◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro21.05.2024

„Ar fi bine să existe un ghid de utilizare
a mediului virtual, care să ajute la identificarea informațiilor corecte și să inoculeze o rezistență la propagandă”. Interviu neconvențional
cu jurnalista Lavinia Betea

Florica R. Cândea: Sunt câțiva ani de la primul nostru Dialog neconvențional „din tren”. Nu că nu ar fi bun, din contră, vrem să mai adăugăm alte file pentru cartea ce va să vie. Facem precizarea că suntem la trei mâini (prin Carina A. Baba) și că ne bucurăm să dialogăm cu doamna Lavinia Betea. Cine sunteți și de unde veniți?

Lavinia Betea: În primul rând, țin să vă mulțumesc și eu pentru interesul dvs față de mine. Și pentru efortul acestei inițiative.  Întrebarea dvs atât de tranșantă și comprimată, îmi duce însă gândul la asocierea cu un celebru test proiectiv de personalitate. „Who are you?” se numește. Cine ești tu? – i se cere respondentului să scrie ca și titlu, după care, într-un timp determinat, să se autodefinească prin 12 propoziții scurte. Contrar primei impresii, îndeobște cei care spun că viața lor este un roman, se împotmolesc după primele cinci-șase răspunsuri. La timpul prezent, așa cum sunt și verbele dvs, voi spune sintetic, că sunt o femeie care menține de mulți ani constant ritmul muncii deși a depășit vârsta de pensionare legiuită. Și un om liber.

De unde vin? Ultima dată, adică acum trei zile, de la Chișinău. Întâia oară, din secția de maternitate a spitalului din Brad, județul Hunedoara. Din câte știu, sunt primul copil din satul natal, născut într-o  instituție medicală.       

Carina A. Baba: Înainte de toate, vă mulțumesc că mă primiți la această cină (de taină) a cuvintelor. Sunt onorată să mă aflu înaintea a două persoane atât de pasionate de ceea ce fac și mărturisesc că prin pauzele și ferestrele de la școală sunteți adesea pe buzele mele și ale colegilor mei. Evident, datorită cărților dv. pe care le citim cu mare interes. Cum a apărut această mare pasiune pentru istorie?

L.B.: Nu am avut-o în gimnaziu sau în liceu. Am fost pasionată de literatură, premiantă la olimpiade naționale de literatură, am publicat poezie și am trăit în dorința cunoașterii lumii din perspectivă umanistă. Istoria părea, așa, o suită de  povești cu final previzibil, algoritmi și argumentație redundantă. Dar extrem de obositoare prin cerința memorării exacte de date, locuri, personaje. Probabil că de aceea nici n-am avut note maxime la istorie. Ca să vă dau o imagine despre relația elevului cu istoria, vă relatez o întâmplare care m-a marcat. Eram învățătoare la Școala de aplicație a Liceului Pedagogic din Arad, la o clasă a IV-a de copii excepționali. La un moment dat, le-am dat un extemporal, după practicile  vremii, despre tacticile lui Ștefan cel Mare în război. Ceea ce-au scris, m-a șocat. Dacă le-aș fi cerut să povestească despre domnia lui, ar fi menționat corect, date, cetăți, conflicte armate. Așa, am aflat viziunea lor asupra „pământului pârjolit”: cum, la vestea că dușmanul a trecut hotarul Moldovei, liderul ordona să fie recoltate, balotate și arse lanurile de grâu, demontată canalizarea și otrăvite bazinele cu apă ale orașelor… Copiii nu aveau reprezentări sociale asupra epocilor despre care învățau la istorie.  

S-a întâmplat și că, în 1977, în România s-au desființat specializările în filozofie, istorie, psihologie, sociologie și pedagogie, acestea fiind comasate în două secții: istorie-filozofie și filozofie-istorie. Am urmat cea de-a doua secție, cu un modul de specializare în psihologie. Cei patru ani de facultate au conținut, fiecare, câte patru ore săptămânal de istoria României și alte patru de istorie universală în contextul unei interdisciplinarități căreia i-am simțit târziu beneficiile. A fost apoi o altă decizie politică nefericită, în 1981, care a dus la eliminarea orașelor cu peste o sută de mii de locuitori din listele de repartiție ale absolvenților de învățământ superior. În consecință, cei de filozofie-istorie am fost expediați profesori de istorie în gimnazii din orășele și comune. Cred că am fost un bun profesor – nu mi-am chinuit elevii cu memorizări.

Decembrie 1989 ne-a schimbat viețile. Au urmat alte întâmplări, dar acestea țineau de munca de jurnalist la cotidianul „Adevărul” (fost „Flacăra roșie”) din Arad. Atunci am început să hașurez „pete” ale istoriei comunismului precum fenomenul deportărilor și să caut răspunsuri privind trecutul apropiat din surse inaccesibile anterior – documentele de arhivă și mărturii ale „spectatorilor angajați” (foști decizionali și victime). Am lucrat și lucrez însă pe conținuturi care sunt, de regulă, considerate „ogor” al istoricului, cu instrumentele și know-how-ul psihosociologului. Prin această manieră de abordare și analiză s-a făcut munca mea remarcată.                

F. R. C.: 26 martie (e public CV-ul), așadar, o aniversare în care pomii sunt în floare și Martie vine mai mereu cu înviorare, renaștere, regenerare. Cum cifrele au o anumită simbolistică (2 – o puternică vibrație feminină, echilibru și forță creatoare, 6 fiind vibrația inimii), iată cum astrele se aliniază perfect. Deci, doamna Lavinia Betea (universitar, pedagog, sociolog, scriitor) ne vine odată cu primăvara. Arad-București. Cum e să faci naveta… via Carte?

L.B.: Permiteți-mi o observație la introducerea dvs. Nu stau deloc bine cu „știința” numerologiei. Încă și mai puțin cu horoscoapele, vibrațiile și astrologia. Sunt profesor de psihologie, iar psihologia este, să nu uităm, o știință. Fără ghilimele.

„Naveta” mea Arad-București a început prin 1993 când am realizat interviul cu fostul premier Ion Gheorghe Maurer. Am descoperit atunci că foștii demnitari nu cunosc bine epoca puterii lor. Mi-au reconfirmat ulterior această impresie Alexandru Bârlădeanu și Corneliu Mănescu. Am conștientizat trebuința unei laborioase cercetări de arhivă și a revenirii la studiul psihologiei. Psihologia este un liant metodologic și explicativ al științelor socio-umane. Fapt confirmat și de experiențele recente trăite la Chișinău unde am fost, de două ori în decursul a trei săptămâni, invitată în comisiile de jurizare a unor teze de abilitare pentru coordonare de doctorate în psihologie. Două colege excepționale au demonstrat aportul benefic al psihologiei în tratarea unor teme anterior „epuizate” de politologi și istorici. Prin teoriile și metodologia  reprezentărilor sociale, una dintre ale a abordat mișcările contestare din Republica Moldova; cealaltă a configurat un nou domeniu – psihanaliza istoriei, trecând prin paradigma psihanalizei sutele de interviuri realizate de istorici cu foști deportați din Basarabia în anii 1940-1950.

Genul acesta de subiecte te proiectează într-un labirint. În ce mă privește, ieșirea din el va coincide cu petrecerea dintre granițele viului sau ale raționalității. Cât despre naveta Arad-Capitală, cândva credeam că mă voi stabili în București. În final, am optat pentru un stil de viață suplu, i-aș zice. Locuința mea din București arată ca un atelier de lucru, iar cea din Arad, reține rădăcini de familie, muncă, prieteni și locuri natale. Călătoresc confortabil cu trenul privat, sunt mândră că e fabricat la Arad și constat, la fiecare drum, că avem o țară mare, inegalabilă ca resursă de frumuseți naturale.      

C.A.B.: Via Carte! Ce frumos spus! Care sunt cărțile sufletului dvs.?

L.B.: Mă gândesc că vă referiți la literatura beletristică, nu la cea de specialitate. Sunt o mare, bună și veche cititoare de beletristică. Am avut norocul ca în satul natal, Bănești, să existe o bibliotecă. Minusculă. O săliță în incinta Căminului cultural, construit în perioada interbelică prin strădaniile unui învățător formidabil care a animat comunitatea ținutului și în zidirea unor edificii culturale, și în calitate de comandant al gărzilor patriotice din comuna Hălmagiu în evenimentele din 1918 care au condus la unirea Transilvaniei cu țara. Traian Mager se numea… Spațiul acela a fost raiul meu din școala primară.

Lectura este, de altfel, activitatea statornică și predilectă. Marii scriitori și marii artiști sunt cei mai în măsură să-ți ofere reprezentări adecvate asupra unor epoci, fenomene sociale, tipologii umane, procese relaționale… Pe clasicii literaturii universale i-am citit în adolescență și tinerețe. Cenzura nu se atingea de ei.  În ultima perioadă am fost interesată de „noul val” din țările ex-comuniste, literatura japoneză și cea din lumea arabă. Am descoperit cu mare plăcere o foarte talentată scriitoare din Basarabia, Tatiana Țîbuleac, fostă jurnalistă la Chișinău. Romanul ei „Grădina de sticlă”, distins cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură și tradus în mai multe limbi, a fost o revelație. Ultima carte care m-a încântat, „Drumul spre Samarkand”  este scrisă de tătăroaica Guzel Iahina. Au inspirat-o copiii care pribegeau în căutare de supraviețuire după sfârșitul de război civil din Rusia bolșevică. Este povestea călătoriei unui convoi organizat de serviciile speciale pentru a-i strămuta în ținuturi mai îmbelșugate din părțile asiatice. Este și istorie, și psihologie, și literatură de înaltă calitate, reprezentând spiritul viu al altei generații, renăscut din cenușa realismului socialist.

F.R.C.: Întreb, acum, în era digitală, mai este presa aceeași putere?

L.B.: Comparativ cu presa cărei perioade?, v-aș întreba. Dacă ne raportăm la o istorie a presei românești, să amintim câteva repere. În mediul rural, ziarele au pătruns în anii Primului Război Mondial datorită informațiilor despre decedați și dispăruți pe front; o societate națională de radio – dar cu puține radioreceptoare în țară – avem din 1928; televiziune pentru Cartierul Primăverii din 1956, dar peste încă alți câțiva ani și televizoare în magazine…

Era digitală cu noile sale tehnologii și rețele de comunicare ne obligă să încorporăm niște „busole” orientative aparte. În ce mă privește, încerc să mă protejez prin refuzul marilor platforme gen Facebook sau Tik-Tok. Nu comunic decât telefonic, prin e-mail și WhatsApp. Și încă e prea mult. Prieteni vechi, pe care-i știam oameni deștepți și cultivați, exasperează acum vehiculând fel de fel de compoziții trăsnite. Par a nu realiza că au devenit caii de cursă lungă a unor „creatori de conținuturi” în scopul de a vinde ceva, a influența sau a dezinforma. Și că poluează intimitatea destinatarilor, cu efect general de distrugere a ceea ce în mod tradițional numim informare, cultură și spiritualitate.

Ar fi bine -, zic eu care lucrez cu tineri sufocați în liceu de diversitatea unor discipline mai mult sau mai puțin necesare culturii lor generale -, să existe și un „ghid”  de explorare și utilizare a mediului virtual. Să-i ajute la identificarea informațiilor corecte și să le inoculeze o anumită rezistență la publicitate, tehnici de marketing și de propagandă… În felul acesta, cred eu, și profesionistul din media care informează corect, va redobândi respect, și presa, putere.                     

C.A.B.: Pot oamenii de cultură să îi influențeze pe ceilalți, ducându-i la un alt nivel, prin articolele publicate în presă sau prin cărțile publicate? Vă rugăm, prezentați-le cititorilor noștri câteva dintre cărțile semnate de dv.

L.B.: Din perspectivă istorică, desigur, da. Cât privește prezentul, tocmai datorită efectelor acestei „ere digitale”, ca să vă răspund corect ar trebui să vă citez rezultatele vreunei studiu pe această temă. Nu cunosc vreunul.

„Opera” mea are două părți, aș spune. În prima sunt cărțile și articolele care condiționează gradul de profesor universitar cu aria de expertiză psihologie socială și psihologie politică. Volumele de autor publicate în acest domeniu sunt „Psihologie politică. Individ, lider, mulțime în regimul comunist”, apărut la Polirom, „Mentalități și remanențe comuniste”, publicat de Nemira, și desigur cursurile de psihologie socială, respectiv psihologie politică, destinate studenților. Restul, până la cele 30 de cărți, sunt fie culegeri de studii pe care le-am coordonat, fie volume de interviuri cu „martori privilegiați” ai istoriei comunismului, fie studii de caz sau biografii din aceeași arie. Deși, prin această tematică, în percepția publică sunt plasată în cercul istoricilor, așa cum vă spuneam anterior, mă raportez la personaje și evenimente cu instrumentarul teoretic și neutralitatea psihosociologului. Probabil că aceasta le conferă o anumită popularitate și perenitate. „Lucrețiu Pătrășcanu – moartea unui lider comunist” a fost distinsă cu un premiu al Academiei Române și a atins deja patru ediții; curând, la apropiatul Bookfest 2024 de la București va fi lansată de către Editura Corint cea de-a doua ediție a volumului „Partea lor de adevăr”. Volumul acesta conține însă trei cărți de interviu, dintre care cea cu fostul premier Ion Gheorghe Maurer este la a patra reeditare, iar cele cu Alexandru Bârlădeanu și Corneliu Mănescu, la a treia.

Recunosc însă, cu fiecare prilej, că n-aș fi putut scrie aceste cărți fără experiența și abilitățile de jurnalist. Și fără aportul unor instituții media. Cotidianul „Adevărul” din Arad, ziarele „Jurnalul Național” și „Adevărul” mi-au oferit suport în documentare, libertate totală de exprimare și potențial de diseminare. Mi-e greu să mi le închipui ieșind din proiectele și avizările unui institut de cercetare.      

F.R.C.: Îmi place să cred că lectura „face bine”. Eu citesc acum „Prințesele roșii” (după „Tovarășa” și altele…) Cum a fost primit volumul recent lansat la București? Care a fost criteriul alegerii prezentatorilor de carte?

L.B.: Nu, nu trebuie doar să credeți că lectura „face bine”, ci să fiți convinsă. Nu vreau să mă extind prea mult recurgând la argumentații din psihologia cognitivistă. Voi aminti doar că se practică în zilele noastre și terapia prin lectură. Și că poveștile terapeutice au devenit o metodă actuală în consiliere. Ca să vă faceți o idee despre acestea din urmă, voi spune că la unul dintre cursurile cu masteranzii noștri, intitulat Managementul comunicării de grup, am experimentat eficientizarea acestei dinamici cu ajutorul unor „povești cu tâlc” din folclorul lumii arabe, transformate de către o psihoterapeută de succes în Germania în povești terapeutice.

Privesc lansarea unei cărți ca o parte din finalul muncii la ea. N-aș ști să spun dacă  e bine primită sau nu vreuna dintre cărțile mele. Le regăsesc totdeauna, după o vreme de la apariție, citate de autori care studiază secolul XX. Nu public pe cont propriu, ci la edituri comerciale cu bună reputație de nivel național și datorită faptului că ele se ocupă de promovarea și difuzarea lor. În fapt, particip la lansare, nu o organizez. Pot fi sau nu de acord și cu prezentatorii propuși de profesioniștii editurii, pot propune și eu. Depinde. La București, la ultima lansare, au fost invitații mei. Datorită contextului special în care am scris „Prințesele roșii. Femei și bărbați în cotidianul și ideologia comunistă”, i-am invitat pe avocatul Sergiu Andon (care m-a apărat pro bono în procesul intentat de domnul Mircea Oprean pentru retragerea cărții „Ceaușescu și epoca sa” din difuzare) și pe profesorul Dinu Angelescu, primul soț al Zoiei Ceaușescu. L-am invitat și pe Stelian Tănase de care mă leagă ani mulți de „colegialitate” de arhivă, teme și viziune interdisciplinară comune. Îi sunt recunoscătoare pentru faptul că, în scurta sa perioadă de director la Televiziunea Română,  mi-a susținut proiectul care a condus la realizarea serialului „Adevăruri despre trecut”. La „Partea lor de adevăr”, voi lăsa mână liberă editurii. Mai ales că voi ajunge în București exact în preziua lansării.             

C.A.B.: Toate cărțile dv. au la bază cercetări aprofundate. E ușor sau dificil să ajungeți la surse, la informațiile uneori secretizate? În plus, cândva era aproape imposibil de spus adevărul fără a exista consecințe. S-a schimbat ceva (sau cât s-a schimbat) din punctul acesta de vedere în România ultimilor ani?

L.B.: Este un mit acesta al „descoperirii” de arhivă. „Descoperi” Troia sau o pictură a lui Leonardo da Vinci folosită, sute de ani, ca tăblie de scaun, așa cum s-a întâmplat de fapt. Dacă vorbim de istoria unei epoci care-a exagerat în birocrație și înscrisuri, tratarea unui document ca mare „descoperire” poate fi periculoasă. Căci istoria comunismului poate fi privită ca o operă de rescriere și resemnificare a memoriei colective, astfel că o interpretare cât mai apropiată de adevăr impune conexări și viziune de ansamblu.

În arhivă poate ajunge orice cercetător, ziarist sau cetățean care-și argumentează interesul în consonanță cu legislația și regulamentele de funcționare ale acestor instituții. Cercetarea de arhivă reclamă însă o anumită anduranță. Și consum mare de timp.  Și niște costuri.  Unele materiale – plăți pentru fotocopiere, spre exemplu, iar în cazul meu, și de deplasare. Altele, imprevizibile. Am început cercetarea de arhivă de prin 1995. Nu vedeam atunci nici la arhiviști măști și mănuși în manevrarea dosarelor. Că pot fi periculoase, am aflat abia în urmă cu vreo trei ani, diagnosticată cu calculi la glanda lacrimală.

Cât despre adevăr… Nu există adevăr istoric de factura celui din științele exacte. Cât despre consecințe… Am mărturisit câte ceva în prefața acestei ultime ediții din „Partea lor de adevăr”.

F.R.C.: Am, așa, un suspin… oare mai este Cartea , „Partea” noastră cea de toate zilele? Dacă da, de ce?

L.B.: Nu cred că a fost cartea, vreodată, „partea cea de toate zilele”, la nivel societal. Cultura înaltă este un apanaj al elitelor. Trebuie o anumită pregătire – înțeleg prin aceasta și înclinație nativă, și educație – ca să guști cele mai rafinate produse ale civilizației. Iar acestea sunt cele create de geniile și marile talente ale lumii în știință, literatură, muzică, arte vizuale…

C.A.B.: Tinerii citesc? Ce (mai) citesc aceștia?

L.B.: Conform studiilor, raportat la numărul de locuitori, în România se cheltuie cel mai puțin din Europa cu cumpărarea de carte. Fără comentarii.

Nu știu ce citesc tinerii de plăcere. Știu însă că, din păcate, există studenți care cred că pentru a obține o diplomă de licență, chiar și mai multe, n-ar fi necesar să-și citească măcar suporturile de curs. Și că manifestă surprindere dacă le spui că „student” are rădăcina în verbul „a studia”.  

C.A.B.: Ce proiecte editoriale aveți?

L.B.: Aș vrea să scriu o biografie a primului lider comunist al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Va fi ceva de cursă lungă. Constat acum că e mai dificilă decât biografia lui Ceaușescu.

F.R.C.: Un gând pentru acei care iubesc lectura, vă rugăm!

L.B.: Ca pentru toți ceilalți, gând bun. Îmi place ceea ce ura genialul nostru Ion Luca Caragiale prietenilor săi: Să fii vesel și sănătos! Fiți veseli și sănătoși, așadar!

F.R.C., C.A B.: Vă mulțumim și vă așteptăm la Salon Cultural Gutenberg!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *