemele sunt adresate Fiului. Între cei doi există un cod de comunicare și cuminecare plin de subtilități, împărtășire și împărtășanie care nouă, celor din/de afară, ne scapă. Totuși, putem afirma, fără teama de a greși, că poemele noi reprezintă artterapie, confesiunea lirică ducând la conștientizarea de sine și asumarea destinului, leac pentru rana făcută de timpul care a tăiat adânc în inimă. Dar, volumul nu e numai atât. În ciuda faptului că autoarea ignoră statutul de scriitor profesionist, intenționat sau nu, a transformat întreg volumul într-o artă poetică. În general, scriitorii își prezintă viziunea despre menirea poetului în lume prin câteva versuri situate la început de volum, dar, de această dată, (aproape) toate poemele subliniază raportul dintre poet și poezie, cel care lecuiește și este, totodată, lecuit și… leac, fiindcă poezia este cu siguranță un leac care (ne) vindecă de timp și de moarte.
De menționat că poeziile nu au titluri, nici semne de punctuație, dar acest lucru nu diminuează absolut deloc starea pe care ne-o conferă. Muzicalitatea versurilor este interioară, oferind catharsisul râvnit de cel care gustă arta picătură cu picătură, simțind în sine însuși prefacerea delicată și ireversibilă.
***
În continuare, oferim câteva mostre de artterapie și artă poetică din întâiul capitol al volumului, Solfegii: „ca o pasăre spin / agonia zilei / îmi adoarme refrenul / și pașii / calcă al cincilea / anotimp ea femeia ta / necuprinsă / în cuprins” (p.13); „viețuim încet ca o minune / firească un peisaj scrum / se-mprăștie cu ultima suflare” (p.15); „am rang de fluture azi / mă înalț în pacea heruvimilor / iar primăvara o ridic / la tâmple / în potir de rouă” (p.17); „îmi tot amân întâlnirea / cu mine sunt ca un pictor / care undește pânza pentru / locul de întâlnire / (legat la mâini cu funii) / și eu mă las cicoare” (p.18); „poemele mele se alcătuiesc / sunt urcușuri și scăderi / azi ieri ca o pauză de ritm / ușile-naltului sunt întâzieri / a doua oară” (p.22); „o singură inimă / în suflet știu tu vii / din lumea aceea bătută / de alt vânt din licărirea / de dimineață a acelei stele / ești continuarea / mâinii cu care scriu” (p.28); „mi-au crescut niște aripi / din boarea vântului / să îți pot vorbi / eu nu am absolvit școala / de poet prozaic dar știi / eu voi scrie și pe iarba / de sub ruginite clopote” (p.36). După cum putem observa, poezia este o pasăre spin, un al cincilea anotimp, o minune, întâlnire cu mine (însămi/însumi), urcuș și scădere, inimă…. Poezia e totul, început și (ne)sfârșit, trup din trupul poetului, suflet din sufletul poetului, prelungire a propriei vieți în cel născut din sânge și carne: poezia e continuarea mâinii cu care scriu.
Fiecare pagină a volumului, pe care se află câte două poeme, mereu câte două poeme, curprinde cuvinte-simbol, îmbrăcate în hainele copacilor și ale păsărilor, ale florilor și ale anotimpurilor, fiecare poem devenind o metaforă… ale cărei semnificații cresc în intensitate pe măsură ce înaintăm în lectură. Fiindcă, trebuie spus, și autoarea nu se ferește să facă acest lucru, că viața și moartea sunt cele două fețe timpului prin care trecem: „chiar dacă a încărunțit / cenușa sufletului / tu, vrabia sufletului meu, / te vei hrăni din clepsidra / timpului devenit nisip” (p.46); „duminical e un alt drum / să îmi torn în pahar un strop / din cupa vieții să mă pot spovedi / la masa tăcerilor / unde străluce vina anilor din noi” (p.48); „veșnica-mi părere se zace / în cuvânt când va răsări o stea / din colțul buzei / va fi tot dimineață și am să plec / până în ușa bisericii cu o / șansă în mână” (p.54); „ce iau de la viață nu are nume / nimicurile și scările sunt poema / și vraja caselor neștiute fulguie / la asfințit cu silabe în echinox / de mătăsuri” (p.55) – Arpegii.
Dacă Solfegiile reprezintă exerciții menite să dezvolte auzul / ascultarea și deprinderea de a citi (notele muzicale, dar în cazul nostru… sufletul!), Arpegiile duc aceste exerciții la un alt nivel, prin intonarea succesivă a sunetelor unui acord melodic. Dar, următoarele trepte pe care regăsim poezia Floricăi R. Cândea sunt Nostalgiile, Pribegiile și Refugiile, ori un fel de viitor și trecut ca pagini ale unei singure file – prezentul. Nostalgiile vorbesc despre acasă: „acasă e lacrima dimineților / de întoarceri în prag fum în nor / de pridvor și semne de trestii / plutitoare în vis pe obraz” (p.70); „acasă era un păr deasupra / fântânii și un nuc și un măr / pe care apucam să îi văd / numai iarna în alb de crini / și fără frunze inimi ca niște / manuscrise golite de insule / în șerpar de alegorii” (p.78). Pribegiile vorbesc despre căutări și, uneori, despre (re)găsiri: „vine și o ultimă noapte / ca o dragoste neîmplinită / ca o carte fără epilog / neînepută noi mai suntem / vii ne ținem strânși ce de amintiri / se înghesuie în liniștea unei rame” (p.96), „gândul că exiști e ca un sentiment / al plutirii aprins printre păsări / de lumină și îndoieli / de aceea te-am și născocit / din firele cu nepăsare / ale destinului și nici nu ne / cunoaște nimeni nici durerea / lui a destinului” (p.98); „mereu întreb cum e să fugi / înapoi ca să vezi cum e / să o iei de la capăt irizările / nu mint nici distanțele / nici voluptățile nu e sigur / că e bine totul se rezumă / la o punte ori pod cu lovituri / de la unsprezece metri” (p.118). În fine, Refugiile sunt locuri de taină și tihnă din viață, din suflet, din artă, din nou, de-acasă: „mă fac că nu văd cum trece primăvara / în care ai venit nu ai plecat fiule / ai rămas și ai pus pânza la uscat / după albit de o sclipire aparte / ochii tăi le fac cu mâna norilor / cu chip de nume necunoscut” (p.123); „oricine își permite o dialectică / a înflorii pe glezne / muza stă între tihnă și veioza / obscurului întuneric la un potir / de ceai verde ca mătasea broaștei / toți înotăm în înnorări pe-aripi de vultur / pe o ceară de tămâie dintr-un alt mâine” (p.135); „fericit final are luna când / se închide în negrul nopții / pruncul va zbura unde va vrea / duminica îmi va fura câte o poezie la / streașina plecărilor din noi / nu am o altă cale decât să îmi țină / de urât un val de cortină” (p.148); „ce de nespuse hârtii ascund / nopțile când încep să cânte cocoșii / va trebui să mai scriu / dă nu mă pierd pe o altă cale / în depărtare știi dansul gândurilor /e unul de noaptea inimii / mă tem fiule apsotolindu-mi / lumea mea prin cuvinte” (p.150).
***
Așadar, Clipe din pagini (poeme noi) sunt picături metaforice de luat în fiecare dimineață, pentru a ne vindeca rănile făcute de timp, în timp… pentru a (ne) înțelege mai bine, pentru a vedea cu adevărat, cu ochii sufletului, că nu suntem decât o clipă metamorfozată în cuvânt.
Carina A. Baba